Se mai verifică
încă o dată impresia dintotdeauna că o carte este portretul autorului ei. Villa Margareta nu este o carte care să
te lase să te împrietenești ușor cu ea, dar, odată ce se înnoadă legătura între
cititor și text, relația devine indestructibilă. O carte densă, de substanță,
un roman în care, în filigran, se simte cunoașterea abisurilor omenești,
acumulată de Doina Jela în cele aproape trei decenii de cercetare a istoriei recente și
recristalizată într-o formă literară expresivă și fină. Cititorul este invitat
să privească o scenă pe care evoluează suflete absolut diferite unul de
celălalt, în complexitatea unei lumi recreate ca un întreg unitar, cu
o logică inexorabilă. Și să descopere treptat că, printr-o alchimie al cărei
secret nu stă la îndemâna oricărui mânuitor al literelor, creatoarea lor le-a
investit cu un fel de similaritate subtilă, care te determină să gândești că sunt poate fațete ale unuia și aceluiași suflet omenesc, pe rând curajos
și slab, iubitor și trădător, înalt și căzut din înalt. Personaje-pilon, solide,
care susțin structura romanului, eroina grație căreia conglomeratul faptelor și
sentimentelor se înscrie în realitate, Vlad, Letiția, Digei, Rafael, multe alte
prezențe care ocupă câte un loc mai marcat sau episodic în economia
evenimentelor, dar a căror lipsă ar știrbi ritmul povestirii, se zbat pe trama
ultimelor decenii, împletindu-și viețile, iubirile, trădările și suferințele.
Așa cum spuneam,
o carte bună poartă, sublimat în ea, chipul autorului ei. Villa Margareta nu face excepție. Puternică și delicată, rezervată,
dar generoasă și caldă, cartea îți devine prietenă și știi că, de-a lungul
anilor, o vei regăsi cu aceeași bucurie ca și atunci când ai citit-o pentru prima oară.
