E suficient să ridicăm ochii şi să privim.
Ne-am obişnuit să mergem pe stradă grăbiţi, cu capul în pământ, cu ochii în gol. Ne-am obişnuit să spunem că trăim într-un oraş urât. Ne-am obişnuit să nu vedem decât urâtul.
Ne-am obişnuit să nu vedem frumosul, pentru că deseori e într-un fel ascuns. De patină, de rugină, de murdărie.
Dar e suficient să ne plimbăm 10 minute pe stradă, pentru ca micile minuni bucureştene să ne facă semn.
Chipuri de fete frumoase privesc de pe capitelurile pilaştrilor sau de deasupra ferestrelor.
Reliefuri blând colorate strălucesc discret pe faţade.
Garduri care au rezistat o sută de ierni şi de veri bucureştene, îşi încolăcesc graţios volutele.
Copertine elegante, care apără uşile de ploaie tot de o sută de ani, zâmbesc din curţi, în ciuda ştirbiturilor care se cască în geamurile lor colorate.
Dantelării delicate împodobesc uşile marchizelor.
Gingăşiile bucureştene sunt peste tot, umbrite de ramuri crescute de-a valma, şterse de crăpăturile din vopsea sau tencuială, acoperite de rugină, mânjite de grafitti nepăsătoare… dar SUNT.
Sunt ceea ce ne-au lăsat bunicii şi străbunicii, bucureşteni îndrăgostiţi de viaţa lor de orăşeni, neclintiţi în dorinţa de a trăi într-un loc frumos şi de a-l lăsa astfel copiilor şi nepoţilor lor.
Un amestec inspirat de forme, de culori, de linii, de stiluri: neoclasic, si Art Nouveau, şi Art Deco, şi uneori cu amintiri de baroc sau cu presimţiri de neoromânesc... Stilul bucureştean.
Frumosul există în oraşul nostru, chiar dacă nu ne pasă de el.
