Nesimțiri bucureștene. Casele Al. Matak

Pe strada Sfinţii Voievozi, la numerele 56-58, iese în evidență, printre casele de dimensiuni modeste din jur și vizavi de blocurile noi de sticlă ale hotelului Moxa, o clădire impunătoare, cu acea arhitectură specială caracteristică începutului de secol XX, un volum unitar cu rezalituri expresive și cu decor bogat. 

Este casa Al. Matak – ca să fim corecți, casele Matak, pentru că, la fel cu alte clădiri bucureștene, și aceasta este o casă dublă. Casele duble, construite pentru a fi căminul a două sau mai multe familii înrudite, erau concepute astfel încât, ținând aproape părinții de copii sau frații de surori, să le ofere intimitatea necesară unei familii de sine stătătoare.

Casa Matak este opera arhitectului Constantin Ciogolea. Arhitectura este de stil eclectic, cu elemente neoclasice și Art Nouveau. 

Are o fațadă principală spre stradă și două laterale, spre curțile cu intrări separate spre casă. Motivul predominant al decorului este frunza de castan. 

Cele două fațade laterale au particularitatea că, deși desenul si decorul lor sunt armonizate, ele nu sunt identice: cea de la nr. 56 are intrarea protejată de o copertină de fier forjat și sticlă, cea de la nr. 58 nu are copertină, intrarea fiind protejată de grosimea zidului. 

Fereastra de la etaj, la nr. 56, are un balcon cu balustrada de fier forjat, cea de la nr. 58 nu are balcon, ba, mai mult, a fost zidită în decursul timpului. Cele două curți, de asemenea, au forme diferite; gardurile au un decor asemănător.

București nu este foarte bogat în case cu o arhitectură similară; orice om de bun-simț înțelege necesitatea păstrării lor, nu numai ca martori ai unui moment bine definit în evoluția arhitecturii românești, ci și ca documente ale mentalității locuitorilor.

Din nefericire, aici intervine… fenomenul care a dat titlul acestui ciclu de articole.

Lăsată să se ruineze încet – chiar dacă nu definitiv, casa și-a pierdut o parte din podoabele de pe fațada dinspre stradă, inclusiv la partea centrală încheiată în arc de cerc. 

Reparată sumar și grosolan, fațada se încheie acum cu arcul lipsit de streașina lui semicirculară și de decor. Putem vedea cum arăta el inițial privind arcele similare de la fațadele laterale.

Frizele cu frunze de castan au părți desprinse, tencuiala cade pe alocuri, gardul este nevopsit. În stânga, cineva cu un exacerbat simț al intimității a căptușit gardul cu tablă ruginită. 

Gardului din dreapta, la fel de neîngrijit, i s-au vopsit comic ornamentele cu alb. Cu siguranță că nici acoperișul nu e în stare bună.

Dar ce contează? Casa e de vânzare – măcar o jumătate din ea. Poate se va vinde, poate va cunoaște soarta comună a multor case frumoase. Dispariția. Cine știe?  

Btw: strada, ca și multe altele din centrul frumoasei noastre capitale, e pocită de snopii de sârme atârnate de stâlpi, pe care merituoșii noștri edili se fac că nu le văd. Mă întreb dacă în fața ferestrelor lor de-acasă rabdă aceeași priveliște… 

Nesimțiri bucureștene. Casa Nanu-Muscel

Casa Nanu-Muscel : decorul fațadei dinspre curte, în maniera sculptorului WE Becker

Iubesc Bucureștii. Iubesc orașul acesta, dar îl iubesc cu ochii deschiși.
Îi văd frumusețea unică (atât de contestată de unii, atât de ignorată de alții). Văd locuri frumoase, oameni civilizați, evenimente elegante, lucruri cu care se mândrește orice capitală.
Dar văd și jumătatea goală a paharului. Mi se pare tare urâtă jumătatea asta. Mai ales că, nu știu cum se face, jumătatea plină se tot micșorează și cea goală parcă e în creștere necontenită.
Pentru fiecare casă salvată, Bucureștii se pricopsesc cu o clădire hidoasă.
Fiecare restaurare e plătită scump, cu distrugeri înzecite.
Demolările ilegale sau bazate pe fraudă devin o regulă. Când nu reușesc demolarea unui monument istoric sau pur și simplu a unei case frumoase, care evocă un moment prețios al devenirii orașului, cei interesați o incendiază. Nepedepsiți. Întrebarea Cui prodest? Cui folosește? nu le trece prin cap anchetatorilor.

  Treptele de marmură ale casei Nanu-Muscel, sparte cu sălbăticie

În tot centrul se înmulțesc casele părăsite, invadate de drojdia societății, distruse sistematic, incendiate, lăsate să se ruineze sub asaltul intemperiilor, condamnate la moarte.
Nu-mi explic cum se poate ca un popor să-și nimicească sistematic mărturiile istoriei proprii - multe, puține, atâtea câte sunt. Nu înțeleg cum un întreg popor poate asista impasibil la crima care-l despoaie de identitate. Nu concep că pot exista autorități, care răspund în fața generațiilor viitoare de păstrarea mărturiilor istoriei lor, și care nu numai că nu-și fac această datorie, ci contribuie din plin la jaful nerușinat care ne anihilează orașul.
Poate nu am dreptate, dar eu numesc asta nesimțire. Dacă scriu despre frumuseți bucureștene, de ce n-aș scrie și despre nesimțiri bucureștene? Nu că nesimțirea ar fi apanajul strict al bucureștenilor. Același dezastru are loc în toate orașele țării.
Dar eu locuiesc aici. Aici mă doare.

În plin centrul orașului: ferestre smulse, uși sparte, acoperiș găurit...

Mă voi plimba prin orașul meu și voi posta pe acest blog dovezi ale nesimțirilor bucureștene. Nesimțiri comune proprietarilor, șacalilor care așteaptă distrugerea unei clădiri ca s-o înlocuiască rapid cu un bloc anodin - dar mult mai eficient economic, autorităților care se fac că nu văd, chiar și bucureștenilor cărora nu le pasă.
Ar putea fi un ciclu vast - material există la tot pasul.
Voi începe azi cu cartierul meu.

Vedere dinspre strada Cihoski: în curtea transformată în groapă de gunoi, casa Nanu-Muscel, dăruită de proprietari Academiei Comerciale, pentru a servi de cămin profesorilor și studenților, își așteaptă sfârșitul

În Piaţa Romană, la nr. 7, dăinuie încă - probabil nu pentru mult timp, casa profesorului dr. Ion Nanu-Muscel (1862-1938) şi a soției sale Ana, născută Staicovici. Aflată azi în mod inexplicabil în proprietate privată, casa a aparținut Academiei Comerciale, fiind donată în 1940 de văduva Nanu-Muscel pentru a adăposti profesori pensionari ai Școlii și studenți. Inițial cu două corpuri, casa a rămas numai cu corpul principal; cel auxiliar a fost demolat abuziv în 2007.
Distinsul cuplu Nanu-Muscel și-a construit casa prin 1890, în gustul vremii, un stil compozit, care înmănunchează elemente ale stilurilor Louis XV şi Louis XVI, în maniera arhitectului I. D. Berindey.

Exteriorul, bogat decorat, cu ferestrele chenăruite și încununate cu mascheroane, are sub cornișă o complicată friză cu frunze de acant, iar pe fațada dinspre curte o compoziție alegorică, înfățișând doi putti care susțin un scut, surmontată de două statuete. 

Intrarea e protejată de o copertină de fier forjat, cu linii fluide, care amintesc stilul Art Nouveau, iar ușa poartă o feronerie complicată. Interioarele, cu un decor acordat celui exterior, aveau tavane împodobite cu stucaturi (un tavan era casetat), o scară curbă de lemn cu balustradă din fier forjat, parchete din lemn prețios. Până prin 2007, casa s-a păstrat bine. De-atunci până azi, interioarele au fost complet distruse, iar exteriorul a ajuns într-o stare de plâns.

Gardul dinspre strada Cihoski a fost furat. Bun prilej pentru ca gunoaiele cartierului să fie aruncate direct în curte. Și când te gândești că în sectorul I gunoaiele se ridică gratis!

Motivul rezidă, cu siguranță, în intenția proprietarei de a înlocui frumoasa clădire cu un bloc. Protestele societății civile împiedicând demolarea abuzivă a vilei, s-a adoptat metoda, devenită deja clasică, a deschiderii ușilor pentru a permite oamenilor fără căpătâi să intre în clădire. Scenariul e cunoscut: vagabonzii murdăresc și devastează totul în jurul lor. Cum utilitățile nu există, iar igiena nu este punctul lor forte, oamenii se ușurează pe unde apucă.  În sezonul rece, distrug lemnăria interioară, cu care își fac focul direct pe podea. Un binevenit incendiu poate pune capăt existenței clădirii, spre bucuria proprietarului și a investitorului, care pot curăța terenul și se pot apuca de construit...

3.05.2013 Între timp, situația a evoluat. Academia Comercială a anunțat, cu mândrie, că a... cumpărat casa Nanu-Muscel.
Situație imposibil de explicat, având în vedere că nu se știe cum a fost posibil ca aceeași Academie Comercială să vândă casa, în disprețul dorinței precis exprimate a donatorilor, care au lăsat-o Academiei cu scopul amintit mai sus.
Mai mult, din anunț se întrevedea posibilitatea ca noii (???) proprietari să distrugă casa, pentru a o înlocui cu... ghiciți ce! UN BLOC.
Dar, în urma protestelor societății civile, casa a fost declarată monument istoric încă de la începutul anului 2013. Deci, ar fi cam sfruntat să fie demolată.
Așa încât, casa continuă să fie una dintre întruchipările cele mai vizibile ale nesimțirii bucureștene, dăinuind, în paragină, chiar în mijlocul orașului.