Obsesia anti-Băsescu, CSM și mințile strălucite

E normal în România să reclami la CSM, atunci când te deranjează ceva în organizarea și funcționarea instanțelor și a parchetelor. Judecătorii și procurorii sunt și ei oameni, deci se poate întâmpla să greșească în munca lor. E un act de civism să ceri să se cerceteze corectitudinea funcționării justiției. Iar această cercetare face parte dintre atribuțiile CSM.

Dar mi se pare imposibil, nebunesc să te adresezi CSM cerându-i să împiedice parchetele să-și facă datoria. În cazul în care, în urma unor reclamații penale, procurorii sunt însărcinați cu aflarea adevărului și cu găsirea celor care au călcat legile, e firesc ca ei să-și facă meseria și nimeni nu poate avea ceva de zis împotriva activității lor.

De aceea, mi s-a părut mai mult decât ciudată inițiativa unor cetățeni români care au cerut CSM să oprească acțiunile (legale) declanșate de parchetul instanței supreme și de DNA pentru găsirea celor care au comis fraude la Referendumul din 29 iulie.

Printre fraude se numără votul multiplu (reamintesc că au fost descoperite persoane care au votat de câte 25 de ori!!!), turismul electoral, falsificarea semnăturilor (au fost găsite liste pe care semnăturile votanților erau identice din susul și până în josul paginii) etc. etc. Toate, fapte penale.

Cercetările procurorilor s-au concentrat în zonele cu procente fabuloase de votanți, în sate pierdute în care s-a votat în procente inexplicabile de 150-250%, în județe în care se susține că s-ar fi prezentat la urne un număr de alegători ciudat de mare față de celelalte județe ale țării.

În numeroase cazuri, bănuielile că acolo ar fi avut loc fraude electorale au fost adeverite de fapte.

Ceea ce justifică pe deplin acțiunile Parchetului, a cărui  menire este aceea de a investiga și de a pune în evidență infracțiunile.     

De aici mirarea mea la auzul inițiativei acelor concetățeni care au cerut CSM să oprească anchetarea legală a unor infracțiuni.

Mirarea mi s-a preschimbat în stupoare atunci când am citit lista celor care au semnat această contradicție în termeni. Cam toți sunt persoane cu școală, cu un IQ de elită, multe cu educație, unele chiar cu operă, scriitori, profesori universitari, critici. Câțiva dintre ei sunt oameni pe care îi admir, îi respect, îi citesc; pe unul, doi îi consider chiar prieteni.

Nu-mi explic.

Definiția obsesiei: „Imagine sau idee inadecvată care revine neîncetat în câmpul conștiinței, stăruitor și anormal; preocupare chinuitoare” (DEX).

„În cadrul acestei maladii psihice, o persoană devine blocată mintal într-un model de gânduri și comportamente repetitive, care sunt lipsite de sens și supărătoare, dar sunt dificil de depășit” (www.sfatulmedicului).

Nu m-am temut niciodată de ziua de mâine.

Însă atunci când obsesia anti-Băsescu depășește categoria minților modeste și începe să împiedice buna funcționare a unor minți strălucite, până-ntr-atât încât să-i facă pe posesorii lor să ceară oficial unei instituții a statului să-și încalce atribuțiile și să împiedice o altă instituție a statului să-și facă datoria, încep să mă tem.

De ce nu o să votez la Referendum

PENTRU CĂ E DREPTUL MEU CONSTITUȚIONAL.
Consider că îmi exprim tot atât de valabil opțiunea nemergând la vot: ori pun în urnă un buletin de vot cu NU, ori nu mă duc pur și simplu la vot, aceasta înseamnă un singur lucru: sunt împotriva demiterii președintelui Băsescu. Am dreptul legal să-mi exprim opțiunea în aceste două feluri.

Dacă mă duceam, aș fi votat oricum împotriva demiterii președintelui Băsescu, deși nu am o mare simpatie pentru el. Da, a făcut greșeli. E om. Îi văd multele slăbiciuni, minusurile, defectele. Dar, cântărind cinstit lucrurile, aș fi votat NU, dintr-o mie de motive.

Pentru că nu avem dreptul să-i întrebăm pe oameni dacă vor sau nu vor să-l demită pe Președinte. Electoratul s-a exprimat deja la timpul cuvenit, conferindu-i președintelui Băsescu legitimitate: a fost ales potrivit Constituției, cu o majoritate legală de peste 5 milioane de votanți, pentru un mandat de 5 ani. Are dreptul, timp de cinci ani, să facă ceea ce crede că e bine pentru țară. O țară civilizată nu-și schimbă președinții ca șosetele.

Crin Antonescu, cu palmaresul lui rușinos de chiulangiu parlamentar și cu numărul de voturi în urma căruia a ajuns în Parlament (puțin peste 9 mii de voturi!!!) nu are nici un drept moral să jinduiască scaunul de la Cotroceni.

Așa cum am mai spus, nu l-a contestat nimeni pe președintele Iliescu, despre care se vorbește că ar fi vinovat de cei peste 1000 de morți ai Revoluției, pe care l-am văzut cu ochii mei chemând minerii să ne ciomăgească și mulțumindu-le pentru prestație, care a îndrăznit să candideze (și să ocupe locul de Președinte) pentru un al treilea mandat, în disprețul Constituției și Legilor.

Nu l-a deranjat nimeni pe președintele Iliescu, în timpul mandatelor căruia s-a instituționalizat hoția, s-au furat și s-au părăduit industria, agricultura, resursele țării, s-a fundamentat în toată lumea opinia că românii sunt escroci, hoți, infractori, cerșetori.

Nu l-a deranjat nimeni nici pe președintele Constantinescu, a cărui neputință și slăbiciune s-au făcut vinovate de nimicirea pentru îndelungă vreme a speranțelor poporului într-o viață mai demnă.

Un alt element de care țin seama este faptul că, în timpul mandatelor celorlalți președinți, trendul economiei mondiale a fost ascendent, ceea ce a permis o îmbunătățire a condițiilor economice și în România, oricât de anarhic și de lipsit de profesionalism ar fi fost condusă țara.

Al doilea mandat al președintelui Băsescu nu a avut acest noroc. Iar președintele Băsescu și primul ministru Boc și-au sacrificat viitorul politic și simpatia populației, făcând ceea ce era necesar pentru a nu lăsa țara să alunece în faliment.

Mă întreb care ar fi fost situația dacă o criză mondială de amploarea celei actuale ar fi avut loc în timpul mandatelor domnilor Iliescu sau Constantinescu? Asemenea președintelui Băsescu (și guvernului Boc), cu riscul de a-și pierde popularitatea, și-ar fi luat ei răspunderea de a promova măsurile de austeritate care au salvat România de crahul în care se zbat azi Grecia, Spania, Irlanda? 

Răspunsul îl avem: în mandatele domnului Iliescu a avut loc cea mai teribilă inflație de după cea din anii 1945-1947, când, după război, ajunsese să coste 1 milion o cutie de chibrituri. Neputând face față cerințelor populației și vrând să evite dreapta mânie a poporului, guvernele domnului Iliescu au tipărit bani cu duiumul, aruncând leul în groapa inflației și sărăcindu-ne pe toți – în afară de clientela politică a PSD, fără nici un scrupul.

E logic că aceasta va fi soluția și acum, când guvernul Ponta a discreditat România pe plan internațional, periclitând programul de atribuire a ajutoarelor europene și lipsind astfel România de singurul sprijin pe care puteam conta pentru menținerea țării la nivel de plutire. Tipărirea banilor fără acoperire este singura soluție în atare împrejurări.

Semnalele de alarmă pe care le trag, asurzitor, avertismentele tuturor liderilor țărilor europene, dar și devalorizarea dezastruoasă a leului de la ultimele evenimente caracterizate unanim drept lovitură de stat, ar fi trebuit să fie auzite de orice cetățean român cu judecată. 

În sfârșit, nu înțeleg și nu accept lăcomia cu care, trimițând țara într-o zonă a disprețului și condamnării de către toate țările europene, liderii USL s-au aruncat asupra ciolanului puterii, în loc să aștepte cuviincios alegerile, care ar fi validat (sau nu) pretențiile lor la conducerea țării.

Pentru aceste motive, nu mă voi duce să votez la Referendum.

Dacă aș vrea ca președintele Băsescu să fie demis, m-aș duce și aș vota Da.  Simplu.

Cum nu vreau, nu mă duc.

E un mod de a-mi exprima opțiunea.

Simplu și clar.