Schițe fugare bucureștene

E prea cald. Întotdeauna e prea cald vara în București.

S-a tras la umbră până și băbuța care cere pomană trecătorilor prin Piața Romană. Pe asemenea pojar, baierele sufletelor și ale pungilor rămân închise. Rarii trecători care se aventurează în plină caniculă, sâmbătă la orele prânzului, prin piața Romană, nu dau nimic. 

O dor picioarele încălțate în sandale scâlciate. Dar hainele negre îi strălucesc de curățenie. Și de vechime.

Alături de ea, toiagul și o pungă de plastic, în care se ghicesc patru roșii.

Stă pe trepte și mestecă fără grabă bucățele pe care le rupe delicat dintr-un colț de pâine.  

O bucățică pentru ea, o bucățică pentru porumbei.

Sau, mai des, una pentru ea, două pentru porumbei.  

Obsesia anti-Băsescu, CSM și mințile strălucite

E normal în România să reclami la CSM, atunci când te deranjează ceva în organizarea și funcționarea instanțelor și a parchetelor. Judecătorii și procurorii sunt și ei oameni, deci se poate întâmpla să greșească în munca lor. E un act de civism să ceri să se cerceteze corectitudinea funcționării justiției. Iar această cercetare face parte dintre atribuțiile CSM.

Dar mi se pare imposibil, nebunesc să te adresezi CSM cerându-i să împiedice parchetele să-și facă datoria. În cazul în care, în urma unor reclamații penale, procurorii sunt însărcinați cu aflarea adevărului și cu găsirea celor care au călcat legile, e firesc ca ei să-și facă meseria și nimeni nu poate avea ceva de zis împotriva activității lor.

De aceea, mi s-a părut mai mult decât ciudată inițiativa unor cetățeni români care au cerut CSM să oprească acțiunile (legale) declanșate de parchetul instanței supreme și de DNA pentru găsirea celor care au comis fraude la Referendumul din 29 iulie.

Printre fraude se numără votul multiplu (reamintesc că au fost descoperite persoane care au votat de câte 25 de ori!!!), turismul electoral, falsificarea semnăturilor (au fost găsite liste pe care semnăturile votanților erau identice din susul și până în josul paginii) etc. etc. Toate, fapte penale.

Cercetările procurorilor s-au concentrat în zonele cu procente fabuloase de votanți, în sate pierdute în care s-a votat în procente inexplicabile de 150-250%, în județe în care se susține că s-ar fi prezentat la urne un număr de alegători ciudat de mare față de celelalte județe ale țării.

În numeroase cazuri, bănuielile că acolo ar fi avut loc fraude electorale au fost adeverite de fapte.

Ceea ce justifică pe deplin acțiunile Parchetului, a cărui  menire este aceea de a investiga și de a pune în evidență infracțiunile.     

De aici mirarea mea la auzul inițiativei acelor concetățeni care au cerut CSM să oprească anchetarea legală a unor infracțiuni.

Mirarea mi s-a preschimbat în stupoare atunci când am citit lista celor care au semnat această contradicție în termeni. Cam toți sunt persoane cu școală, cu un IQ de elită, multe cu educație, unele chiar cu operă, scriitori, profesori universitari, critici. Câțiva dintre ei sunt oameni pe care îi admir, îi respect, îi citesc; pe unul, doi îi consider chiar prieteni.

Nu-mi explic.

Definiția obsesiei: „Imagine sau idee inadecvată care revine neîncetat în câmpul conștiinței, stăruitor și anormal; preocupare chinuitoare” (DEX).

„În cadrul acestei maladii psihice, o persoană devine blocată mintal într-un model de gânduri și comportamente repetitive, care sunt lipsite de sens și supărătoare, dar sunt dificil de depășit” (www.sfatulmedicului).

Nu m-am temut niciodată de ziua de mâine.

Însă atunci când obsesia anti-Băsescu depășește categoria minților modeste și începe să împiedice buna funcționare a unor minți strălucite, până-ntr-atât încât să-i facă pe posesorii lor să ceară oficial unei instituții a statului să-și încalce atribuțiile și să împiedice o altă instituție a statului să-și facă datoria, încep să mă tem.

Locuri frumoase din București: Biserica rusă

Construită între 1905-1909 (unele voci spun 1903-1909), Biserica Sf. Nicolae a fost ridicată ca dar al țarului Nicolae al II-lea către comunitatea rusă din București. Îi este hărăzit hramul Sfântului protector al țarului, Nicolae, care, mai apoi, nu l-a protejat pe țar, omorât împreună cu toată familia de bolșevici, în 1917.

  

Nicolae al II-lea a plătit o sumă imensă pentru construcție: nu s-a făcut nici o economie la împodobirea și înzestrarea acestei adevărate bijuterii. Comunitatea rusă din București, cu rândurile îngroșate după 1917 de numeroși expatriați, fugiți de ororile „marii revoluții din octombrie” și de lagărele de muncă ale lui Stalin, s-a bucurat de darul țarului până în 1934.

În acest an, Nicolae Titulescu, pe atunci ministru de Externe, a găsit cu cale să stăruie pentru trecerea clădirii în administrarea Universității, situată peste drum. Odată cu dominația sovietică instaurată asupra României, avatarurile istoriei au pus din nou biserica sub autoritatea Patriarhiei Moscovei, între 1947 și 1957. 

A redevenit după aceea biserică parohială, aparținătoare de Biserica Ortodoxă Română, până în 1992, când a fost din nou atribuită Universității. Bucureștenii o cunosc acum fie ca „biserica rusă”, fie ca „biserica studenților”.

Biserica este un exemplu târziu de edificiu născut sub semnul Reînvierii Ruse. Această mișcare artistică s-a manifestat în arhitectura rusă a celei de a doua jumătăți a sec.XIX și a primilor ani ai secolului XX.

Mixând elemente ale stilului bizantin, puternic ancorat în tradiţia religioasă rusă, cu ecouri ale stilurilor prezente în arhitectura europeană a timpului, neoclasic, neoromanic, neorenaştere, romantism, apoi Art Nouveau, arhitecţii, pictorii și sculptorii care au reprezentat Reînvierea Rusă s-au supus aceleiași tendințe de întoarcere romantică spre obârșii care a dat naștere în România stilului neo-românesc, sau care a adus în Bulgaria curentul Reînvierii Naționale.

Planurile bisericii au fost desenate de arhitectul V.A. Preobrajenski. Planul este în cruce greacă înscrisă (cruce cu brațele egale), cu adaosul unor spații necesare cultului.

Încununată cu 7 turle în formă de bulb, inițial aurite, biserica are fațadele din cărămidă aparentă, decorate cu ceramică policromă și cu mozaicuri, cu chenare sculptate în piatră la portal și în jurul ferestrelor. 

Frizele de ceramică, cu motive inspirate din folclorul rus și cu influențe Art Nouveau, medalioanele de mozaic policrom, burlanele bogat ornamentate, turlele creează o ambianță aparte, unică în București.

Turla centrală este sprijinită pe pandantivi. Patru turnuri mai mici, acoperite cu cupolele specifice rusești, ca niște bulbi de ceapă, marchează colțurile naosului. Al șaselea turn se înalță deasupra corpului de construcție al intrării, un elegant cilindru acoperit cu decor de ceramică policromă. Al șaptelea turn se ridică pe altar.

Din cauza conformației terenului, pentru a face posibil accesul dinspre stradă, în același timp cu orientarea altarului spre est, cum cere tradiția, intrarea este plasată neobișnuit, pe colțul clădirii.

Pictura interioară este executată în ulei, de pictorul rus Vasiliev. Păstrând succesiunea scenelor prevăzute de canonul ortodox, pictura bucură ochiul cu un colorit somptuos și cu un desen fluid, plin de grație, care datorează mult stilului Art Nouveau, prezent în jurul anului 1900 în pictura  rusească, dar mai ales în ilustrația de carte, în scenografie și costum.

Pictura bisericii ruse din București închide în ea ecouri ale atmosferei feerice a poveștilor populare ruse, care au influențat hotărâtor stilul artiștilor adunați sub egida ideilor Reînvierii Ruse. Pictura a fost restaurată în două rânduri, în 1948 și în 1967.

Cea mai frumoasă podoabă a bisericii este iconostasul minuțios sculptat și aurit; a fost executat la Moscova, de unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai artei Reînvierii ruse, Viktor Mihailovici Vasnețov (1848-1926). 

Desenator, pictor, scenograf, Vasnețov este universal cunoscut ca autor al celebrei fațade a galeriei de artă Tretiakov din Moscova, exemplu clasic al artei momentului. 

Iconostasul bisericii Sf. Nicolae îmbină strălucirea aurie a migăloasei sculpturi în lemn cu bogăția și suavitatea culorilor icoanelor, conferind interiorului bisericii o prețiozitate rar întâlnită.

Așezată într-un mic pâlc de copaci, păstrați ca prin minune în centrul aglomerat al orașului, Biserica rusă este o oază de liniște. Unul dintre locurile frumoase din București.

Lista electorală și sufletul meu pierdut

Sunt un suflet pierdut. Rătăcesc prin brumele neantului, nici nu trăiesc, nici nu sunt moartă.

Până mai anul trecut, trăiam. Mă auzea câte cineva,  mă vedea câte cineva, simțeam că fac umbră pământului.

Până la recensământ.

M-am pregătit temeinic pentru această importantă zi. Am citit fițuicile în care se explica populației ce și cum să declare, am consultat actele de proprietate, am pregătit cartea de identitate.

Tata – un domn de vârstă respectabilă – fremăta la gândul că a trăit destul cât să mai prindă un recensământ. Toți locatarii din casa cu 4 apartamente, în care stau, așteptau disciplinați, cu arma la picior, venirea mesagerului recenzoricesc.  

În ziua cu pricina, nu m-am mișcat de-acasă. Nu cumva, din lipsa mea de seriozitate, să viciez rezultatele numărătorii.

N-a venit nimeni.

Seara, am dat telefon la vecini. La voi a venit? N-a venit.

O cucoană mai în vârstă și mai istericoasă, de la etajul 2, a dat telefon la nu știu ce centru de recensământ, să reclame că pe strada noastră n-a venit recenzorul, dar un domn vizibil deranjat de-acolo a repezit-o nepoliticos, după care i-a sugerat că, dacă nu poate trăi fără să fie numărată, n-are decât să vină ea acolo, că la ea n-are cine să vină.

Nici la noi, ceilalți din casă, n-a avut cine să vină.

I-am întrebat pe vecinii din stradă.

Nici la ei.

Mă rog, mi-am făcut socoteala că putem trăi și ne-numărați. Am greșit.

Treptat, am început să observ un fenomen ciudat.

Pierdute la recensământ, sufletele de pe strada noastră, deși își păstrează în mare aspectul omenesc, încep, nu știu cum, să se subțieze. Să devină parcă mai transparente.

Vocile li se aud din ce în ce mai încet, ca printr-o ușă groasă de lemn.

De pildă, dacă mă duc să iau pâine de la tarabagioaica din colț, e în regulă, mă aude și mi-o dă imediat. Nici o scofală, stă la noi pe stradă, nici ea n-a fost numărată.

Dacă însă mă duc la brutăria de la piață, trebuie să cer de trei ori și să ridic vocea binișor, până reușesc să mă fac auzită și servită.

Pe scurt, între noi și numărați, comunicarea se face din ce în ce mai greu. Lor, norocoșilor, numărătoarea le-a conferit o anume materialitate, pe care noi, ne-numărații, o pierdem cu încetul. Nu ne-o recăpătăm decât când vine vorba de plătit impozite sau amenzi la fisc: doar atunci ne recorporalizăm de-a binelea.

Alegerile locale ne-au adus o surpriză plăcută. Mă temeam că, nefiind numărați, nici cei de la circa de votare nu ne vor vedea. Aiurea. Ne-au văzut foarte bine.

Am avut explicația: listele electorale erau de dinainte de recensământ. Pe ele figuram, eram numărați. Cei de pe strada mea au răsuflat ușurați. Suntem pe listele electorale, deci trăim.

N-a durat mult.

Acum, la referendum, o îndărătnicie ne-a apucat pe mulți dintre cei din ceata ne-număraților (și de altfel și pe mulți din tagma număraților), și am refuzat să votăm.

Am înțeles că vom fi tratați ca niște suflete pierdute, așa cum merităm, și am acceptat asta. Nu zic, poate, cu un dram de răutate, ne-am gândit și noi că, dacă nu votăm așa cum vor domnii Ponta, Antonescu și ciracii lor de la USL, vor avea și ei soarta noastră, și vor dispărea ușurel. Dar nu a fost așa. Sunt bine mersi, chiar supărător de vizibili, pe toate canalele, pe toate televizoarele, prin toate ziarele, peste tot unde ai vrea să mai vezi și alte figuri decât ale dumnealor.

Acum, aflăm că vor să ne lipsească și de ultima noastră ancoră în lumea materială. Cum nu figurăm în recensământ, singurele liste din care ne tragem vizibilitatea sunt cele electorale. Și se-aude că, acum, vor să le pună în acord cu cele de la recensământ. Deci, pentru că nu ne vor găsi în recensământ,  ne vor șterge și de pe listele electorale.

Vai, condamnarea noastră la invizibilitate va fi definitivă.

Avem o singură consolare. Poate că atunci nici fiscul nu ne va vedea pentru impozite. Și nici poliția nu ne va observa când conducem fără centură, deci nu ne va mai putea da amenzi.

Sau poate că nu?

După Referendum, valurile...

Președintele Băsescu a beneficiat din plin de înțelepciunea și de simțul de dreptate al unei părți însemnate a poporului român. Milioane de oameni s-au abținut de la vot, numai pentru a nu valida actele pe care le-au considerat o entorsă la Legile și Constituția țării. Au făcut acest lucru, cel mai adeseori fără să se gândească la interesul personal, fără să țină seama de sentimentele lor personale față de Președinte, ținând cont numai de interesul țării de a avea un climat de stabilitate, de respect al Legilor și al Constituției.

În ultimele două luni, anarhia și bunul plac care s-au văzut cu ochiul liber în actele Legislativului și ale Executivului (Parlamentul și Guvernul), modul abuziv în care, prin Ordonanțe de Urgență, au fost modificate Legi, au fost reorientate instituții ale Statului funcție de interese de moment ale unor politicieni, au neliniștit și indignat nu numai un număr însemnat de cetățeni români, ci și majoritatea politicienilor lumii și a membrilor Uniunii Europene.

În mod foarte clar pentru foarte multă lume, Referendumul îi redă Președintelui Băsescu locul la Cotroceni.

În această situație, nu putem decât să sperăm că Președintele Băsescu va da  dovadă de cel puțin aceeași înțelepciune ca și cea a electoratului său.

Josnicia care a marcat campania electorală pentru Referendum și încrâncenarea care a scindat societatea românească ne-au adus aminte de zilele negre ale mineriadelor, pe care le speram lăsate departe, în trecut. Această atmosferă sufocantă trebuie să ia sfârșit.

Nu se poate trăi, nu se poate gândi corect, nu se poate munci, nu se poate prospera într-o asemenea atmosferă anormală.

Sperăm ca Președintele să-și ia în serios rolul de garant al stabilității, de promotor al înțelegerii între cetățeni, de reprezentant al întregului popor.

Dacă pentru asta va trebui să-și calce uneori pe mândria personală, dacă va trebui să ignore provocările, dacă va trebui să ia în considerare întâi interesul țării și, mult în urma acestuia, orgoliul personal, ei bine, s-o facă.

Președintele mai este dator, de asemenea, să țină seama de doleanțele și de nemulțumirile generale ale populației. Trebuie să mai dea cu mătura în jurul lui, să mai înlăture din colaboratorii apropiați care sunt percepuți ca niște întruchipări ale corupției, să continue politica de creare a unui climat de normalitate în care Justiția să-și exercite atribuțiile. Să încurajeze eforturile Justiției de judecare a marilor acte de corupție ale anilor scurși după Revoluție, prin care avuția comună a românilor a fost canalizată spre buzunarele unui mic grup de infractori, deveniți oligarhi și înfipți cu temeinicie în poziții cheie, din care conduc țara, cel mai adesea prin interpuși.

Le mai este dator, de asemenea, oamenilor simpli, cu prea puțină cultură politică, să-și facă discursul politic accesibil tuturor, să se apropie de popor, să-i explice cu mai multă căldură, simpatie motivele unor hotărâri dureroase, dar necesare. Să le transmită și un mesaj de speranță, alături de cel al necesității sacrificiului personal. Lipsa de comunicare este unul dintre motivele îndepărtării populației de Președinte.

Și de asemenea, mai este dator să încerce cu perseverență să amelioreze viața românilor, așa cum a promis atunci când a fost ales pentru primul mandat.

Desigur că îi va fi greu.

Declarațiile războinice ale USL, ale cuplului Ponta-Antonescu, ale bătrânului politruc comunist dl Iliescu, îi lasă puțin loc de manevră.

Știm că minciuna, de atâtea ori dovedită în actele recenților conducători ai țării, care au confiscat puterea prin metode indiscutabil nelegale, va figura în continuare printre armele

cu care vor încerca să-l înlăture. Primejdia pe care o reprezintă o justiție independentă va electriza lupta lor.

Ar trebui ca și USL să înțeleagă imperativele momentului, să facă un pas înapoi și să ia în calcul ceva mai mult binele poporului român și ceva mai puțin interesele personale după care se conduc.

Din păcate, cred că va urma o perioadă în care nu vom avea liniște. Puțina stabilitate la care putem nădăjdui depinde nu numai de înțelepciunea președintelui, cunoscut pentru caracterul lui puțin manevrabil (un berbec!!!), ci și de prea puțin probabila înțelepciune a USL și a șefilor săi.

Să sperăm că, după Referendum, valurile nu se vor revărsa peste diguri, distrugând și puțina credibilitate de care mai beneficiază, după atâtea nereguli, statul de drept din România. 

Deocamdată, ca o firavă prevestire de mai bine, să notăm că astăzi, pentru prima oară de când România a pășit pe drumul nesocotirii Legilor și a Constituției, leul s-a oprit din căderea vertiginoasă din ultimele două luni.

De ce nu o să votez la Referendum

PENTRU CĂ E DREPTUL MEU CONSTITUȚIONAL.
Consider că îmi exprim tot atât de valabil opțiunea nemergând la vot: ori pun în urnă un buletin de vot cu NU, ori nu mă duc pur și simplu la vot, aceasta înseamnă un singur lucru: sunt împotriva demiterii președintelui Băsescu. Am dreptul legal să-mi exprim opțiunea în aceste două feluri.

Dacă mă duceam, aș fi votat oricum împotriva demiterii președintelui Băsescu, deși nu am o mare simpatie pentru el. Da, a făcut greșeli. E om. Îi văd multele slăbiciuni, minusurile, defectele. Dar, cântărind cinstit lucrurile, aș fi votat NU, dintr-o mie de motive.

Pentru că nu avem dreptul să-i întrebăm pe oameni dacă vor sau nu vor să-l demită pe Președinte. Electoratul s-a exprimat deja la timpul cuvenit, conferindu-i președintelui Băsescu legitimitate: a fost ales potrivit Constituției, cu o majoritate legală de peste 5 milioane de votanți, pentru un mandat de 5 ani. Are dreptul, timp de cinci ani, să facă ceea ce crede că e bine pentru țară. O țară civilizată nu-și schimbă președinții ca șosetele.

Crin Antonescu, cu palmaresul lui rușinos de chiulangiu parlamentar și cu numărul de voturi în urma căruia a ajuns în Parlament (puțin peste 9 mii de voturi!!!) nu are nici un drept moral să jinduiască scaunul de la Cotroceni.

Așa cum am mai spus, nu l-a contestat nimeni pe președintele Iliescu, despre care se vorbește că ar fi vinovat de cei peste 1000 de morți ai Revoluției, pe care l-am văzut cu ochii mei chemând minerii să ne ciomăgească și mulțumindu-le pentru prestație, care a îndrăznit să candideze (și să ocupe locul de Președinte) pentru un al treilea mandat, în disprețul Constituției și Legilor.

Nu l-a deranjat nimeni pe președintele Iliescu, în timpul mandatelor căruia s-a instituționalizat hoția, s-au furat și s-au părăduit industria, agricultura, resursele țării, s-a fundamentat în toată lumea opinia că românii sunt escroci, hoți, infractori, cerșetori.

Nu l-a deranjat nimeni nici pe președintele Constantinescu, a cărui neputință și slăbiciune s-au făcut vinovate de nimicirea pentru îndelungă vreme a speranțelor poporului într-o viață mai demnă.

Un alt element de care țin seama este faptul că, în timpul mandatelor celorlalți președinți, trendul economiei mondiale a fost ascendent, ceea ce a permis o îmbunătățire a condițiilor economice și în România, oricât de anarhic și de lipsit de profesionalism ar fi fost condusă țara.

Al doilea mandat al președintelui Băsescu nu a avut acest noroc. Iar președintele Băsescu și primul ministru Boc și-au sacrificat viitorul politic și simpatia populației, făcând ceea ce era necesar pentru a nu lăsa țara să alunece în faliment.

Mă întreb care ar fi fost situația dacă o criză mondială de amploarea celei actuale ar fi avut loc în timpul mandatelor domnilor Iliescu sau Constantinescu? Asemenea președintelui Băsescu (și guvernului Boc), cu riscul de a-și pierde popularitatea, și-ar fi luat ei răspunderea de a promova măsurile de austeritate care au salvat România de crahul în care se zbat azi Grecia, Spania, Irlanda? 

Răspunsul îl avem: în mandatele domnului Iliescu a avut loc cea mai teribilă inflație de după cea din anii 1945-1947, când, după război, ajunsese să coste 1 milion o cutie de chibrituri. Neputând face față cerințelor populației și vrând să evite dreapta mânie a poporului, guvernele domnului Iliescu au tipărit bani cu duiumul, aruncând leul în groapa inflației și sărăcindu-ne pe toți – în afară de clientela politică a PSD, fără nici un scrupul.

E logic că aceasta va fi soluția și acum, când guvernul Ponta a discreditat România pe plan internațional, periclitând programul de atribuire a ajutoarelor europene și lipsind astfel România de singurul sprijin pe care puteam conta pentru menținerea țării la nivel de plutire. Tipărirea banilor fără acoperire este singura soluție în atare împrejurări.

Semnalele de alarmă pe care le trag, asurzitor, avertismentele tuturor liderilor țărilor europene, dar și devalorizarea dezastruoasă a leului de la ultimele evenimente caracterizate unanim drept lovitură de stat, ar fi trebuit să fie auzite de orice cetățean român cu judecată. 

În sfârșit, nu înțeleg și nu accept lăcomia cu care, trimițând țara într-o zonă a disprețului și condamnării de către toate țările europene, liderii USL s-au aruncat asupra ciolanului puterii, în loc să aștepte cuviincios alegerile, care ar fi validat (sau nu) pretențiile lor la conducerea țării.

Pentru aceste motive, nu mă voi duce să votez la Referendum.

Dacă aș vrea ca președintele Băsescu să fie demis, m-aș duce și aș vota Da.  Simplu.

Cum nu vreau, nu mă duc.

E un mod de a-mi exprima opțiunea.

Simplu și clar.

Ca românul, la mare

Ca tot românul, sunt și eu în concediu.

La Mamaia, comodă pentru că îmi îngăduie, dacă se întâmplă vreo disfuncție cu bătrânii mei (tata, mătușa, pisica) să ajung la București în mai puțin de două ore, călătorind comod pe Autostrada Soarelui, rezultat al sforțărilor vitejești ale mai multor guverne, ale unui număr nedefinit de miniștri ai Transporturilor, ale unor întreprinderi cărora le-am plătit scump eficiența îndoielnică și ale unor harnici oameni ai muncii iubitori de odihnă și de bere.

Căldură mare!

Zac la hotel, citind sub aerul condiționat.

Ies pe plajă pe la 6 și jumătate seara, când densitatea populației pe nisip e mai mică de 10 indivizi pe metrul pătrat și când ai șanse să scapi nebătut sau înjurat fiindcă refuzi să plătești ca să stai pe un șezlong de plastic, întrucât preferi cu sinceritate să stai pe un prosop așternut pe nisipul dăruit de Dumnezeu.

Internet am când și când, deși la hotel se anunță că e wi fi peste tot.

Am înțepenit mașina într-un loc de parcare cucerit cu trudă și noroc, din care presupun că n-o să mă îndur s-o scot până la plecare.  

Trag cu urechea, din balcon, la gălăgia insuportabilă pe care o face pe șosea paiața de primar al Constanței, ieșit la exhibiție cu mașinile prin Mamaia, în șalvari de stambă lucioasă, cu coarne pe cap și înconjurat de „gheișe” vopsite înfiorător, cu șlapi vietnamezi în picioare.

Nu prea ies să mă plimb, pentru că pe faleză defilează mase compacte de oameni ai muncii veniți la odihnă, mestecând in corpore și continuu tot soiul de gogoși, plăcinte, clătite, porumb fiert, șaorme, pizze, porumb copt, hamsii prăjite, înghețată la cornet, kurtoș kolaci,  pufuleți, chipsuri, chemându-și copiii, răcnind, târând cărucioare cu bebeluși, zbierând că s-a pierdut mamaia cu basma, urlând după prietenul Costică să vină mai repede cu berea aia, înghiontind, îmbrâncind pe cine le iese în cale, călcându-te pe picioare.

Peste tot fojgăie adolescenți îmbrăcați în haine ponosite de clovni, invenție a primăriei. Bieții condamnați încearcă disperat să le vândă părinților baloane tubulare pentru copii, din care le înnoadă încropeli rudimentare de câini, pisici sau avioane.

De jur împrejur, magazinele gem de mărfuri mai scumpe sau mai ieftine, dar toate cam la fel de proaste.

În localuri mugesc asurzitor boxele, spărgându-ți timpanele când treci prin față.

Chelneri lipicioși te îmbie insistent să intri să-ți pierzi auzul mâncând porțioara de calcan prăjit, la preț ieftin de 40-50 de lei / 200 gr. (inclusiv oasele și nasturii).

În față la Casino fâțâie din fund niște dudui în costume de baie negru cu auriu, pe care populația le fotografiază cu răsuflarea tăiată.

Iarba pe peluze e uscată, flori nu prea sunt, literele de pe firmele hotelurilor au mai căzut pe alocuri, peste tot sunt răspândite peturi, pungi de plastic, ambalaje, mucuri de țigări.

Frumosul hotel Rex, construit de arhitectul G.M. Cantacuzino, e închis la fel ca și anul trecut, iar acoperișul, ars acum vreo doi ani, ridică spre cer brațe de lemn carbonizate.

Palmierii ministrului Agaton de tristă amintire au dispărut, probabil decedați de frig și de inaniție, în iarna Pontului Euxin.

Câini vagabonzi n-am prea văzut, bănuiesc că, într-un elan civic, o haită de domni bine intenționați i-a căsăpit cu bâtele, asanând peisajul de vacanță al elegantei stațiuni.

Străini n-am întâlnit, nu auzi vorbă nemțească sau franțuzească, și la urma urmei de ce am avea nevoie, stațiunea e oricum plină, iar românii nu strâmbă din nas la ceva jeg sau olecuță de mizerie, soare și bere să fie, UE să  stea la ea acasă, să nu vină să ne civilizeze pe noi!

Mă gândesc visător că nu s-a schimbat nimic în țărișoara noastră de la nenea Iancu încoace și că tot ca la Moși trăim.

În fața balconului, prin copaci, țârâie delicat greierii, anunțând că toamna e pe drum și va elibera curând Mamaia din captivitatea mulțimilor.

Privesc lung spre mașina care mă va duce înapoi în București: lucește stins sub un copac, deja prăfuită, captivă și ea a locului de parcare…