De ce n-am mai mers anul acesta la Mamaia

Imagine click.ro

După cum știu prietenii care urmăresc blogul meu, am avut dintotdeauna o pasiune patriotică și oarecum stupidă pentru Mamaia. Patriotică, pentru că am crezut neabătut că trebuie să-i susținem pe întreprinzătorii noștri și nu pe cei din alte țări. Oarecum stupidă pentru că petrecerea vacanței la Mamaia, pe lângă unele avantaje practice și morale, a avut dintotdeauna o grămadă de dezavantaje.

Am trecut peste ele.

Și, an de an, avantajele s-au tot șters și dezavantajele au devenit din ce în ce mai vizibile.

O contribuție masivă la capitolul avantaje și-a adus autostrada București-Constanța. Nu-i de colo să te sui în mașină în fața casei și să ajungi în două ore și jumătate în fața ușii hotelului.

Și alte avantaje: plaja întinsă, pe care abia aștepți să-ți întinzi prosopul și să-ți treci ușor degetele prin moliciunea mătăsoasă a nisipului, coborârea lină în mare, apa cu mireasmă de pepene verde, priveliștea hotelurilor cunoscute și a restaurantelor în care intri cu ideea că banii pe care-i cheltuiești rămân unor concetățeni…

Imagine bonjouroholiday.ro

Sigur, erau și dezavantaje. Comerțul răpănos cu lucruri ieftine, uneori vândute scump, dughenele prăpădite, răsărite în toate colțurile, gunoaiele aruncate peste tot, vechile bazine năpădite cu nisip și văduvite de statui, hotelurile cu fațade neîngrijite, peluzele jerpelite și arse, mâncarea deseori cam rudimentară și chelnerii plictisiți, triburile zgomotoase, mâncătoare de semințe și venite la mare cu cățel, cu purcel și cu mam’marea cu basma…

Captură ecran Digi 24

Treptat, dezavantajele au crescut monstruos și avantajele au început să se topească până la dispariție.

Apa, în care se deversează murdăria venită de la hotelurile pline, nu mai miroase a pepene verde, ci mai curând a săpun și șampon, iar acum vreo câțiva ani, bălăcindu-mă prin fața hotelului Rex, m-am trezit în fața unui mândru… excrement uman, care plutea voios pe valuri.

Plaja întinsă s-a umplut până la refuz de șezlonguri de plastic, unul lângă altul, iar cei care preferă să stea cu prosopul direct pe nisip sunt victimele mitocăniei bodiguarzilor unor patroni care-și arogă drepturi discreționare asupra întregii plaje. Până la urmă, iubitorii plajei fără plastic sunt obligați să stea se coacă într-un „ghetto”, departe de mare, în nisipul încins insuportabil, lângă faleză. 

Imagine Internet

Stabilimentele de pe plajă, care vând bere la preț de șampanie și șampanie la preț de pietre scumpe, deversează asupra urechilor celor din jur torente de decibeli, acoperind muzica valurilor și contribuind din plin la deteriorarea auzului lor.

Mai rău, în ultimii ani, sub oblăduirea primarului Mazăre, s-a umplut plaja de pipițe mai mult goale, care se scălămbăie în urletele difuzoarelor mai rău ca în barurile porno din porturile Asiei. 

Imagine Adevărul

Însuși primarul, uneori în fundul aproape gol, alteori îmbrăcat ca la circ, e nelipsit din stațiunea pe care a dat de înțeles că vrea să o transforme în bordelul Europei. Ziua, mănâncă printr-unul dintre restaurante (și atunci să te ferească Dumnezeu să te nimerești la masa de-alături, că ți se vestejesc urechile la auzul vorbelor grosolane cu care-și împroașcă interlocutorii).

Seara, în camioane carnavalești, pline de turme de carne de tun îmbrăcată sumar, „primarul”, costumat ridicul, cutreieră Mamaia în bubuit de manele și țopăind deșucheat, după care „petrece” într-unul din barurile mitocane cu pretenții (așa-zisele „fițe”), care poluează noaptea cu zgomot de diverse nuanțe și cu vomismentele petrecăreților depășiți de alcooluri.

Iar dacă vrei să faci vreo excursie prin împrejurimi, mai întâi te gândești bine dacă merită să-ți scoți mașina din locul de parcare găsit după laborioase cercetări, pentru că e sigur că rămâi fără el și că iar va trebui să alergi nesfârșit în jurul hotelului, până să găsești altul oarecum în apropiere.

Kitsch, gălăgie, aglomerație, mitocănie, scumpătate și gunoi.
Cheltuieli uriașe pentru carnavaluri vulgare și petreceri triviale, zero la capitolul întreținerea clădirilor, curățenie, civilizație.

Imagine Internet

Patriotismul meu a rezistat îndelung. 

Apoi, m-am dus la o agenție de turism și i-am spus agentului ce vreau: un hotel liniștit, nu prea pretențios, lângă plajă, de preferință cu o pădure în spate, cu cât mai puține discoteci și alte surse de zgomot în jur.

Omul s-a uitat amuzat la mine și mi-a spus:

- Ce vreți dumneavoastră, doamnă, se numește CA-LI-TA-TE, și asta costă!

Mi-a promis totuși că-mi va căuta.

M-am dus acasă și, timp de trei zile, am căutat pe booking.com, citind cu răbdare toate comentariile clienților.

Asta m-a adus acum aici, pe lângă Salonic, la șapte-opt sute de kilometri de casă. În Bulgaria, dacă respecți regulile de circulație, nu te deranjează nimeni, așa că am ajuns fără probleme, în ciuda zvonurilor alarmiste despre polițiști abuzivi.

Hotelul e pe plajă, e curat, arată nou, deși probabil că nu este, camera e confortabilă, proprietarii (o pereche destul de tânără) sunt amabili și primitori, restaurantul lor ține muzica la un diapazon discret și o închide după ora 11.30, tot ei au în față, pe plajă, o zonă cu bar, cu șezlonguri și umbrele ținute gratuit la dispoziția clienților, dar, dacă vrei să stai pe nisip, ai loc oriunde, până hăt departe. La restaurant, mâncarea e bună și prețurile convenabile. Dacă vrei discotecă, sunt câteva la vreo 500 de metri depărtare, dar difuzoarele lor respectă regulile poluării fonice.

Marea Egee e caldă, curată, de o limpezime de cristal și susură aproape neauzit. Parcă ești în rai.
În spatele hotelului, e un delușor cu o pădure, în care am găsit… mure.

Eu numesc acest tip de vacanță CA-LI-TA-TE.

Și, să nu uit: hotelul costă mai puțin decât un hotel de două stele din Mamaia…   

Ca românul, la mare

Ca tot românul, sunt și eu în concediu.

La Mamaia, comodă pentru că îmi îngăduie, dacă se întâmplă vreo disfuncție cu bătrânii mei (tata, mătușa, pisica) să ajung la București în mai puțin de două ore, călătorind comod pe Autostrada Soarelui, rezultat al sforțărilor vitejești ale mai multor guverne, ale unui număr nedefinit de miniștri ai Transporturilor, ale unor întreprinderi cărora le-am plătit scump eficiența îndoielnică și ale unor harnici oameni ai muncii iubitori de odihnă și de bere.

Căldură mare!

Zac la hotel, citind sub aerul condiționat.

Ies pe plajă pe la 6 și jumătate seara, când densitatea populației pe nisip e mai mică de 10 indivizi pe metrul pătrat și când ai șanse să scapi nebătut sau înjurat fiindcă refuzi să plătești ca să stai pe un șezlong de plastic, întrucât preferi cu sinceritate să stai pe un prosop așternut pe nisipul dăruit de Dumnezeu.

Internet am când și când, deși la hotel se anunță că e wi fi peste tot.

Am înțepenit mașina într-un loc de parcare cucerit cu trudă și noroc, din care presupun că n-o să mă îndur s-o scot până la plecare.  

Trag cu urechea, din balcon, la gălăgia insuportabilă pe care o face pe șosea paiața de primar al Constanței, ieșit la exhibiție cu mașinile prin Mamaia, în șalvari de stambă lucioasă, cu coarne pe cap și înconjurat de „gheișe” vopsite înfiorător, cu șlapi vietnamezi în picioare.

Nu prea ies să mă plimb, pentru că pe faleză defilează mase compacte de oameni ai muncii veniți la odihnă, mestecând in corpore și continuu tot soiul de gogoși, plăcinte, clătite, porumb fiert, șaorme, pizze, porumb copt, hamsii prăjite, înghețată la cornet, kurtoș kolaci,  pufuleți, chipsuri, chemându-și copiii, răcnind, târând cărucioare cu bebeluși, zbierând că s-a pierdut mamaia cu basma, urlând după prietenul Costică să vină mai repede cu berea aia, înghiontind, îmbrâncind pe cine le iese în cale, călcându-te pe picioare.

Peste tot fojgăie adolescenți îmbrăcați în haine ponosite de clovni, invenție a primăriei. Bieții condamnați încearcă disperat să le vândă părinților baloane tubulare pentru copii, din care le înnoadă încropeli rudimentare de câini, pisici sau avioane.

De jur împrejur, magazinele gem de mărfuri mai scumpe sau mai ieftine, dar toate cam la fel de proaste.

În localuri mugesc asurzitor boxele, spărgându-ți timpanele când treci prin față.

Chelneri lipicioși te îmbie insistent să intri să-ți pierzi auzul mâncând porțioara de calcan prăjit, la preț ieftin de 40-50 de lei / 200 gr. (inclusiv oasele și nasturii).

În față la Casino fâțâie din fund niște dudui în costume de baie negru cu auriu, pe care populația le fotografiază cu răsuflarea tăiată.

Iarba pe peluze e uscată, flori nu prea sunt, literele de pe firmele hotelurilor au mai căzut pe alocuri, peste tot sunt răspândite peturi, pungi de plastic, ambalaje, mucuri de țigări.

Frumosul hotel Rex, construit de arhitectul G.M. Cantacuzino, e închis la fel ca și anul trecut, iar acoperișul, ars acum vreo doi ani, ridică spre cer brațe de lemn carbonizate.

Palmierii ministrului Agaton de tristă amintire au dispărut, probabil decedați de frig și de inaniție, în iarna Pontului Euxin.

Câini vagabonzi n-am prea văzut, bănuiesc că, într-un elan civic, o haită de domni bine intenționați i-a căsăpit cu bâtele, asanând peisajul de vacanță al elegantei stațiuni.

Străini n-am întâlnit, nu auzi vorbă nemțească sau franțuzească, și la urma urmei de ce am avea nevoie, stațiunea e oricum plină, iar românii nu strâmbă din nas la ceva jeg sau olecuță de mizerie, soare și bere să fie, UE să  stea la ea acasă, să nu vină să ne civilizeze pe noi!

Mă gândesc visător că nu s-a schimbat nimic în țărișoara noastră de la nenea Iancu încoace și că tot ca la Moși trăim.

În fața balconului, prin copaci, țârâie delicat greierii, anunțând că toamna e pe drum și va elibera curând Mamaia din captivitatea mulțimilor.

Privesc lung spre mașina care mă va duce înapoi în București: lucește stins sub un copac, deja prăfuită, captivă și ea a locului de parcare…