De ce n-am mai mers anul acesta la Mamaia

Imagine click.ro

După cum știu prietenii care urmăresc blogul meu, am avut dintotdeauna o pasiune patriotică și oarecum stupidă pentru Mamaia. Patriotică, pentru că am crezut neabătut că trebuie să-i susținem pe întreprinzătorii noștri și nu pe cei din alte țări. Oarecum stupidă pentru că petrecerea vacanței la Mamaia, pe lângă unele avantaje practice și morale, a avut dintotdeauna o grămadă de dezavantaje.

Am trecut peste ele.

Și, an de an, avantajele s-au tot șters și dezavantajele au devenit din ce în ce mai vizibile.

O contribuție masivă la capitolul avantaje și-a adus autostrada București-Constanța. Nu-i de colo să te sui în mașină în fața casei și să ajungi în două ore și jumătate în fața ușii hotelului.

Și alte avantaje: plaja întinsă, pe care abia aștepți să-ți întinzi prosopul și să-ți treci ușor degetele prin moliciunea mătăsoasă a nisipului, coborârea lină în mare, apa cu mireasmă de pepene verde, priveliștea hotelurilor cunoscute și a restaurantelor în care intri cu ideea că banii pe care-i cheltuiești rămân unor concetățeni…

Imagine bonjouroholiday.ro

Sigur, erau și dezavantaje. Comerțul răpănos cu lucruri ieftine, uneori vândute scump, dughenele prăpădite, răsărite în toate colțurile, gunoaiele aruncate peste tot, vechile bazine năpădite cu nisip și văduvite de statui, hotelurile cu fațade neîngrijite, peluzele jerpelite și arse, mâncarea deseori cam rudimentară și chelnerii plictisiți, triburile zgomotoase, mâncătoare de semințe și venite la mare cu cățel, cu purcel și cu mam’marea cu basma…

Captură ecran Digi 24

Treptat, dezavantajele au crescut monstruos și avantajele au început să se topească până la dispariție.

Apa, în care se deversează murdăria venită de la hotelurile pline, nu mai miroase a pepene verde, ci mai curând a săpun și șampon, iar acum vreo câțiva ani, bălăcindu-mă prin fața hotelului Rex, m-am trezit în fața unui mândru… excrement uman, care plutea voios pe valuri.

Plaja întinsă s-a umplut până la refuz de șezlonguri de plastic, unul lângă altul, iar cei care preferă să stea cu prosopul direct pe nisip sunt victimele mitocăniei bodiguarzilor unor patroni care-și arogă drepturi discreționare asupra întregii plaje. Până la urmă, iubitorii plajei fără plastic sunt obligați să stea se coacă într-un „ghetto”, departe de mare, în nisipul încins insuportabil, lângă faleză. 

Imagine Internet

Stabilimentele de pe plajă, care vând bere la preț de șampanie și șampanie la preț de pietre scumpe, deversează asupra urechilor celor din jur torente de decibeli, acoperind muzica valurilor și contribuind din plin la deteriorarea auzului lor.

Mai rău, în ultimii ani, sub oblăduirea primarului Mazăre, s-a umplut plaja de pipițe mai mult goale, care se scălămbăie în urletele difuzoarelor mai rău ca în barurile porno din porturile Asiei. 

Imagine Adevărul

Însuși primarul, uneori în fundul aproape gol, alteori îmbrăcat ca la circ, e nelipsit din stațiunea pe care a dat de înțeles că vrea să o transforme în bordelul Europei. Ziua, mănâncă printr-unul dintre restaurante (și atunci să te ferească Dumnezeu să te nimerești la masa de-alături, că ți se vestejesc urechile la auzul vorbelor grosolane cu care-și împroașcă interlocutorii).

Seara, în camioane carnavalești, pline de turme de carne de tun îmbrăcată sumar, „primarul”, costumat ridicul, cutreieră Mamaia în bubuit de manele și țopăind deșucheat, după care „petrece” într-unul din barurile mitocane cu pretenții (așa-zisele „fițe”), care poluează noaptea cu zgomot de diverse nuanțe și cu vomismentele petrecăreților depășiți de alcooluri.

Iar dacă vrei să faci vreo excursie prin împrejurimi, mai întâi te gândești bine dacă merită să-ți scoți mașina din locul de parcare găsit după laborioase cercetări, pentru că e sigur că rămâi fără el și că iar va trebui să alergi nesfârșit în jurul hotelului, până să găsești altul oarecum în apropiere.

Kitsch, gălăgie, aglomerație, mitocănie, scumpătate și gunoi.
Cheltuieli uriașe pentru carnavaluri vulgare și petreceri triviale, zero la capitolul întreținerea clădirilor, curățenie, civilizație.

Imagine Internet

Patriotismul meu a rezistat îndelung. 

Apoi, m-am dus la o agenție de turism și i-am spus agentului ce vreau: un hotel liniștit, nu prea pretențios, lângă plajă, de preferință cu o pădure în spate, cu cât mai puține discoteci și alte surse de zgomot în jur.

Omul s-a uitat amuzat la mine și mi-a spus:

- Ce vreți dumneavoastră, doamnă, se numește CA-LI-TA-TE, și asta costă!

Mi-a promis totuși că-mi va căuta.

M-am dus acasă și, timp de trei zile, am căutat pe booking.com, citind cu răbdare toate comentariile clienților.

Asta m-a adus acum aici, pe lângă Salonic, la șapte-opt sute de kilometri de casă. În Bulgaria, dacă respecți regulile de circulație, nu te deranjează nimeni, așa că am ajuns fără probleme, în ciuda zvonurilor alarmiste despre polițiști abuzivi.

Hotelul e pe plajă, e curat, arată nou, deși probabil că nu este, camera e confortabilă, proprietarii (o pereche destul de tânără) sunt amabili și primitori, restaurantul lor ține muzica la un diapazon discret și o închide după ora 11.30, tot ei au în față, pe plajă, o zonă cu bar, cu șezlonguri și umbrele ținute gratuit la dispoziția clienților, dar, dacă vrei să stai pe nisip, ai loc oriunde, până hăt departe. La restaurant, mâncarea e bună și prețurile convenabile. Dacă vrei discotecă, sunt câteva la vreo 500 de metri depărtare, dar difuzoarele lor respectă regulile poluării fonice.

Marea Egee e caldă, curată, de o limpezime de cristal și susură aproape neauzit. Parcă ești în rai.
În spatele hotelului, e un delușor cu o pădure, în care am găsit… mure.

Eu numesc acest tip de vacanță CA-LI-TA-TE.

Și, să nu uit: hotelul costă mai puțin decât un hotel de două stele din Mamaia…   

Strada Dianei 9 și nenorocul arhitectului Doneaud

Ernest Doneaud, important arhitect bucureștean în prima jumătate a secolului XX, de origine franceză și cu studii la Paris, a lăsat în Capitală și în alte câteva orașe mai multe clădiri, care ilustrează stilurile preferate în epocă, neoromânesc, eclectic cu elemente de neoclasic și neorenaștere franceză, neobaroc și Art Déco. Multe dintre ele se păstrează… mai bine sau mai rău.

Din păcate, nu putem să nu observăm că Doneaud a fost un arhitect cu soartă inegală: când norocos, când ghinionist. La fel și clădirile lui.

Decor la sala bizantină a Cercului Militar București

Cele mai norocoase sunt Cercul militar, clădire pe care nu o amenință nimic și la ale cărei decorațiuni interioare Doneaud a contribuit masiv, 

biserica Visarion, bine merçi pe strada Visarion (stradă devenită celebră pentru batjocorirea casei de la nr. 8, dar de-a lungul căreia încă dăinuiesc mai multe clădiri frumoase amenințate de distrugere), casa neoromânească de pe strada Mahatma Gandhi 1 colț cu Kiseleff, de care are grijă galeria de artă ce-și are sediul acolo, casa Deșliu, din bd. Dacia, azi sediu de ambasadă, bine întreținută. Și alte câteva.

Casa Ion Voicu (imagine PMB)

Norocoasă poate fi considerată și casa din Intrarea Ioanid 4, trecută din mâinile Aspasiei Dănescu în cele ale inginerului Creţu, apoi ale violonistului Ion Voicu și rămasă în proprietatea familiei acestuia. Deși cu fațada cam jerpelită, e în siguranță pentru multă vreme de-acum încolo.

Casa Coandă

Casa monumentală din bulevardul Lascăr Catargiu, construită de arhitecții Ernest Doneaud și Gregoire Marc pentru Generalul Coandă, tatăl savantului Henri Coandă, are mai puțin noroc: donată de proprietar Academiei, a servit de obiect unei vânzări cam frauduloase a etajului și acum se află în hățișul unor litigii ajunse în Justiție.

Dar nenorocul arhitectului Doneaud a schimbat soarta altor clădiri frumoase pe care le-a conceput.

Desen de Doneaud pentru fațada Palatului Senatului 

(imagine din articolul Oanei Marinache din Adevărul)

Marele lui ghinion – și cel al Capitalei – este cel abătut asupra clădirii Senatului, proiectată de el și de colegul lui, arh. Maimarolu. Senatul ar fi trebuit să se afle pe locul vechii case demolate a lui Toma Cantacuzino, confiscată de Constantin Brâncoveanu și numită de el „palatul coconilor mei”, apoi proprietate a altor mari familii boierești, sfârșind cu Bibeștii. Aflată la vremea aceea pe malul drept al Dâmboviței, ajunsă, prin avatarurile modificărilor aduse cursului râului, pe celălalt mal, clădirea dăinuia încă în 1912, când a fost demolată pentru a face loc clădirii Senatului.

Ziarul Universul din 1912 - imagine Internet

Noua clădire a Senatului, desenată de Doneaud și Maimarolu, ar fi întregit peisajul urban al acelui colț de București, rezonând armonios cu clădirea CEC și cu cea a Muzeului de Istorie a României, cu arhitecturi de stiluri înrudite, și punând un cap de perspectivă coerent Căii Victoriei.

N-a fost să fie.

Deși, în cele din urmă, s-au construit fundațiile și au început să se înalțe zidurile, construcția a fost abandonată din motivul tradițional mioritic, „lipsa de bani”. A ființat aici un cinematograf, numit Gioconda. Subconștientul popular a păstrat numele și, fără să-și aducă aminte de unde vine, l-a trecut blocului-turn construit mult mai târziu, în 1962, pe acele fundații.

Ghinionul arhitectului s-a abătut mai târziu asupra altor clădiri construite după planurile lui. 

Frumosul hotel Royal Palace, din C. Mille 18, tânjește de ani de zile, cu ferestrele sparte și tencuiala coșcovită, așteptând să se încheie renovarea începută cu ani în urmă și lăsată de izbeliște în mijlocul lucrărilor.

Hotelul Lido, unul dintre hotelurile de lux ale Capitalei, mândru posesor al primei (și multă vreme singurei) piscine cu valuri artificiale din București, stă închis de ani de zile în urma unor vaste acțiuni judiciare. Păcat de această podoabă hotelieră a Bucureștilor.

Ultima casă Doneaud lovită de ghinion este cea din Dianei 9. Construită, pe câte știu, prin 1910-1914, pentru colonelul Gh. Argeșeanu, locuită mai târziu, potrivit prof. A. Pippidi, de familia „monseniorului” Vladimir Ghica, casa, așezată pe colț, înecată în verdeață, este un exemplu al farmecului bucureștean interbelic. Când te apropii de ea e imposibil să nu te gândești la dragostea de frumos, la educația și la cultura locuitorilor Capitalei acelor vremuri.

Dar vai! Aceste constante ale vieții bucureștene de ieri nu mai au valoare astăzi! Agresivitatea, lăcomia feroce, lipsa de considerație pentru semeni, caracteristice zilelor noastre, nu fac casă bună cu estetismul tihnit al vieții celor care au făcut din București mult pomenitul „mic Paris”.

După ce ușile au fost deschise vraiște pentru ca oamenii străzii să-și facă datoria de distrugere, așa cum s-a întâmplat cu atâtea case prețioase bucureștene, casa este acum închisă și păzită în urma protestelor societății civile și a atribuirii statutului de monument istoric. 

Cam târziu. Termitele umane au ros pe dinăuntru tot ce se putea. 

Mica seră, acum devastată, altădată colț de frumusețe și răcoare

Ultima sobă rămasă (cu siguranță o sobă Hardmuth), despuiată de reliefurile ei grațioase

Numai câteva ornamente pe tavane și deasupra ușilor, câteva careuri de ferestre bizotate de cristal, mica seră devastată și ruina unei sobe, altădată împodobită cu reliefuri, mai aduc aminte de calitatea vieții celor care au locuit aici.

Scara spre pod, cu linii fluide... dar rămasă fără balustradă

În pod, eleganta structură de lemn pe care este montată tabla acoperișului 

- lucru fin și meșteșugit, din alte vremuri

Cât suntem de pricepuți la tăiatul crăcii pe care stăm! Cu câtă nesocotință distrugem dovezile care atestă că suntem și noi oameni civilizați, aparținători de Europa! Cu câtă nepăsare criminală și lipsă de rușine aruncăm la gunoi mărturiile unei istorii pe care alte națiuni civilizate le-ar îngriji și le-ar păstra cu mândrie și respect. Dacă le-ar avea.

Mă minunam cu câtă emoție a întâmpinat nația noastră de mâncăi știrea că s-ar putea ca sanctitatea sa micul (mititelul) să fie interzis! Dacă măcar un sfert din cei care s-au agitat ca să-și poată umfla mai departe burdihanul cu mici s-ar emoționa atunci când pierdem irevocabil o prețioasă podoabă a Bucureștilor, am fi acum demult acceptați de Europa și nu ne-ar mai contesta nimeni statutul de popor civilizat.

Visez, probabil…

 Copyright Silvia Colfescu, 2013

Încă o demolare

Încă o zi de doliu pentru orașul nostru, încă o demolare a unei case frumoase, a cărei viață lungă a fost curmată azi de buldozerele primarului Oprescu.

Foto Doina Vella, Patrimoniu și Prejudecată FB

Casa din vecinătatea defunctei Hale Matache, cu adresa poștală str. Haralambie Botescu 18, dăinuia încă, deși parterul ei, cumplit batjocorit, era redus la structura de rezistență și la câțiva pereți și era folosit de locuitorii din zonă drept depozit de gunoaie.

Foarte bine întreținută (până în momentul în care blestemul primarului s-a abătut asupra ei), cu fațada strălucind sub dantelăria ornamentelor, casa a înfruntat vremurile, ajungând intactă în zilele noastre. A rezistat cutremurelor devastatoare, intemperiilor bucureștene, bombardamentului, vicisitudinilor politice. Nu a rezistat însă campaniei de asasinare a Patrimoniului Bucureștean, dusă fară nici un scrupul de primarul Oprescu, în disprețul legilor și al bunului simț.

Casa figurează pe planul cadastral al Bucureștilor de la 1911 sub numele "Moștenitorii Caliopi Dumitrescu". Numele proprietarei inițiale a clădirii este sigur acesta, luându-se în considerație inițialele CD de pe casă .

Stilul foarte aparte al arhitecturii și perioada de construcție (sf. sec. XIX-început de sec. XX) pot îndreptăți atribuirea acestei case arhitectului Ion N. Socolescu.

Marele arhitect a creat un stil cu tentă naţională, „neoromânesc” sau „neobrâncovenesc” îmbogățit cu elemente orientalizante de şcoală franceză (aşa-zisul „stil Socolescu”). 

Ion N. Socolescu (1856-1924), născut la Ploiești, a fost un remarcabil inginer și arhitect. A urmat cursurile Școlii de Drumuri și Poduri din București (o Școală superioară – facultate de Construcții renumită pentru seriozitatea ei), apoi a studiat arhitectura la Paris și la Roma. A jucat un rol de primă mărime în dezvoltarea arhitecturii românești, nu numai prin crearea unui stil de sorginte națională, ci și prin contribuții esențiale la dezvoltarea învățământului de arhitectură și la organizarea breslei arhitecților, al cărei președinte a fost. 

A construit clădiri remarcabile în București, dintre care unele s-au păstrat (Bd. Regele Carol I nr. 14, Strada Nicolae Iorga 8, Str. C.A. Rosetti 13 etc.), în Craiova (Palatul de Justiție, azi Universitatea), în Constanța (Primăria - Palatul Comunal, azi Muzeul de Artă Populară) etc.

Muzeul de Artă Populară Constanța (fotografie de pe site-ul muzeului)

La casa astăzi defunctă se regăseau elementele caracteristice ale „stilului Socolescu”: arcadele în acoladă ale deschiderilor susținute pe coloane angajate, decorul exuberant de inspirație brâncovenească.

Se pare că vechimea casei, forma perfectă în care ajunsese până în zilele noastre, farmecul particular al arhitecturii, probabilitatea ca edificiul să fi fost opera unui arhitect important… toate acestea nu au fost suficiente în ochii Primăriei bucureștene. Care a văduvit orașul de încă una din podoabele sale inestimabile, în numele zeului automobil, sau, mai curând, al zeului profit. 

Cu precizarea că profitul nu este cel al Capitalei sărăcite de istorie și tradiție, și nici cel al bucureștenilor covârșiți de automobile și de blocuri de sticlă.

Al cui atunci?

Vă las să ghiciți…