Elena fiica se născuse în Bucureşti, dar copilăria şi-o petrecu la moşioara din Ialomiţa a tatălui ei. Marea criză bântuia cu străşnicie prin Europa şi peste ocean. Departe de ea, liniştitul cuib ialomiţean plutea uşor, ca o corabie cu pânzele întinse, pe valurile neodihnite ale istoriei.
Singurele vestigii pe care Elena mama le păstrase din vechea ei viaţă erau câteva bijuterii – bijuterii de zână, cu pietre mari, străvezii, strălucitoare, în monturi diafane –, un serviciu de ceai, despre care poate voi povesti mai târziu, şi fata în casă, care o urmase neabătut şi care avea să moară, bătrână, în braţele stăpânei ei.
Fericirea se aşternu
Fericirea se aşternu ca un văl asupra idilicului conac. În amintirea biografiei ei artistice, mama împodobi casa cu diverse opere de artă forjate sau turnate în metal. Tatăl se dărui în egală măsură agriculturii şi familiei. În fiecare zi, la ora patru, slujnica se ducea cu trăsurica la staţia de autobuz din sat, ca să vadă dacă n-a sosit în vizită cineva de la oraş. În curtea micului conac se ivi o fântână arteziană în care se răsfăţau două broaşte zâmbitoare de bronz, rod al talentului stăpânei casei. Dacă l-ar fi cunoscut cineva pe Ugo A., soţul uitat, dar nedivorţat al stăpânei casei, ar fi remarcat cu siguranţă asemănarea dintre broaştele din fântână şi zâmbetul lui înţelept. Dar, pe vastele câmpii ialomiţene, nu auzise nimeni de existenţa lui.
Mica Elena
Mica Elena învăţă să meargă printre trandafirii din faţa casei şi să se caţere în vişinii şi nucii din livadă. Copila era, inevitabil, un diavol blond cu înfăţişare de înger, aşa cum fusese şi mama; vechea zicală românească „capra sare masa, dar iada sare casa” părea a se potrivi de minune caracterului ei. Nu împlinise încă 12 ani şi perversitatea privirilor ei inocente luase deja minţile câtorva băieţi din sat şi anihilase decenţa unui politician bogat, trecut de 50 de ani, prieten de familie, care se declarase candidat oficial la mâna ei, arătându-se gata să facă nunta în orice moment şi în orice condiţii.
În mintea de artistă
În mintea de artistă a mamei n-ar fi încăput niciodată ideea unei şcolarizări consecvente a fiicei, astfel încât copilului i se aduseră câţiva profesori particulari, de la care află lucruri neînsemnate despre matematică, istorie şi geografie; la un moment dat, când familia fu nevoită să stea o vreme la Bucureşti, fata urmă, timp de câteva săptămâni, cursuri la un pension. Vorbea fluent cinci limbi: cu mama, ruseşte şi italieneşte, cu tatăl româneşte şi nemţeşte şi, cu amândoi, franţuzeşte. Dar, mai presus de toate, lua lecţii de dans – ce poate fi mai normal pentru fiica unei femei care se bucurase de prietenia lui Diaghilev şi a lui Nijinski? Mai mult decât atât, amintindu-şi de vremurile în care, în palatul din Sorrento, stătea ceasuri în şir privindu-l pe veşnicul invitat Leon Bakst cum desenează neuitatele lui costume şi scenografii pentru baletele ruseşti, Elena mama îşi învăţă copila să deseneze. Petrecea lungi după-amiezi povestindu-i despre compozitori, despre coregrafi şi despre balerini, şi făcând-o să înţeleagă corespondenţele între personaje, culori şi costume, legăturile între decoruri şi lumini.
Curând izbucni războiul
Curând izbucni războiul, tatăl intră, ca tot românul, în afaceri legate de aprovizionarea armatei şi, cu toată primejdia bombardamentelor, familia se văzu nevoită să se ducă la casa din Bucureşti.
Elena fiica avea deja 17 ani. Pletele blonde îi şiroiau pe umeri, picioarele ei lungi şi fine păşeau graţios în pas de dans; strălucea ca soarele şi era mai tainică decât luna. Ascendenţa ducală se ghicea în trufia ţinutei capului şi în aerul ei distant şi nepăsător. Originală, pe deasupra. De îndată ce suna alarma de bombardament, şterpelea din proviziile familiei o cutie de icre negre şi o sticlă de şampanie şi, în timp ce bombele cădeau asupra oraşului, făcea cu voioşie picnic în iarba mustoasă de pe malul lacului Herăstrău, în cine ştie ce companie, mai mult sau mai puţin întâmplătoare. Niciodată aceeaşi. Trebuie să înţelegem că Elena fiica, la fel ca mama ei, era o zână, iar pe deasupra era şi născută în zodia săgetătorului, printre ale cărei multe calităţi nu figurează şi fidelitatea.
Sfârşitul picnicurilor
Încheierea războiului a adus sfârşitul picnicurilor cu şampanie, dar începutul soarelelor cu ofiţeri. Căci Bucureştii se umplură de ofiţeri de diverse neamuri, cu toţii invitaţi în casele bunelor familii şi dornici să danseze cu frumoasele românce.
Precum se poate bănui, Elena fiică era, de departe, una dintre cele mai frumoase şi mai graţioase domnişoare din oraş. Desigur că, în această situaţie, era inevitabil (deşi banal) să părăsească statutul de domnişoară pentru cel de doamnă. Nu trecu mult şi, dintre batalioanele de ofiţeri care se asasinau din priviri de dragul favorurilor ei, îl alese pe cel mai falnic şi mai englez, cu care, fără multă vorbă, se căsători, ba chiar de două ori (meteahnă de familie!), făcând nunta şi la moşioara ialomiţeană, şi la biserica anglicană din Bucureşti. Fantoma falnicului ofiţer din Gardă din tinereţile Elenei mame se trezi din dulcea toropeală în care moţăia pe vecie în raiul militar unde-l expediase Marea Revoluţie Bolşevică din Octombrie, şi vărsă o lacrimă diafană în amintirea nebuniilor de mult trecute.
Urmă o perioadă de fericire deşănţată: baluri ofiţereşti, baruri, cluburi de noapte, şampanie, iubire şi dans – ah, frumos oraş era Bucureşti, în scurta pauză dintre grozăvia războiului şi grozăvia următoare.
Într-o noapte parfumată
Într-o noapte parfumată de vară, după cuvenitul stagiu la barul de noapte, Elena fiică şi proaspătul ei soţ, ameţiţi de licori bahice şi de mireasma înnebunitoare a florilor de tei, hotărâră că, la ora 4 dimineaţa, noaptea e încă prea tânără pentru a fi înmormântată. Cu gând să bea un ultim păhărel, urcară cu pas şovăielnic (dar cu hotărâre nestrămutată) treptele spre domiciliul celui mai bun prieten al vajnicului ofiţer, şi el, la rândul său, un vajnic ofiţer englez. De prieten avea grijă, cu devotament de cloşcă, o ordonanţă vigilentă, dar, din nefericire, nu în aceeaşi măsură inteligentă. Auzind că la ceasul dimineţii cineva bâjbâie pe la uşă – şi având pentru bucureşteni sentimentele pe care mulţi englezi le mai nutresc chiar şi în zilele noastre – scoase pistolul şi, fără somaţie, trase prin uşă asupra presupusului hoţ. Pe scurt, îi zbură creierii.
După înmormântare, asupra tinerei văduve căzu un nou necaz: autorităţile, care începeau deja curăţarea patriei-mume de uscăturile burghezo-moşiereşti, îi puseră în vedere ca, în cel mai scurt termen, fie să renunţe la cetăţenia engleză, dobândită prin mariaj, fie să se mute în noua ei patrie.
Astfel încât
Astfel încât englezoaica de dată recentă plecă foarte curând spre îndepărtata Londră. Ascundea în geanta de voiaj câteva dintre bijuteriile ducale din zestrea maternă şi trăgea după ea o somptuoasă şi imensă cutie legată în piele, în care se afla cel mai neînchipuit serviciu de ceai din argint, transportat odinioară în marile cufere care o însoţiseră pe mica ducesă spre vremelnicul ei domiciliu din Sorrento, amintire a vechii ei vieţi, pe care o luase cu ea atunci când părăsise Italia.
Ca o paranteză
(Ca o paranteză, am văzut serviciul la aproape 50 de ani după aceste evenimente. Era păstrat cu pioşenie sub patul din dormitorul stăpânei casei, într-o vilă de pe Coasta de Azur. Elena fiica, acum o cucoană al cărei trup de 80 de ani adăpostea un suflet de 18 ani, mi-a zâmbit misterios şi m-a îndemnat să trag cutia imensă din praful de sub pat. Am deschis-o şi am rămas fără grai în faţa splendorii tăvii, a ceainicelor cu forme elegante, a zaharniţelor, cănilor, farfurioarelor, linguriţelor şi a tot felul de ustensile, gravate toate cu blazonul ducal şi cu iniţialele Elenei mama, şi cufundate în catifeaua de un vişiniu stins ce căptuşea cutia. Am întins o mână timidă şi am ridicat un ceainic, căutându-i mărcile. Aşa cum bănuiam, alături de mărcile ce atestau puritatea metalului şi oraşul de provenienţă al obiectului, am găsit mica marcă binecunoscută, cu litere ruseşti – KF – Karl Fabergé. Mai văzusem câteva asemenea capodopere de giuvaiergerie în muzee, dar niciodată una atât de somptuoasă…)
Să ne întoarcem
Să ne întoarcem la mica zână cu destin pe cât de itinerant pe atât de european – întocmai ca acela al mamei ei. Odată ajunsă la Londra, primul drum l-a făcut la necunoscuta ei soacră; mama defunctului ofiţer, cu o politeţe englezească, adică foarte rece, i-a comunicat că o consideră vinovată de moartea fiului ei şi a invitat-o afară.
Educaţia hotărât neuniversitară a tinerei femei nu o îndrituia la speranţe în cariera bancară sau în cea pedagogică. Londra de după război nu era tot atât de primitoare ca Bucureştii de după război. Avea însă numeroase baruri de noapte cu spectacole, astfel că o găsim în următoarele luni pe Elena fiica vânzând ţigări într-un bar de noapte din centru. Era îmbrăcată cu o rochiţă neagră, scurtă, ciorapi negri şi pantofi cu tocuri înalte, purta o mică tocă pe cap, cu o voaletă diafană, iar la gât un mare pandantiv cu briliante şi rubine, atât de strălucitoare, încât nimeni n-ar fi bănuit că erau veritabile. Plimba prin local o cutie mare cu pachete de ţigări, atârnată de după gât cu o curea, iar unduirea ei inefabilă printre mese făcea mai mult pentru cauza fumatului decât ar fi putut face cea mai costisitoare campanie de publicitate pentru tutun.
În fiecare noapte
În fiecare noapte, în bar avea loc un spectacol: dansatoarele, îmbrăcate cu rochii pline de paiete, ţopăiau căpreşte pe o mică scenă, printre palmieri obosiţi de carton. După câteva luni, strict necesare pentru a deprinde limba locului (engleza fiind, paradoxal, singura limbă de mare circulaţie pe care nu o vorbise cu părinţii ei), într-o seară, domnişoara care vindea ţigări se duse la chipeşul director al stabilimentului şi îi comunică opinia ei despre decorurile spectacolului, pe care le găsea absolut jalnice.
Într-un moment de inspiraţie, sau poate fermecat de scânteierile de safir ale ochilor ei, omul îi îngădui să aducă îmbunătăţiri scenei. Şi astfel, învăţămintele pe care Elena mama le trăsese, demult, din lecţiile lui Leon Bakst, au fost aplicate în spectacolul unui anonim cabaret londonez.
Foarte repede
Foarte repede, Elena fiica schimbă faţa spectacolului, înnoind costumele, decorurile şi coregrafia şi propulsând cabaretul în rândul localurilor de noapte de succes. Nu numai atât. Directorul cel chipeş se trezi şi el propulsat în rândurile admiratorilor necondiţionaţi ai proaspăt promovatei scenografe. După o idilă pe cât de subită pe atât de pasionată, cei doi îndrăgostiţi hotărâră să-şi unească destinele şi ideile: el aducea ca zestre ştiinţa afacerilor, ea arta spectacolului şi, nu mai puţin important, ceva bunuri susceptibile de a fi puse amanet în schimbul capitalului necesar deschiderii unui cabaret în regie proprie. Zis şi făcut. Pe firmamentul vieţii de noapte londoneze apăru o nouă stea. Localul avu succes încă din prima noapte, succes la care au contribuit major cunoştinţele micii zâne în domeniile conexe ale şampaniei şi ale dansului, precum şi frumuseţea ei, ale cărei victime cădeau secerate, în rânduri strânse. Curând, rezervările trebuiau făcute cu săptămâni înainte.
Marşul triumfal
Marşul triumfal al norocului a continuat timp de mulţi ani. Localul era plin necontenit de clienţi de marcă. Veneau acolo lorzi, şeici, actori celebri de film şi multimilionari. A venit o dată chiar şi fiul unui odios dictator comunist, dar a fost dat repede afară, întrucât proasta-creştere nu era tolerată în distinsul local. Aşezată veşnic la măsuţa ei dintr-un colţ, Elena fiica supraveghea fără răgaz bunul mers al localului, plimbându-şi asupra tuturor privirile albastre, impenetrabile.
Banii se acumulau. Perechea şi-a cumpărat o casă şi a făcut doi copii. Johnny, chipeşul soţ, odraslă a unei modeste familii irlandeze, a înţeles că, atunci când un muritor de rând are norocul să fie acceptat de o zână, trebuie să accepte la rândul lui unele faţete mai puţin luminoase ale norocului – sau ale zânei.
Anii treceau
Anii treceau, copiii creşteau şi părinţii nu întinereau, vremurile se schimbau, viaţa de noapte londoneză evolua inexorabil, iar spectacolul de cabaret evolua şi el, sau s-ar putea spune că involua, de la coregrafie la pornografie. Cei doi soţi au luptat câtăva vreme: împotriva oboselii, împotriva decăderii artei spectacolului, împotriva evidenţei.
În cele din urmă, cu înţelepciune, au hotărât să-şi vândă întreaga agonisită şi să se strămute în raiul tuturor englezilor la pensie: pe Coasta de Azur.
Acolo se încheie
Acolo se încheie povestea. Johnny a murit după câţiva ani de fericită lenevie, în braţele femeii vieţii lui. Copiii au făcut ceea ce fac îndeobşte copiii: şi-au văzut de viaţa lor.
Elena mama murise cu ani înainte, lăsându-i fiicei, ca testament, povestea aventuroasă a matrimoniilor ei. Ceea ce îi îngădui Elenei fiica să facă necesarele cercetări: în ultimii ani ai vieţii îşi cunoscu sora italiană, o bătrână doamnă cu caracter agreabil, care, în marea ei inocenţă, îşi petrece zilele mâzgălind şi închipuindu-şi cu sinceritate că pictează. Din păcate, fratele ruso-italian, amiralul Volodea, murise înainte de a se putea bucura de regăsire, aşa că Elena nu putu decât să se reculeagă în cimitirul liniştit din Toscana. Cunoscu în schimb numeroasa familie a Flaviei, fii şi nepoţi ce trăiesc idilic, în vile uriaşe, pe dealurile înmiresmate ale Toscanei.
Timp de câţiva ani, bucurându-se de norocul din 1989, rubedeniile din România ale Elenei fiica s-au râzgâiat boiereşte în piscina din parcul vilei, sub privirile ei tot atât de impenetrabile ca şi în epoca de glorie a renumitului cabaret.
M-am bălăcit şi eu
M-am bălăcit şi eu în piscină, iar într-un moment de neuitat am băut un ceai din ceainicul serviciului monstruos. Cum toate, în lumea aceasta, se mută în alte zări sau în alte locuri, uneori mă gândesc cu tristeţe la Elena fiica, mutată într-o lume în care probabil şi astăzi arta spectacolului se menţine la nobilele înălţimi ale lui Diaghilev şi Bakst, precum şi, cu tot atâta tristeţe, la serviciul fenomenal de ceai, mutat în seif-ul unei bănci elveţiene.
Copyright Silvia Colfescu 2010
sâmbătă, 8 mai 2010
vineri, 7 mai 2010
Două zâne europene (Mătuşi fabuloase 2) partea întâi - Elena mamă
Zâne, de ce nu? Pentru că, dacă ne gândim bine, care ar fi calităţile zânelor? Sunt, desigur, frumoase. Cele mai multe dintre ele. Şi au, toate, acea nepământească detaşare, acea disponibilitate sufletească asemănătoare - dar nu întrutotul - nepăsării, care le face să accepte cu aparentă uşurinţă schimbările deseori dramatice, de multe ori tragice şi de prea puţine ori fericite, pe care soarta le pune neabătut în faţa celor trăitori pe Pământ.
Cu siguranţă că zâne erau cele două Elene, mama şi fiica, a căror vagă rudenie prin alianţă îmi dă temeiul, destul de şubred, e drept, să le numesc mătuşi. Au trăit amândouă în mileniul trecut, iar vieţile lor aventuroase şi bizare s-ar putea înscrie de drept într-o imaginară enciclopedie dedicată biografiilor secolului XX. Ce biografii uimitoare pot avea frunzele duse de furtună!
Elena A. von B.
Elena A. von B., căreia ar fi mai simplu să-i spunem Elena mamă, s-a născut în Rusia, la sfârşitul veacului al XIX-lea, în familia unor duci ruşi de origine germană. Mica ducesă era un diavol blond cu înfăţişare de înger, dualitate care devenea din ce în ce mai vizibilă pe măsură ce copiliţa înainta în vârstă. Astfel că, la vremea când abia împlinise 14 ani, tânăra Elena îşi luă zborul din casa părintească (un palat pe Nevskii Prospekt), strecurându-se în toiul nopţii pe fereastră şi fugind în Crimeea - dar nu singură, ci împreună cu un falnic ofiţer din Gardă.
Nu e aici locul
Nu e aici locul să zugrăvesc încrengătura de oprelişti în care societatea, religia şi familia îi ţineau prizonieri pe tineri în anii aceia, rămâne numai să spun că acest gen de eveniment devenise destul de frecvent şi nu uimea pe nimeni, ceea ce nu înseamnă că părinţii duci au rămas nesimţitori la ruşinea care-i lovea pe neaşteptate.
O poteră bine organizată
O poteră bine organizată a luat urma fugarilor. I-a ajuns tocmai după ce consumaseră din belşug căsătoria încheiată în grabă, în prezenţa a doi martori bătrâni, într-o bisericuţă de ţară, de un preot romanţios, impresionat de dragostea tinerilor (si cu atât mai abitir de sabia cu aspect primejdios a ofiţerului, precum şi de o grămăjoară interesantă de ruble).
Căsătoria a fost desfăcută imediat din porunca părinţilor, pe pretextul că martorii nu erau creştini pravoslavnici, ci musulmani - argument care a fost considerat valabil de autorităţile bisericeşti, deşi martorii se jurau pe Iisus şi pe Sfânta Fecioară că sunt ortodocşi din neam în neam.
Totuşi, mezalianţa
Totuşi, mezalianţa temporară n-a rămas fără urmări, iar cea mai semnificativă dintre ele s-a născut după nouă luni, primind numele Vladimir, alintat Volodea.
Au trecut trei ani. Tânăra ducesă îşi revenise din emoţiile consecutive mariajului ratat şi naşterii reuşite, şi devenise una dintre cele mai strălucitoare stele ale balurilor înaltei societăţi din Sankt Petersburg.
La unul dintre aceste baluri
La unul dintre aceste baluri o zări Ugo A., un oaspete italian, pe care zisa înaltă societate îl primea fără obiecţii în sânul ei, din două considerente de egală valoare: 1. venise cu scopul respectabil de a studia arta veche rusă, de care era pasionat, şi 2. avea o avere mai mult decât respectabilă, s-ar putea spune chiar vulgar de mare - lucru care, totuşi, era în general privit cu îngăduinţă.
Vederea frumuseţii răscolitoare a micii ducese trezi în sufletul italianului un asemenea uragan de sentimente, încât omul se prezentă neîntârziat în faţa părinţilor obiectului amorului său şi făcu cererea în căsătorie, îndeplinind toate formalităţile nescrise, dar cu atât mai inevitabile. Cu multă înţelepciune, părinţii îi aduseră la cunoştinţă pretendentului existenţa lui Volodea; cu tot atâta înţelepciune, pretendentul se arătă dispus să-l înfieze. Aşa s-a întâmplat că, peste şaptezeci de ani, Volodea a fost înmormântat cu onoruri militare şi îşi doarme somnul de veci îmbrăcat în uniformă de amiral italian, sub cipreşii dintr-un cimitir senin din Toscana.
Înalta societate din Sankt Petersburg a dansat cu o veselie solemnă la nunta frumoasei ducese, ignorând cu desăvârşire anul 1917 care se apropia fulgerător, aducând cu el altfel de dansuri şi mult mai puţină veselie.
Tânăra pereche
Tânăra pereche se strămută însă în timp util în Italia. După o călătorie fără peripeţii notabile, cei doi soţi, împreună cu adoptatul Volodea, cu şase cufere mari şi cu credincioasa fată în casă a Elenei, ajunseră la Sorrento, unde se stabiliră într-un impozant palat de pe faleză, moştenire de familie a norocosului Ugo.
Orice urmă a părinţilor şi a restului familiei ducale se topi în vâltorile naşterii marii revoluţii din octombrie. Dar fiica lor era departe şi, cu acea detaşare aerică de zână despre care vorbeam la început, trecu peste această durere, contemplând de la ferestrele palatului depărtările suave ale Mediteranei.
Următorii zece ani
Următorii zece ani s-au scurs cu dulceaţă. Mai întâi se născu Flavia, şi Elena a fost ocupată o vreme cu fabricarea acestei noi jucării. A urmat o perioadă intens artistică. Originile ruseşti ale frumoasei doamne A., precum şi imensa bogăţie a generosului ei soţ le aduseră în casă numeroşi artişti ruşi, scăpaţi din vârtejul anului 1917 şi răspândiţi prin Europa şi America. Balerini, pictori, sculptori, scenografi roiau în jurul primitoarei gazde, discuţiile despre artă ţineau până în zori, ziua trecea iute între lecţiile de pictură şi de sculptură, seara se prezentau noii veniţi – nume de care răsunau New York-ul şi Parisul. În rarele clipe libere, Elena observa că anii trec cu mai puţină îngăduinţă peste preţuitul ei soţ. Ugo, în înţelepciunea lui, îşi canaliză prea-plinul afecţiunii în alte direcţii, lucru pe care ocupata sa soţie îl observă prea puţin.
Cu atâtea lecţii şi cu atâţia prieteni geniali, Elena deveni o iscusită sculptoriţă în metal.
După care
După care îşi dădu seama că prea multă perfecţiune e obositoare. Avea o casă perfectă, copii perfecţi, prieteni tot aşa, până şi sculptura în metal devenise un domeniu pe care-l stăpânea la perfecţie. După zece ani perfecţi de căsnicie, simţea nevoia să se odihnească puţin.
Cel mai potrivit i se păru să facă o călătorie în Elveţia, ţară de asemenea perfectă, dar plăcut diferită de sudul Italiei.
În orăşelul luxos
În orăşelul luxos în care se hotărî să stea, îl întâlni pe tânărul student român Ştefan C. Era un june abia trecut de 25 de ani, cu chip de arhanghel adolescent şi fruntea înecată într-o avalanşă de bucle blonde. Din clipa în care o zări pe eleganta şi rafinata artistă, părăsi cu hotărâre orice alte preocupări în afară de manifestarea adoraţiei pe care i-o dedica. Stătea toată ziua în faţa ferestrei ei, filtrând printre genele lui ca mătasea priviri a căror fierbinţeală îi trezea Elenei amintiri multă vreme înăbuşite, din vremea primului şi explozivului ei mariaj. Nu trecu mult şi aurul sufletului ei se topi la această temperatură de furnal. Adoratorul a fost admis în preajma ei şi, în inocenţa lui, neştiutor de starea matrimonială a fiinţei adorate, îi ceru mâna.
Firea de zână
Firea de zână a Elenei îşi arătă din nou alcătuirea nepământeană. Oare ce pot însemna pentru o zână un soţ înţelept şi doi copii minori? Nu mare lucru.
Iar un divorţ? Încă mai puţin. Cine să se mai gândească la divorţ, atunci când se scaldă în valurile cele mai pure şi mai netulburate ale iubirii?
Uitând cu totul de paşaportul italian, în care erau înscrise numele ei dobândit şi calitatea de soţie, Elena îşi aminti brusc că, într-un moment de providenţială inspiraţie artistică, luase în bagaj şi vechiul ei paşaport rusesc, în care apăreau numele ducal şi starea de disponibilitate matrimonială demult pierdută. Lăcrimând în buclele aurii ale studentului, care i se aşterneau la picioare, acceptă cererea în căsătorie.
Nunta a avut loc
Nunta a avut loc la Bucureşti. Mireasa prezentă paşaportul cu însemnele ţariste şi, cum Europa era plină de prinţi, duci şi chiar neamuri mai proaste care se legitimau în acest fel, nimeni nu puse întrebări. Proaspeţii soţi se retraseră la moşioara pe care junele o avea în dotare, şi trăiră acolo lungi zile şi nopţi de pasiune.
În anul 1927 se născu Elena fiica. Şi, din acest moment, Elena mama devine un element secundar în povestea fiicei ei.
Copyright Silvia Colfescu 2010
Cu siguranţă că zâne erau cele două Elene, mama şi fiica, a căror vagă rudenie prin alianţă îmi dă temeiul, destul de şubred, e drept, să le numesc mătuşi. Au trăit amândouă în mileniul trecut, iar vieţile lor aventuroase şi bizare s-ar putea înscrie de drept într-o imaginară enciclopedie dedicată biografiilor secolului XX. Ce biografii uimitoare pot avea frunzele duse de furtună!
Elena A. von B.
Elena A. von B., căreia ar fi mai simplu să-i spunem Elena mamă, s-a născut în Rusia, la sfârşitul veacului al XIX-lea, în familia unor duci ruşi de origine germană. Mica ducesă era un diavol blond cu înfăţişare de înger, dualitate care devenea din ce în ce mai vizibilă pe măsură ce copiliţa înainta în vârstă. Astfel că, la vremea când abia împlinise 14 ani, tânăra Elena îşi luă zborul din casa părintească (un palat pe Nevskii Prospekt), strecurându-se în toiul nopţii pe fereastră şi fugind în Crimeea - dar nu singură, ci împreună cu un falnic ofiţer din Gardă.
Nu e aici locul
Nu e aici locul să zugrăvesc încrengătura de oprelişti în care societatea, religia şi familia îi ţineau prizonieri pe tineri în anii aceia, rămâne numai să spun că acest gen de eveniment devenise destul de frecvent şi nu uimea pe nimeni, ceea ce nu înseamnă că părinţii duci au rămas nesimţitori la ruşinea care-i lovea pe neaşteptate.
O poteră bine organizată
O poteră bine organizată a luat urma fugarilor. I-a ajuns tocmai după ce consumaseră din belşug căsătoria încheiată în grabă, în prezenţa a doi martori bătrâni, într-o bisericuţă de ţară, de un preot romanţios, impresionat de dragostea tinerilor (si cu atât mai abitir de sabia cu aspect primejdios a ofiţerului, precum şi de o grămăjoară interesantă de ruble).
Căsătoria a fost desfăcută imediat din porunca părinţilor, pe pretextul că martorii nu erau creştini pravoslavnici, ci musulmani - argument care a fost considerat valabil de autorităţile bisericeşti, deşi martorii se jurau pe Iisus şi pe Sfânta Fecioară că sunt ortodocşi din neam în neam.
Totuşi, mezalianţa
Totuşi, mezalianţa temporară n-a rămas fără urmări, iar cea mai semnificativă dintre ele s-a născut după nouă luni, primind numele Vladimir, alintat Volodea.
Au trecut trei ani. Tânăra ducesă îşi revenise din emoţiile consecutive mariajului ratat şi naşterii reuşite, şi devenise una dintre cele mai strălucitoare stele ale balurilor înaltei societăţi din Sankt Petersburg.
La unul dintre aceste baluri
La unul dintre aceste baluri o zări Ugo A., un oaspete italian, pe care zisa înaltă societate îl primea fără obiecţii în sânul ei, din două considerente de egală valoare: 1. venise cu scopul respectabil de a studia arta veche rusă, de care era pasionat, şi 2. avea o avere mai mult decât respectabilă, s-ar putea spune chiar vulgar de mare - lucru care, totuşi, era în general privit cu îngăduinţă.
Vederea frumuseţii răscolitoare a micii ducese trezi în sufletul italianului un asemenea uragan de sentimente, încât omul se prezentă neîntârziat în faţa părinţilor obiectului amorului său şi făcu cererea în căsătorie, îndeplinind toate formalităţile nescrise, dar cu atât mai inevitabile. Cu multă înţelepciune, părinţii îi aduseră la cunoştinţă pretendentului existenţa lui Volodea; cu tot atâta înţelepciune, pretendentul se arătă dispus să-l înfieze. Aşa s-a întâmplat că, peste şaptezeci de ani, Volodea a fost înmormântat cu onoruri militare şi îşi doarme somnul de veci îmbrăcat în uniformă de amiral italian, sub cipreşii dintr-un cimitir senin din Toscana.
Înalta societate din Sankt Petersburg a dansat cu o veselie solemnă la nunta frumoasei ducese, ignorând cu desăvârşire anul 1917 care se apropia fulgerător, aducând cu el altfel de dansuri şi mult mai puţină veselie.
Tânăra pereche
Tânăra pereche se strămută însă în timp util în Italia. După o călătorie fără peripeţii notabile, cei doi soţi, împreună cu adoptatul Volodea, cu şase cufere mari şi cu credincioasa fată în casă a Elenei, ajunseră la Sorrento, unde se stabiliră într-un impozant palat de pe faleză, moştenire de familie a norocosului Ugo.
Orice urmă a părinţilor şi a restului familiei ducale se topi în vâltorile naşterii marii revoluţii din octombrie. Dar fiica lor era departe şi, cu acea detaşare aerică de zână despre care vorbeam la început, trecu peste această durere, contemplând de la ferestrele palatului depărtările suave ale Mediteranei.
Următorii zece ani
Următorii zece ani s-au scurs cu dulceaţă. Mai întâi se născu Flavia, şi Elena a fost ocupată o vreme cu fabricarea acestei noi jucării. A urmat o perioadă intens artistică. Originile ruseşti ale frumoasei doamne A., precum şi imensa bogăţie a generosului ei soţ le aduseră în casă numeroşi artişti ruşi, scăpaţi din vârtejul anului 1917 şi răspândiţi prin Europa şi America. Balerini, pictori, sculptori, scenografi roiau în jurul primitoarei gazde, discuţiile despre artă ţineau până în zori, ziua trecea iute între lecţiile de pictură şi de sculptură, seara se prezentau noii veniţi – nume de care răsunau New York-ul şi Parisul. În rarele clipe libere, Elena observa că anii trec cu mai puţină îngăduinţă peste preţuitul ei soţ. Ugo, în înţelepciunea lui, îşi canaliză prea-plinul afecţiunii în alte direcţii, lucru pe care ocupata sa soţie îl observă prea puţin.
Cu atâtea lecţii şi cu atâţia prieteni geniali, Elena deveni o iscusită sculptoriţă în metal.
După care
După care îşi dădu seama că prea multă perfecţiune e obositoare. Avea o casă perfectă, copii perfecţi, prieteni tot aşa, până şi sculptura în metal devenise un domeniu pe care-l stăpânea la perfecţie. După zece ani perfecţi de căsnicie, simţea nevoia să se odihnească puţin.
Cel mai potrivit i se păru să facă o călătorie în Elveţia, ţară de asemenea perfectă, dar plăcut diferită de sudul Italiei.
În orăşelul luxos
În orăşelul luxos în care se hotărî să stea, îl întâlni pe tânărul student român Ştefan C. Era un june abia trecut de 25 de ani, cu chip de arhanghel adolescent şi fruntea înecată într-o avalanşă de bucle blonde. Din clipa în care o zări pe eleganta şi rafinata artistă, părăsi cu hotărâre orice alte preocupări în afară de manifestarea adoraţiei pe care i-o dedica. Stătea toată ziua în faţa ferestrei ei, filtrând printre genele lui ca mătasea priviri a căror fierbinţeală îi trezea Elenei amintiri multă vreme înăbuşite, din vremea primului şi explozivului ei mariaj. Nu trecu mult şi aurul sufletului ei se topi la această temperatură de furnal. Adoratorul a fost admis în preajma ei şi, în inocenţa lui, neştiutor de starea matrimonială a fiinţei adorate, îi ceru mâna.
Firea de zână
Firea de zână a Elenei îşi arătă din nou alcătuirea nepământeană. Oare ce pot însemna pentru o zână un soţ înţelept şi doi copii minori? Nu mare lucru.
Iar un divorţ? Încă mai puţin. Cine să se mai gândească la divorţ, atunci când se scaldă în valurile cele mai pure şi mai netulburate ale iubirii?
Uitând cu totul de paşaportul italian, în care erau înscrise numele ei dobândit şi calitatea de soţie, Elena îşi aminti brusc că, într-un moment de providenţială inspiraţie artistică, luase în bagaj şi vechiul ei paşaport rusesc, în care apăreau numele ducal şi starea de disponibilitate matrimonială demult pierdută. Lăcrimând în buclele aurii ale studentului, care i se aşterneau la picioare, acceptă cererea în căsătorie.
Nunta a avut loc
Nunta a avut loc la Bucureşti. Mireasa prezentă paşaportul cu însemnele ţariste şi, cum Europa era plină de prinţi, duci şi chiar neamuri mai proaste care se legitimau în acest fel, nimeni nu puse întrebări. Proaspeţii soţi se retraseră la moşioara pe care junele o avea în dotare, şi trăiră acolo lungi zile şi nopţi de pasiune.
În anul 1927 se născu Elena fiica. Şi, din acest moment, Elena mama devine un element secundar în povestea fiicei ei.
Copyright Silvia Colfescu 2010
sâmbătă, 1 mai 2010
Prinţi şi vopsitori (Mătuşi fabuloase 1)
Toată lumea îi spunea tante Marie. Era mică, subţire, cu părul alb amestecat cu fire negre, o chică viguroasă, care îi încununa creştetul cu o strălucire de argint vechi. Avea 86 de ani. Până la 84 umblase cu bicicleta prin Bucureşti, circulând pe străzi fără să se intimideze de bolizii care vâjâiau pe lângă ea. Căpătase prin căsătorie un nume princiar, cel al unei familii care în secolul XVIII domnise în Ţara Românească, nume pe care îl purta cu eleganţă şi simplitate, conştientă, atât cât trebuie, de valoarea lui istorică.
Trăia prin anii 1980
Trăia prin anii 1980 într-un demisol, în compania surorii ei, tante Alexandra, purtătoare de asemenea a unui nume cu rezonanţă domnească. Cele doua bătrâne principese sporovăiau toată ziua pe franţuzeşte, zbierând, fără să-şi dea seama, cât le ţineau plămânii, întrucât erau amândouă aproape de tot surde.
Nepoţii mai treceau pe la ele din când în când şi le invitau la masă de sărbători, dar cel mai frecvent vizitator al lor era un şobolan, care ieşise într-o zi dintr-o gaură din podea, de după vasul de WC; incapabile să omoare vreo fiinţă vie, surorile îi oferiseră niscaiva pâine şi coji de caşcaval şi începuseră să aştepte cu plăcere vizita zilnică a micului animal.
Desigur
Desigur că, în lunga lor viaţă, cele doua cucoane se confruntaseră cu felurite aventuri, dintre care nu lipseau ceva ani de închisoare, episod obligatoriu în biografia persoanelor dintr-o anumită pătură a societăţii.
Cum aceasta este o povestire despre tante Marie, ne vom ocupa altădată de avatarurile mătuşii Alexandra.
Deci, la ieşirea din închisoare, ca orice om de bun simţ, tante Marie îşi căutase o îndeletnicire cu ajutorul căreia să-şi câştige traiul. Educaţia ei nu o înzestrase cu abilităţi pe deplin adecvate noilor vremuri, dar Marie (aflată atunci la vârsta tinereţii) moştenise curajul legendar al unor veacuri de mult apuse, aşa că a purces urgent la căutarea unui loc de muncă, fără să se încurce în văicăreli.
Doar că, atunci când aflau că postulanta nu numai că făcea parte din burghezo-moşierime, dar şi că abia ieşise de la zdup, potenţialii angajatori o refuzau, cu menajamente sau fără, aşa cum îi îndemna, la rândul lor, propria educaţie.
După vreo zece refuzuri
După vreo zece refuzuri, Marie nu-şi pierduse speranţa. Atunci, soarta hotărî să-i răsplătească perseverenţa scoţându-i-l în cale pe nea Ticu.
Persoana care răspundea la acest apelativ era un tovarăş îndesat, tuciuriu la faţă, cu nişte ochi bulbucaţi, cu albul gălbejit şi cu gene dese, negre: ocupa importanta funcţie de şef de echipă la ICRAL, o echipă care se dedica finisărilor interioare ale construcţiilor. În faţa lui se prezentă Marie, subţirică, mică şi cu un buletin pe care era înscris un nume imposibil (sau măcar foarte greu) de pronunţat.
Nea Ticu o privi dubitativ şi o întrebă:
- Tovărăşică, să vopseşti calorifere ştii?
Marie nu se dedase niciodată acestei ocupaţii, dar, cu îndrăzneala disperării, răspunse hotărât:
- Da!
Nea Ticu îi puse în mână o pensulă şi o cutie cu vopsea şi o lăsă în faţa unui calorifer cu aspect jerpelit, acordându-i o oră pentru a-şi demonstra competenţa.
Marie nu vopsise în viaţa ei un calorifer
Marie nu vopsise în viaţa ei un calorifer, dar, fiind o adevărată prinţesă, făcea la perfecţie orice lucru pe care-şi punea în gând să-l facă. Se apucă de vopsit, şi vopsi caloriferul cu un asemenea talent înnăscut, încât nea Ticu, de îndată ce văzu rezultatul muncii ei, îi spuse cu un entuziasm abia stăpânit:
- Eşti angajată!
Astfel încât Marie începu să vopsească vioi calorifere, spre marea satisfacţie a meşterului Ticu, fericit că avea în sfârşit în echipă un muncitor capabil să facă faţă acestei delicate sarcini.
Nu trecu mult
Nu trecu mult, şi din închisoare ieşi un alt membru al clasei duşmanilor burghezo-moşiereşti, cât se poate de prinţ şi văr îndepărtat al Mariei şi, la fel ca ea, începu să-şi caute un loc de muncă. Tot la fel ca Marie, primi refuzuri cu nemiluita.
În cele din urmă, cineva îi povesti despre reuşita profesională a verişoarei şi îi sugeră să o consulte în legătură cu posibilitatea unei angajări în cadrul aceleiaşi instituţiuni.
Zis şi făcut. Marie, fire devotată familiei, îl duse numaidecât în faţa lui nea Ticu.
- Tovărăşele, să vopseşti calorifere ştii? îşi rosti meşterul sloganul binecunoscut.
- Da! răspunse proaspăt eliberatul principe, hotărât să facă necesarele concesii pentru a obţine locul râvnit.
Şi, pus în faţa aceleiaşi încercări ca şi verişoara, se achită de sarcină la fel de bine, că deh, prinţ era şi el şi, ca un adevărat prinţ, făcea la perfecţie orice lucru pe care-şi punea în gând să-l facă.
Urmă o perioadă fastă
Urmă o perioadă fastă, în care cei doi verişori vopseau veseli calorifere, iar nea Ticu prospera, dând satisfacţie şefilor şi fericindu-i pe locatarii apartamentelor şi birourilor pe care le repara ICRAL-ul.
După încă o bucăţică de vreme, din închisoare fu eliberat un alt duşman de clasă, vag rudă cu Marie. Scenariul se repetă, noul prinţ se dovedi a fi un vopsitor tot atât de devotat ca şi rubedeniile sale, meşterul îşi mări cu bucurie echipa, iar cei trei prinţi începură a vopsi de zor calorifere, spre mulţumirea tovarăşilor cu munci de răspundere.
Nu mai e nevoie să spun că, după încă ceva timp, o altă beizadea fanariotă fu izgonită din mediul educativ al închisorii şi, expusă incertitudinilor vieţii din libertate, făcu apel la Marie, pe care-o cunoştea din copilărie.
Nea Ticu se convinsese
Nea Ticu se convinsese deja că duşmanii de clasă sunt înzestraţi cu unele folositoare aptitudini, aşa că, la prima solicitare, îl angajă fără ezitare.
Aşa se întâmplă şi la următoarea eliberare, apoi la încă una, iar echipa de prinţi continuă să se mărească şi să vopsească vioi calorifere, cu mult elan muncitoresc şi cu rezultate optime.
Treaba ar fi mers la nesfârşit, dacă, într-o bună zi, ştatul de plată al echipei nu i-ar fi căzut în mână unui tovarăş de la cadre, care beneficiase de ceva şcoală. Uluit să constate că sub ochii lui, pe ştat, se înşiră toată istoria evului mediu al patriei, tovarăşul îl chemă la ordine pe nea Ticu, cerându-i imperativ să dea afară moşierimea încuibată în trupul principial al ICRAL-ului.
-A, nu, se împotrivi meşterul, în viaţa mea n-am avut aşa o echipă de vopsitori harnici şi de treabă! Dacă pleacă ei, plec şi eu!
Degeaba
Degeaba îl ameninţă tovarăşul de la cadre, nea Ticu avea o meserie de aur şi o origine indubitabil sănătoasă, aşa că avea motive să se ţină tare pe poziţie.
În cele din urmă, au fost daţi afară cu toţii, iar nea Ticu (care, cu siguranţă, avea vreun bulibaşă printre antecesori, căci numai astfel se explică puritatea diamantină a caracterului său) împărtăşi destinul echipei.
Tante Marie, cu sufletul întărit de revelaţia posibilităţilor multiple pe care ni le oferă viaţa, îşi găsi foarte repede o slujbă de curieră la un institut: calităţile de ciclistă au jucat un rol esenţial în promovarea ei pe acest loc.
În curând, la directorul institutului au venit în vizită doi parteneri străini, ocazie cu care s-a constatat că directorul nu vorbea nici o limbă străină. Culmea ghinionului, translatorul angajat era în concediu medical.
Atunci, portăreasa
Atunci, portăreasa, persoană la curent cu toate metehnele angajaţilor, îi şopti la ureche directorului că tovarăşa curieră vorbeşte fluent franţuzeşte, nemţeşte şi englezeşte. Directorului nu i-a prea convenit, dar, fiind la ananghie, n-a avut încotro şi s-a folosit de cunoştinţele Cenuşăresei institutului.
A fost, pentru tante Marie, punctul de plecare al unei cariere hiperintelectuale. Deşi, în acte, a rămas pe postul ei de curieră, în fapt a tradus texte şi a lucrat ca translatoare până când s-a pensionat.
A murit la puţin timp după '89, ducând într-o lume mai bună comorile ei de speranţă, optimism şi bunăvoinţă.
Copyright Silvia Colfescu 2010
Trăia prin anii 1980
Trăia prin anii 1980 într-un demisol, în compania surorii ei, tante Alexandra, purtătoare de asemenea a unui nume cu rezonanţă domnească. Cele doua bătrâne principese sporovăiau toată ziua pe franţuzeşte, zbierând, fără să-şi dea seama, cât le ţineau plămânii, întrucât erau amândouă aproape de tot surde.
Nepoţii mai treceau pe la ele din când în când şi le invitau la masă de sărbători, dar cel mai frecvent vizitator al lor era un şobolan, care ieşise într-o zi dintr-o gaură din podea, de după vasul de WC; incapabile să omoare vreo fiinţă vie, surorile îi oferiseră niscaiva pâine şi coji de caşcaval şi începuseră să aştepte cu plăcere vizita zilnică a micului animal.
Desigur
Desigur că, în lunga lor viaţă, cele doua cucoane se confruntaseră cu felurite aventuri, dintre care nu lipseau ceva ani de închisoare, episod obligatoriu în biografia persoanelor dintr-o anumită pătură a societăţii.
Cum aceasta este o povestire despre tante Marie, ne vom ocupa altădată de avatarurile mătuşii Alexandra.
Deci, la ieşirea din închisoare, ca orice om de bun simţ, tante Marie îşi căutase o îndeletnicire cu ajutorul căreia să-şi câştige traiul. Educaţia ei nu o înzestrase cu abilităţi pe deplin adecvate noilor vremuri, dar Marie (aflată atunci la vârsta tinereţii) moştenise curajul legendar al unor veacuri de mult apuse, aşa că a purces urgent la căutarea unui loc de muncă, fără să se încurce în văicăreli.
Doar că, atunci când aflau că postulanta nu numai că făcea parte din burghezo-moşierime, dar şi că abia ieşise de la zdup, potenţialii angajatori o refuzau, cu menajamente sau fără, aşa cum îi îndemna, la rândul lor, propria educaţie.
După vreo zece refuzuri
După vreo zece refuzuri, Marie nu-şi pierduse speranţa. Atunci, soarta hotărî să-i răsplătească perseverenţa scoţându-i-l în cale pe nea Ticu.
Persoana care răspundea la acest apelativ era un tovarăş îndesat, tuciuriu la faţă, cu nişte ochi bulbucaţi, cu albul gălbejit şi cu gene dese, negre: ocupa importanta funcţie de şef de echipă la ICRAL, o echipă care se dedica finisărilor interioare ale construcţiilor. În faţa lui se prezentă Marie, subţirică, mică şi cu un buletin pe care era înscris un nume imposibil (sau măcar foarte greu) de pronunţat.
Nea Ticu o privi dubitativ şi o întrebă:
- Tovărăşică, să vopseşti calorifere ştii?
Marie nu se dedase niciodată acestei ocupaţii, dar, cu îndrăzneala disperării, răspunse hotărât:
- Da!
Nea Ticu îi puse în mână o pensulă şi o cutie cu vopsea şi o lăsă în faţa unui calorifer cu aspect jerpelit, acordându-i o oră pentru a-şi demonstra competenţa.
Marie nu vopsise în viaţa ei un calorifer
Marie nu vopsise în viaţa ei un calorifer, dar, fiind o adevărată prinţesă, făcea la perfecţie orice lucru pe care-şi punea în gând să-l facă. Se apucă de vopsit, şi vopsi caloriferul cu un asemenea talent înnăscut, încât nea Ticu, de îndată ce văzu rezultatul muncii ei, îi spuse cu un entuziasm abia stăpânit:
- Eşti angajată!
Astfel încât Marie începu să vopsească vioi calorifere, spre marea satisfacţie a meşterului Ticu, fericit că avea în sfârşit în echipă un muncitor capabil să facă faţă acestei delicate sarcini.
Nu trecu mult
Nu trecu mult, şi din închisoare ieşi un alt membru al clasei duşmanilor burghezo-moşiereşti, cât se poate de prinţ şi văr îndepărtat al Mariei şi, la fel ca ea, începu să-şi caute un loc de muncă. Tot la fel ca Marie, primi refuzuri cu nemiluita.
În cele din urmă, cineva îi povesti despre reuşita profesională a verişoarei şi îi sugeră să o consulte în legătură cu posibilitatea unei angajări în cadrul aceleiaşi instituţiuni.
Zis şi făcut. Marie, fire devotată familiei, îl duse numaidecât în faţa lui nea Ticu.
- Tovărăşele, să vopseşti calorifere ştii? îşi rosti meşterul sloganul binecunoscut.
- Da! răspunse proaspăt eliberatul principe, hotărât să facă necesarele concesii pentru a obţine locul râvnit.
Şi, pus în faţa aceleiaşi încercări ca şi verişoara, se achită de sarcină la fel de bine, că deh, prinţ era şi el şi, ca un adevărat prinţ, făcea la perfecţie orice lucru pe care-şi punea în gând să-l facă.
Urmă o perioadă fastă
Urmă o perioadă fastă, în care cei doi verişori vopseau veseli calorifere, iar nea Ticu prospera, dând satisfacţie şefilor şi fericindu-i pe locatarii apartamentelor şi birourilor pe care le repara ICRAL-ul.
După încă o bucăţică de vreme, din închisoare fu eliberat un alt duşman de clasă, vag rudă cu Marie. Scenariul se repetă, noul prinţ se dovedi a fi un vopsitor tot atât de devotat ca şi rubedeniile sale, meşterul îşi mări cu bucurie echipa, iar cei trei prinţi începură a vopsi de zor calorifere, spre mulţumirea tovarăşilor cu munci de răspundere.
Nu mai e nevoie să spun că, după încă ceva timp, o altă beizadea fanariotă fu izgonită din mediul educativ al închisorii şi, expusă incertitudinilor vieţii din libertate, făcu apel la Marie, pe care-o cunoştea din copilărie.
Nea Ticu se convinsese
Nea Ticu se convinsese deja că duşmanii de clasă sunt înzestraţi cu unele folositoare aptitudini, aşa că, la prima solicitare, îl angajă fără ezitare.
Aşa se întâmplă şi la următoarea eliberare, apoi la încă una, iar echipa de prinţi continuă să se mărească şi să vopsească vioi calorifere, cu mult elan muncitoresc şi cu rezultate optime.
Treaba ar fi mers la nesfârşit, dacă, într-o bună zi, ştatul de plată al echipei nu i-ar fi căzut în mână unui tovarăş de la cadre, care beneficiase de ceva şcoală. Uluit să constate că sub ochii lui, pe ştat, se înşiră toată istoria evului mediu al patriei, tovarăşul îl chemă la ordine pe nea Ticu, cerându-i imperativ să dea afară moşierimea încuibată în trupul principial al ICRAL-ului.
-A, nu, se împotrivi meşterul, în viaţa mea n-am avut aşa o echipă de vopsitori harnici şi de treabă! Dacă pleacă ei, plec şi eu!
Degeaba
Degeaba îl ameninţă tovarăşul de la cadre, nea Ticu avea o meserie de aur şi o origine indubitabil sănătoasă, aşa că avea motive să se ţină tare pe poziţie.
În cele din urmă, au fost daţi afară cu toţii, iar nea Ticu (care, cu siguranţă, avea vreun bulibaşă printre antecesori, căci numai astfel se explică puritatea diamantină a caracterului său) împărtăşi destinul echipei.
Tante Marie, cu sufletul întărit de revelaţia posibilităţilor multiple pe care ni le oferă viaţa, îşi găsi foarte repede o slujbă de curieră la un institut: calităţile de ciclistă au jucat un rol esenţial în promovarea ei pe acest loc.
În curând, la directorul institutului au venit în vizită doi parteneri străini, ocazie cu care s-a constatat că directorul nu vorbea nici o limbă străină. Culmea ghinionului, translatorul angajat era în concediu medical.
Atunci, portăreasa
Atunci, portăreasa, persoană la curent cu toate metehnele angajaţilor, îi şopti la ureche directorului că tovarăşa curieră vorbeşte fluent franţuzeşte, nemţeşte şi englezeşte. Directorului nu i-a prea convenit, dar, fiind la ananghie, n-a avut încotro şi s-a folosit de cunoştinţele Cenuşăresei institutului.
A fost, pentru tante Marie, punctul de plecare al unei cariere hiperintelectuale. Deşi, în acte, a rămas pe postul ei de curieră, în fapt a tradus texte şi a lucrat ca translatoare până când s-a pensionat.
A murit la puţin timp după '89, ducând într-o lume mai bună comorile ei de speranţă, optimism şi bunăvoinţă.
Copyright Silvia Colfescu 2010
Matusi fabuloase
De multa vreme aveam de gand sa scriu lucrurile pe care mi le mai amintesc despre cateva matusi fabuloase. Matusile mele adevarate, cateva matusi adoptate si chiar matusi ale prietenilor mei, femei care, la prima vedere, erau (unele mai sunt) foarte deosebite unele de altele, dar care se asemanau intr-o anume privinta: erau cu toatele niste supravietuitoare, femei cu suflete de otel – e drept, cele mai multe ascunse in invelisuri moi de catifea. A, sa nu uit: bucurestence, desigur - macar in unele perioade importante ale vietii lor - altfel de ce-as scrie despre ele in "Istorioare bucurestene"? Voiam sa scriu pentru ca mi se pare nedrept sa las sa se piarda amanuntele pline de farmec – sau de haz – ale vietilor lor, amestecate de-a valma in fluviul destinelor ultimului veac. Am tot amanat, prinsa in plasa unor ocupatii care mi se pareau mai importante. Pana azi, cand o observatie a unui prieten m-a facut sa-mi dau seama ca e mai important sa scriu despre ele, trecatoarele. Inainte de a deveni eu insami, pentru cine stie cine, o matusa fabuloasa.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)