Din Bucureștii interbelici, de mărțișor

De mărțișor, tuturor doamnelor cititoare ale acestui blog, o fotografie a minunatului artist fotograf și harnic cronicar al Bucureștilor, Nicolae Ionescu, cu cele mai bune urări de primăvară.

Și tuturor domnilor cititori ai acestui blog, cu aceleași bune urări și cu speranța că le-au dăruit doamnelor lor de 1 martie un mărțișor... așa cum scrie mai sus: de prima calitate, aur, argint sau imitații din cele mai fine.

Și că au găsit un vânzător cu surâsul fermecător al celui din fotografie, care să le vândă minunea mai ieftin ca oriunde.

Frumos trebuie să fi fost să trăiești în Bucureștii interbelici...

Japca și cultura - scurtă incursiune în istoria unei legi șchioape

Nici nu se uscase bine sângele din fața Teatrului Național, când, la 14 martie 1990, pitorescul CPUN, străbunul nu mai puțin pitorescului Parlament actual, dădea la iveală, din puțul gândirii sale, Decretul-Lege nr. 93, prin care modifica niște legi pierdute în brumele anilor 1957 și 1968, înlocuindu-le printr-o lege ce reînvia „Timbrul literar”, delicată atenție la adresa Uniunii Scriitorilor.

Îl urma pe listă Decretul-Lege nr. 94 privind instituirea „Timbrului teatral” și lovind biletele de teatru cu o taxă care se colecta în favoarea Uniunii teatrale din România (cunoscută sub numele de UNITER).

Alte Decrete-Lege asemănătoare făceau cadouri similare câtorva organizații de creatori - sindicale în fapt -, pe spinarea publicului și a producătorilor de bunuri culturale.

Legile erau semnate de dl Ion Iliescu, dar apariția lor, atât de intempestivă în acele vremuri tulburi, și atât de țintită, nu poate fi despărțită de ideea atotputerniciei în CPUN a domnilor Caramitru și Dinescu, membri marcanți ai UNITER și USR, vedete ale ecranului TV, investiți de întreaga nație cu calitatea de oracole ale prea-plinului sentimentelor revoluționare.

Erau vremuri de mare curaj și speranță, astfel că, până la 12.09.1994 - cf. anexei nr. 9 la Normele metodologice nr. 48.211/1994 privind perceperea, încasarea, virarea” etc. etc., lista organizațiilor beneficiare ale timbrului s-a mărit la 10, completată cu uniuni și asociații noi și entuziaste de creatori „care, până la data elaborarii prezentelor norme metodologice, au facut dovada înființării, organizării și funcționării conform prevederilor legale în vigoare”.

Trendul era ascendent, ceea ce dovedește și apariția, la 6 noiembrie 1996, a Ordinului 2269/1996, ce conține o listă pe care figurează nu mai puțin de 18 beneficiari, între care tot soiul de nou-veniți, priviți cu prea puțină simpatie de organizațiile tradiționale, cu rădăcini adânc înfipte în perioada comunistă. 

Trebuie remarcat că și carierele persoanelor din conducerile uniunilor „bune”, președinți, vice-președinți, membri marcanți, urmau un curs ascendent: bine înșurubați în Camera Deputaților sau în Senat, acești oameni merituoși erau, și mai sunt încă, propulsați în posturi de miniștri – ai Culturii, dar nu numai –, de ambasadori sau cine mai știe ce alte funcții plăcute și bine retribuite.

Dar, în timp, s-a considerat că 18 este o cifră prea mare și că împărțirea platoului cu prăjituri la prea mulți musafiri, dintre care destui neinvitați, diminua porția la care considerau că au dreptul exclusiv cei aleși.

Așa încât, lovitură de teatru, la 14 octombrie 2003, vedem apărând Ordinul Nr. 2823/1566, de pe care au fost înlăturați nepoftiții fără rubedenii sau prieteni acolo unde trebuie, adăugându-se însă noi timbre – al arhitecturii, de divertisment – și noi beneficiari a căror distincție îi îndreptățea la un loc la masa timbrului cultural.

Mai mult, celor cu merite știute de aleși (chiar dacă mai puțin cunoscute de masa plătitoare) li s-au atribuit două sau chiar 3 porții: astfel, UNITER a căpătat permisiunea de a se înfrupta și din Timbrul teatral și din cel de divertisment, Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor i s-a deschis calea către Timbrul muzical, cel folcloric și cel de divertisment, Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor și-a văzut și ea afirmat dreptul la aceleași 3 timbre.

Cât despre dispăruți, vae victis, nimeni  nu s-a ostenit să le explice de ce au fost eliminați, deși făcuseră, conform Decretelor și Ordinelor anterioare, "dovada înființării, organizării și funcționării conform prevederilor legale în vigoare”. 

Legea transformă publicul consumator de cultură în vaca de muls a uniunilor de creatori, și producătorul de bunuri culturale în sluga ziselor uniuni. 

„Sluga” este obligată, volens nolens, să colecteze de la populație niște bani care-i grevează vânzările și așa insuficiente, să-i contabilizeze și să dea raportul către „stăpân”, angajând pentru aceste operațiuni personal plătit din propriul buzunar, și să trimită grațios „cadoul” uniunilor, pentru ca „mărimile” uniunilor să-și îndulcească zilele cu acești bani, să petreacă ore plăcute și mai ales gratuite la munte sau la mare, în conversații visătoare „de creație”, eventual botezate „festival” sau „simpozion”, să-și atribuie premii, să-și tipărească operele greu-vandabile și reviste cu tiraj de sacoșă, să-și joace piesele cu câțiva spectatori și să cumpere cu firmituri tăcerea sau adeziunea membrilor de rând, fericiți că sunt colegi de uniune cu geniile naționale.

Pe deasupra, o neglijență legală impardonabilă și perpetuată pune în același coș portocalele cu… cartofii, statul amestecându-se prin această lege nu numai în treburile unor întreprinderi/instituții pe care le întreține din banii publici – teatrele, filarmonicile, opera, cinematografia etc., ci și în acelea ale unor entități cu desăvârșire private, cum sunt editurile. Se ajunge astfel la situația nefirească în care o societate privată, editura, este obligată de stat, sub amenințarea unor pedepse pe care domnii legislatori le vor acum penale, să presteze servicii unei alte asociații private, Uniunea Scriitorilor, care nu numai că nu-i oferă nimic în schimbul acelor servicii, ci chiar își permite să privească de sus „pălmașii”, mai scăpând și unele regretabile inadvertențe verbale („editorii mint cu ne-ru-și-na-re!” etc.).

Lăsăm deoparte atitudinea ciocoiască a cuiva care afirmă „1 leu nu înseamnă nimic!”, demonstrând astfel distanța cosmică față de universul unui cititor modest, pentru care 1 leu poate însemna o pâine. Și pentru care această afirmație nu este populism.
De altfel, dacă ne aruncăm ochii pe declarațiile de avere ale domnilor conducători ai USR, care atestă venituri mărețe de zeci și sute de mii de lei - și mă refer numai la cele de la Buget, nu la drepturile de autor - și le comparăm cu pensia medie de 845 lei, ne explicăm incapacitatea acestor domni de a înțelege valoarea contribuției pe care o cer de la publicul cititor. http://www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/com_trim/nr_pensionari/pensii_%20trIIIr14.pdf   

Oricum, cititorul nu datorează scriitorului acel leu.

Îi datorează respect și afecțiune, dacă scriitorul îi trimite în mâini o carte care să-i atingă sufletul. Caz în care acea carte va deveni un best seller, autorul își va găsi satisfacția, inclusiv cea financiară și, dacă va dori, va putea să despartă din câștiguri o sumă pe care să o destineze colegilor săi mai puțin norocoși. De bunăvoie și nesilit de nimeni.

Iar statul, din impozitele necruțătoare pe care le ia de la editori, poate, la rândul său, să facă acte de generozitate față de cultură.

Din punga lui, nu a populației și așa suficient de împovărate, și a editurilor, de ani de zile aflate la limita subzistenței.

Abia atunci, cuvântul „japca” nu va mai fi asociat nobilului cuvânt „cultură”. 

 

A propos de „timbrul literar” și de prețul cărții

Prețul cărții: 10, 86 lei, 240 pagini. Timbrul literar 1 leu - aproape 10% din prețul cărții

Iată câteva vorbe a propos de „timbrul literar” de 1 leu pe exemplarul de carte.

Sub cuvânt că 1 leu nu înseamnă nimic, Uniunea Scriitorilor îl cere cu înverșunare de la CITITORI.

Cel mai aprig (și mai interesat) susținător al acestui bir este Dl Manolescu, președintele USR.

Care domn stă de ani de zile la Paris, pe banii contribuabilului, deși NU SE VEDE nici un avantaj concret al țării de pe urma acestei cheltuieli.

Dl Manolescu este susținut feroce de Dl Vosganian, prim-vicepreședinte al USR.

Care domn stă de ani de zile în Senat sau la cârma vreunui minister (tot pe banii contribuabilului), și singurul „avantaj” concret al țării, care SE VEDE de pe urma acestei cheltuieli, a fost considerat penal de către autoritățile competente.

Dar ce contează paguba statului (a noastră, a tuturor) în fața lacrimilor de crocodil ale Domnului Vosganian?

Să trecem la subiect.

Sunt unii care spun că, în acest moment, 1 leu e puțin pe lângă prețul cărții, pentru că oricum cartea este prea scumpă. De ce oare?

845 pagini, preț 16, 79 lei, mult sub prețul de cost; timbrul literar 1 leu- 6% din prețul cărții

Ca să se știe:

În prețul unei cărți sunt înglobate plata autorului (dreptul de autor), dreptul traducătorului (când este cazul), salariile lectorului, redactorului, corectorului, graficianului, tehnoredactorului, echipei de marketing, promovarea, magazia și magazionerul, transportul, șoferul, poșta, difuzarea, cheltuielile de întreținere - de la consumabile la aparatură, electricitate, sediu, telefon, site, contabilitate, administrație etc.

PLUS tiparul, hârtia și cartonul.

Iar în jur de 40% din prețul de vânzare este rabatul librarului. 

Iată de ce cărțile sunt scumpe. Iar dacă se vând peste tot cărți ieftinite, la prețuri de nimic, asta înseamnă pierdere pentru editor.

Preț 4,98 lei. Timbrul literar 1 leu - 20% din prețul cărții

Adunați toate cheltuielile, împărțiți la un tiraj de 500 de exemplare (când nu faci 300 sau chiar 200, pentru că cititul a devenit o ocupație de rușine, iar cititorii care mai vor să cumpere cărți sunt din tagma... cititorilor, nu a baștanilor, deci nu înoată în bani, dimpotrivă, așa că nu sunt mulți cumpărători) și vedeți ce vă dă.

Adăugați și informația că editorul trimite librăriei cărțile și primește banii la una, două, trei luni DUPĂ ce se vând. DACĂ se vând.

În această situație nu este de mirare că majoritatea editorilor au datorii mari, cărora le fac față cu greutate. 

Alice Munro, Nobel 2013. 320 pagini 16, 7 lei. Timbru literar 1 leu - 6%

Iar acum se cere să mai împovărăm cititorul cu încă o taxă, pentru bunăstarea celor de la Uniunea Scriitorilor. Și să-l îndepărtăm astfel și mai mult de carte.

Pentru un pensionar sau un student (cei mai perseverenți cumpărători de cărți) 1 leu poate însemna o pâine. De aceea îi vezi pe pensionari la târgurile de carte, unde au loc ieftiniri, cumpărându-și cu lăcomie cărți de 5 lei. De celelalte nu se prea ating. Așteaptă să se ieftinească, fără să știe că vânzarea unei cărți sub prețul de cost înseamnă în cele din urmă falimentul editorului.

Taxa numită „timbru cultural” preconizată de „aleșii” noștri va cădea pe spatele cititorilor și în capul editorilor.

1 leu în plus la carte (indiferent de prețul ei, inclusiv la cărțile de 5-10 lei) pe care va trebui să-l plătească CITITORUL cui?

Editorilor, ca să scoată cărți mai multe și mai bune? NU.

Bibliotecilor, aflate în stare de sărăcie endemică, pentru a-și împrospăta fondul de carte? NU.

Uniunii Scriitorilor!

De ce?

Ca să-și poată permite mai departe case „de creație” la munte și la mare, „festivaluri”, simpozioane și alte festivisme – bun prilej de conversații etc. într-un cadru plăcut, mașini pentru mărimile Uniunii, sedii, funcționare și cafele, premii distribuite în cerc etc. Pentru ca membrii ei (mai ales cei de frunte) să se simtă în continuare speciali, privilegiați, altfel decât muritorii de rând.

Vor înălța unii stindardul creatorului sărac, care moare mândru de foame, în lipsa prețiosului (se flutură cifra de 80 lei) ajutor venit de la Uniune.

Dar era oare Eminescu stipendiat de cineva pentru a scrie? După câte știu, a muncit toată viața ca redactor la ziare. Lui Caragiale nu i-a fost rușine să fie birtaș, Creangă a fost dascăl, marii scriitori români au muncit ca să se susțină. Sigur că există și excepții, ca în toată lumea, dar tot ca în toată lumea aceste excepții sunt… excepții.

Partizanii susținerii scriitorilor de către o organizație de tip sindical pot gândi acest lucru în mod sindical: membrii cu succes pot cotiza pentru subvenționarea colegilor mai puțin norocoși. Fără îndoială că, atunci, Uniunea și-ar pierde dimensiunile devenite pletorice.

Există și un târg la care cărțile se vând pe te miri ce: editorii chiar se scaldă în bani?

 Sau… o sugestie: dacă tot nutrește Uniunea credința că editorii se scaldă în bani, de ce nu-și face propria editură, din veniturile căreia să-și ajute membrii mai sărăcuți?

A, uitam. Uniunea a avut o editură, sau chiar mai are o parte din ea, dacă nu mă-nșel, Cartea Românească. O editură care publică autori români.

Și dacă nu mă-nșel, nu este o editură care să câștige fluvii de bani, dimpotrivă.

Și atunci, dacă USR nu a reușit să facă rentabilă propria editură, la care publică operele propriilor membri, e normal să se arunce asupra editurilor care, prin străduință, inventivitate și risc permanent, se dovedesc cât de cât viabile?

Sau asupra cititorului?

De ce să plătească cititorul mai mult decât prețul cărții?

Scriitorul-autor e plătit pentru cartea lui - atât (adică deseori mai nimic) cât îngăduie piața de carte. Din păcate, acest „mai nimic” este totuși de multe ori mai mult decât câștigă editorul.

Pentru că piața de carte este foarte bolnavă – iar cărți de valoare, tipărite în tiraje neînsemnate, dar plătite integral de editor, zac în depozitele editurilor sau prin librarii. Sau se vând mult sub prețul de cost.

De ce să mai plătească cititorul ceva în plus „sindicatului” care este în acest moment Uniunea? Ce face USR pentru cititori, pentru carte, pentru cultură în general și, la urma urmei, pentru editori? USR are grijă de membrii ei. Legătura cu cititorii e reprezentată mai mult din poziția de cumpărător a cititorilor, eventual din cea de admirator, mai puțin din cea de beneficiar. Iar legătura cu editorii este în mod clar o legătură între plătitor și plătit. Plătit pentru ce? Pentru nimic.

Lovind în cumpărători, domnii parlamentari (care nu prea știu cât costă o pâine) lovesc de-a valma în cititori, în editori, în carte și în cultură.