Sicilia, carte poștală

Palermo, comunicarea cu parterul

Palermo, piața de pește

Palermo, luminație mare pentru sărbătoarea Sfintei Cruci

Monreale, fântâna din curtea mănăstirii

Monreale, exteriorul absidei, decor normand

Palermo, caldarâmul

Monreale, sculptură decorativă în capela Crucii

Monreale, mozaicul absidei

Palermo, cu calul prin oraș

Palermo, biserica San Cataldo (sec. XII)

Pască rusească... la Bucureşti

De ce ai nevoie ca să faci o pască rusească… la Bucureşti? Păi, în primul rând de formă. E o formă de lemn, în trunchi de piramidă. E alcătuită din 4 laturi trapezoidale, care se îmbucă între ele, dintr-un capac mic, pătrat, cu o gaură în mijloc, care se fixează de formă cu cârlige, şi dintr-un capac mare.

Pe interiorul celor 4 laturi sunt sculptate în adâncime simbolul Sfântului Duh, un porumbel înălţându-se în văzduh, literele cirilice XB - HV - Hristos Vaskrese (Hristos a înviat), cele trei cruci ale Golgotei şi simbolul Sfintei Treimi.

Ai apoi nevoie de brânză proaspătă de vaci (6 pachete, brânza dietetică Lacteea în cutie e minunată, pentru că e omogenizată şi nu mai e nevoie să frămânţi mult), de unt (1 pachet de 250 gr.), smântână (200 gr), gălbenuşuri de ou (6), zahăr (500 gr), vanilie, stafide (250-300 gr) şi fructe glasate multicolore (500 gr). Ei, da, e o bombă calorică, dar dacă mâncaţi o dată pe an o porţie mică, silueta nu va suferi.

Pasca se face în Joia Mare.

Se amestecă brânza cu untul, cu smântâna şi cu zahărul, se frământă bine, se adaugă gălbenuşurile unul câte unul, apoi vanilia. Când se omogenizează, se adaugă stafidele, apoi fructele glasate.

Se căptuşeşte forma cu o pânză subţire, moale, umezită cu apă, bine stoarsă. Încercaţi să o întindeţi cât mai bine pe inscripţii, astfel vor ieşi în relief mai bine.

Se toarnă compoziţia în forma căptuşită cu pânză, se adună deasupra pânza dinspre colţuri şi se pune capacul mare.

Se aşează forma pe o crăticioară, astfel încât să rămână destul loc dedesubt ca să se scurgă pasca. Se pun greutăţi pe capac, ca să se scurgă mai bine. Se pune la rece, dar nu la frigider, pasca trebuie să fermenteze.

Se mănâncă la masa din Duminica Paştelui. Înainte de a se aduce la masă, se dă o oră la frigider.

Musafirii vor fi încântaţi să asiste la ritualul deschiderii formei. Se scoate capacul de deasupra, se dă la o parte pânza, se pune deasupra un platou şi se întoarce forma cu susul în jos. Pasca va cădea singură în platou. Rămâne să înlăturaţi pânza şi minunea va apărea, cu inscripţiile sfinte pe laturi. Poftă bună!

PS Această formă tradiţională este păstrată din 1918, când a fost adusă în România; după aproape un veac petrecut în Bucureşti, cred că are dreptul să figureze printre istorioarele bucureştene. Dar, dacă nu aveţi o asemenea formă, nu vă întristaţi. Puteţi pune compoziţia de pască într-o strecurătoare sau într-un ghiveci nou de flori, neapărat cu fundul găurit, ca să aibă pe unde se scurge lichidul din pască. Nu veţi mai avea inscripţii, dar pasca va fi tot atât de bună.

Copyright Silvia Colfescu 2012

Istorioară cu bucureşteni

Am citit de curând un comentariu la un articol de ziar, în care o doamnă din provincie numea Bucureştii "Bucale" şi pe bucureşteni "mitici". Eu n-aş jigni ardelenii sau moldovenii, mă întreb ei ce au cu noi ???
Postez din nou un articol pe care l-am publicat pe blog mai demult. Poate că şi alţii au mai întâlnit bucureşteni simpatici. Le-aş fi recunoscătoare să scrie două cuvinte despre ei în comentariile acestui articol.

Sunt bucureşteni şi bucureşteni.
Sunt unii (puţini) simpatici şi bine-crescuţi.
Sunt unii (puţini) antipatici şi bine-crescuţi.
Sunt unii (puţini) simpatici şi prost-crescuţi.
Sunt unii (mulţi) antipatici şi prost-crescuţi.
S-ar putea face consideraţii nesfârşite despre felul de-a fi al bucureştenilor. Dar, aşa cum se spune că o imagine face cât zece mii de cuvinte, tot aşa s-ar putea spune că o istorioară face cât zece mii de consideraţii.
Aşa că, de ce să vă mai plictisesc cu consideraţiile?
Iată istorioara, din care veţi deduce perfect cum pot fi bucureştenii. Unde mai pui că e şi adevărată, la fel ca toate istorioarele mai mult sau mai puţin năstruşnice de pe acest blog.
Am o prietenă dragă
Am o prietenă dragă, care, acum o mie de ani, a fugit la Paris (pe vremurile când fenomenul se numea „fugă” şi nu „emigrare” sau „expatriere”, ca acum).
După ’90, când nu mai risca nimic dacă se întorcea pentru scurt timp în patria mumă, uite-o că vine. Şi, evident, prima vizită o face la buna ei prietenă din copilărie, adică la mine.
Trec peste amănunte, e bine numai să spun că, în seara aceea, s-au adunat s-o vadă vechii prieteni care îşi mai păstraseră statutul de cetăţeni români (ceea ce înseamnă foarte puţini, dar nu contează, de-atunci s-au mai rărit şi ăştia).
După câteva ore în care am pendulat cu toţii între duioşie şi melancolie, toată adunarea a hotărât să o conducă pe musafiră la locul cazării, adică la fratele ei, care stă foarte aproape de mine.
Era o noapte de vară
Era o noapte de vară, liniştită cum erau nopţile în Bucureşti, imediat după revoluţie, când bucureştenii nu uitaseră încă de frică (în mod accesoriu, trebuie să remarc că încă nu uitaseră nici cum fusese pe vremea lui nea Ceaşcă, şi nu auzeai prea des sloganul „Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”). Se făcuse ora 3 dimineaţa, şi înotam alene cu toţii – eram vreo şase, şapte – prin parfumul dens de tei care se lăsase peste urbe. Am ajuns la o răscruce (Maria Rosetti cu nu mai ştiu ce străduţă) când, lângă noi, a oprit brusc un ciclist singuratic, care venise în goana mare din susul străzii. Ne-a întrebat, cu glas plângăcios, ascuţit şi gâfâit:
- Vă rog, o farmacie cu orar de noapte nu ştiţi pe-aici?
Am început să ne sfătuim cu toţii, scotocind care mai de care prin memorie după orare de farmacie, în timp ce biciclistul plângăcios ne povestea cu lux de amănunte şi cu neostoită disperare cum a căzut bolnav din senin copilul lui, cum l-a trimis doctorul de urgenţă după două medicamente, pe care i-a ordonat să le scoată din pământ, din iarbă verde etc. etc. Glasurile noastre combinate răsunau în liniştea nopţii ca un cor de clopote şi de clopoţei, lucru de care, în înfierbântarea momentului, nici nu ne dădeam seama.
Deodată, deasupra noastră
Deodată, deasupra noastră, la etajul doi, fereastra s-a trântit cu zgomot şi o voce aspră, vag feminină, s-a răstit la noi:
- Ce e gălăgia asta acolo?
De jos din stradă, am început să explicăm toţi deodată situaţia: s-a îmbolnăvit copilul, tatăl caută disperat medicamente şi-aşa mai departe.
- Ce simptome are? a răsunat întrebarea, pe cel mai dezagreabil ton din lume.
Nefericitul tată a dat glas sentimentelor lui de neajutorare, înşirând o lungă listă de temperaturi, tremurături, vărsături şi altele asemenea.
- Şi ce i-a prescris? se interesă vocea, a cărei posesoare se pitula discret după perdele.
Ţinând reţeta sub lumina felinarului de lângă noi, tatăl dădu citire unor nume care, pentru noi, nu aveau nici o semnificaţie.
- Stai acolo, sună ordinul de sus. Un sunet rebarbativ ne înştiinţă că fereastra fusese trântită cu furie.
Am rămas pe loc, nedumeriţi, continuând consultările, la un diapazon mai discret.
Peste un minut, un hârşâit neprietenos ne anunţă că fereastra se deschide din nou. Ne aşteptam ca perseverenţa noastră în a ne sfătui sub geamul cu pricina să fie răsplătită cu niscai invective sau, mai rău, cu o găleată de apă.
Atenţie aici
- Atenţie aici, mârâi vocea.
Ne-am uitat în sus şi, ce să vezi? Un pacheţel legat cu un fir de aţă cobora lin din înalturi, mânuit cu dibăcie de după perdea.
- Astea-s medicamentele pe care le cauţi, s-a răţoit donatoarea, fără cea mai mică amabilitate. Dă-i-le trei zile din patru-n patru ore. Şi plecaţi de-aici, nu pot să dorm de gălăgia voastră!
Trosc! a făcut geamul, înainte ca beneficiarul neobişnuitului gest să poată îngăima o mulţumire.
Am plecat, noi pe drumul nostru, biciclistul spre copilul bolnav. Peste cartier s-a lăsat liniştea. Valuri de parfum pulsau în văzduh.
După o scurtă tăcere, prietena noastră expatriată a spus cu uluire şi nostalgie:
- Aşa ceva nu s-ar putea întâmpla la Paris…

Copyright Silvia Colfescu 2010

Castelul prinţesei adormite din spatele pieţei Amzei

Cine dă colţul de pe Calea Victoriei pe strada Biserica Amzei, luând-o spre piaţa Amzei de nepieritoare amintire, vede – sau de obicei trece cu vederea – la numărul 4 al acestei străzi un impozant palat, aşezat foarte nefericit, înghesuit mai bine zis între două blocuri.

Arată ca palatul unei prinţese adormite, condamnat la tăcere pentru 100 de ani. De gardul scund de fier e prins un lanţ cu lacăt, care pare a spune irevocabil: „Plecaţi!”.

Este casa Christopoulos / Scarlat Arion. Casa a fost adusă ca zestre la căsătoria Caterinei Christopoulos cu politicianul Scarlat C. Arion. Monograma familiei care a construit casa este afişată cu mândrie pe colţul clădirii, într-un cartuş ornamental.

Dedesubtul ei, pe o petală a cartuşului, cine are ochi să vadă observă literele FX: sunt iniţialele arhitectului Filip Xenopol, fratele marelui istoric, iar sub iniţiale este înscris anul construcţiei, 1894.

Stilul clădirii este Louis XV şi XVI, cu accente neoclasice.

Palatul nu arată mort, ci adormit. Pare a fi cât de cât întreţinut, spre deosebire de nenumăratele case părăsite din Bucureşti, devastate, cu ferestrele căscate ca nişte ochi morţi.

Ferestrele cu ramele de origine păstrează delicatele sculpturi în lemn; te gândeşti cu recunoştinţă că încă n-au apărut şi aici oribilele termopane...

Numai panoul abandonat pe colţul clădirii, pe care era anunţat altădată cazinoul adăpostit aici, poceşte faţada în nuanţe dulci, trandafirii.

Prin arcada elegantă a intrării, surmontată de un foişor artistic lucrat din fier, se vede o bucăţică de curte, vegheată melancolic de câţiva copăcei.

Însăşi intrarea cu arcadă în mâner de paner este nespus de frumoasă, cu o boltă susţinută de coloane şi luminată cu o splendidă lampă caracteristică momentului artistic 1900, din sticlă multicoloră.

Deasupra intrării, un cartuş cu un bogat model decorativ vegetal, cu frunze de stejar, ne aminteşte de asemenea că edificiul a fost construit în preajma anului 1900.

Pe faţade, decorul este distribuit cu reţinere: cartuşe ornamentale sub ferestrele încadrate de pilaştri cu capiteluri de stil corintic mult simplificat, decor deasupra ferestrelor dreptunghiulare de la parter, apoi decorul apare la partea superioară a clădirii, la cornişă şi la atic, decorat şi el la bază, la lucarne şi la coamă.

Tratarea demisolului adaugă o discretă notă de neoclasic decorului cu ecouri baroce al clădirii.

Nu încercaţi să bateţi la poarta castelului prinţesei adormite: probabil cei 100 de ani ai blestemului nu s-au scurs încă, iar în castel toată lumea doarme, şi prinţesa, şi regele şi regina, şi curtenii, şi bucătarii, şi body-guardul…

Addenda

Iată cum se înfăţişa casa pe planul cadastral de la 1911

Contrar aşteptărilor pe care le-am putea avea, parcela era aceeaşi, casa nu se întindea dincolo de arcada cu foişor, în fapt o poartă pentru trăsurile care-i aduceau pe invitaţi până la uşa de intrare a casei.

Copyright Silvia Colfescu 2012

"Alergătorii" lui Boucher aleargă prin Bucureşti

În Calea Victoriei 152-158 se înalţă, cam părăsită, frumoasa clădire a Casei Autonome a Monopolurilor Statului CAM, fostă Comitetul de Stat al Planificării, fostă Ministerul Industriilor, astăzi ţinută ca o rudă săracă de Ministerul Economiei.

Ridicată după planurile arhitectului Duiliu Marcu, în anii 1936-1941, sobra clădire de stil modern serveşte de fundal unei sculpturi avântate de bronz, Alergătorii de A. Boucher (1913).

În general trec neobservaţi de trecători în spaţiul verde dintre clădirea Ministerului şi blocul de locuinţe alăturat, la intersecţia cu căii Victoriei cu strada Biserica Amzei.
Aşezat întâi în faţa Ateneului, grupul statuar a fost amplasat în acest loc în 1950; după o scurtă perioadă în care a fost mutat în faţa stadionului Dinamo pe Şos. Ştefan cel Mare, a fost readus în acest mic spaţiu verde.

Alfred Boucher (1850-1934) a fost sculptor, prieten al lui Auguste Rodin şi profesor al artistei Camille Claudel, fondator al centrului artistic La Ruche din Paris.

La Ruche, Paris

Versiunea în gips a lucrării Alergătorii a primit premiul I la salonul din 1886.

Cele trei figuri ale alergătorilor au avut un singur model, prietenul artistului, exploratorul Gabriel Bonvalot.
Sculptorul a primit o comandă de stat pentru un bronz în mărime naturală, care a fost aşezat în grădina Luxembourg, unde a rămas până la ocupaţia germană, în timpul căreia a fost topit.

Au fost turnate mai multe exemplare ale lucrării, în trei mărimi, în turnătoria Siot-Decauville din Paris.

Turnătoria executa în mod uzual reducţia sau mărirea mecanică a dimensiunilor sculpturilor, după procedeul tehnic inventat de Achille Colas (pantograful tridimensional), ceea ce permitea multiplicarea versiunilor unei sculpturi în diferite dimensiuni.

Procedeul de copiere se executa în mai multe turnătorii de artă, numite „turnătorii de ediţie”.
Turnarea se făcea prin mijloace artizanale, permiţând o mare fineţe în copierea originalului.

Bronzurile „editate” sunt marcate cu marca turnătoriei de artă şi, de obicei, cu iniţialele sau cu numele întreg al artistului; tirajele sunt limitate şi numerotate.
În Bucureşti se cunosc două versiuni ale Alergătorilor, prima aşezată aici, cealaltă, editată în mărime redusă, în curtea hotelului Triumf de pe Şoseaua Kiseleff.

Blocul funcţionarilor BNR, azi Hotel Triumf (Prezident), este o clădire monumentală datorată arhitectului Petre Antonescu (1937).

Stilul ei, inspirat din vechea arhitectură românească, este elegant şi sobru.

Din păcate, actualii proprietari, într-un moment de lipsă cruntă de inspiraţie, au vopsit postamentul clădirii, inclusiv coloanele intrărilor (probabil iniţial de culoarea cenuşie caldă a pietrei), cu o culoare aprinsă, roşu veneţian, care reduce la neant jocul delicat de nuanţe al paramentului de cărămidă aparentă.

În aceeaşi linie de gândire, când, în căutarea frumosului, cineva încearcă să fotografieze holul de la intrare, un domn de la recepţie îl înştiinţează pe neavenit (cu oarecare politeţe de altfel) că "domnul director" a dat ordin scris să se interzică fotografiatul. Şi-i sugerează că fotografiatul... costă.

Se pare că raţionamentele administrative nu ajung până la eventuala publicitate care ar rezulta din fotografierea monumentului...

În axul grădinii, în faţa intrării hotelului, este aşezată copia redusă a Alergătorilor lui Boucher.

Aşa cum sunt aşezaţi, par a da buzna, cu entuziasm, spre hotel. Din fericire, pentru că, dacă ar fi aşezaţi altfel, cineva şi-ar putea închipui că au fost şi ei daţi afară pentru că au încercat să fotografieze holul hotelului...

Copyright Silvia Colfescu, 2012