Crăciun 2012. An Nou 2013

Tuturor prietenilor care citesc acest blog le urez 

SĂRBĂTORI FERICITE! 

Să vă aducă Moș Crăciun nuci, mere și alune, pace și căldură și bucurie în casă!

Iar în anul care vine și în toți anii să fiți sănătoși, norocoși, ageri și veseli! 

Nesimțiri bucureștene. Misterele transparente ale casei Hristu

Trec în fiecare zi pe Calea Victoriei. Acesta e drumul meu de acasă spre redacție.

În ultimele luni, când treceam prin dreptul parcului de vis-a-vis de Academie, simțeam că mă deranjează ceva. Multă vreme am crezut că mă supără panoul prin care primarul Chiliman își lăuda meritele în amenajarea parcului.

Apoi, într-o bună zi, am înțeles. Mă deranja casa Hristu.

De fapt, nu ea. Termopanele cu care s-a pricopsit la parter.

Casa A. Hristu

Casa A. Hristu se află pe Calea Victoriei, la numărul 129. Prin 1888, când Caragiale locuia undeva aproape, la numărul  148, casa Hristu avea numărul 141. Mă fascinează ideea că se mai păstrează încă în București clădiri prin fața cărora probabil că s-au plimbat Eminescu sau Caragiale. Drept e că, așa cum merg lucrurile, s-ar putea ca, nu peste multă vreme, să nu mai existe nici una.

Casa datează de dinainte de 1843. Pe planul Borroczin figurează aici o casă numai cu parter și subsol, cu o mică anexă în curte. Nu este exclus ca actuala clădire să păstreze zidurile mai vechii case, mărită și supraetajată în 1871.

După moda timpului, fațadele sunt decorate în stil eclectic, de sorginte neoclasică. Nu lipsesc pilaștrii cu capiteluri compozite, semicoloane angajate cu capiteluri ionice, mascheroane la deschiderile în plin cintru de la parter, frize cu frunze de acant. Ușa de intrare, din lemn masiv, este cu siguranță cea de origine.

Casa e încununată în ax de un scut, pe care se păstrează inițialele proprietarului. 

,

La etajul I, un balcon cu feronerie decorativă, caracteristică epocii, e sprijinit pe trei console de piatră sculptată în formă de lei. Cam jerpelit, dar revelator pentru gusturile în arhitectură ale unei epoci ce pare să se topească din ce în ce mai vertiginos în depărtările timpului, decorul original e păstrat în întregime, ca printr-un miracol.   

Oameni gospodari, vechii proprietari erau abonați "la serv. ridicărei gunoielor" și asigurați la Dacia...

Bineînțeles, casa este inclusă pe lista Monumentelor Istorice.

Ei, bine, stai și te minunezi: cum a fost posibil ca geamurilor de la parter să li se monteze cercevele de plastic cu geam termopan? Știut fiind că, în cazul unui monument istoric, o asemenea autorizație este imposibil de obținut.

Încă unul din misterele dâmbovițene, atât de pline de-nțelesuri…

Copyright Silvia Colfescu, 2012

O carte despre București și o greșeală inexplicabilă

Am cumpărat la Gaudeamus cartea lui Narcis Dorin Ion București. Memoria unui oraș. Memory of a city, publicată de Institutul Cultural Român. Frumoasă carte. Informații succinte despre clădirile importante ale Capitalei (fie ele palate, clădiri publice, case, hoteluri etc.), imagini frumoase (imaginea palatului Știrbey de la pagina 77 m-a umplut de bucurie), hârtie groasă, satinată, paginare generoasă, de toate.
Numai că... se poate să nu-și bage dracul coada?
La pagina 151 apare fotografia hotelului Continental.
Din păcate, în fața ei, la pagina 150, nu scrie Hotel Continental, ci Hotel Hugues.

Or, hotelul Hugues a ființat în clădirea de alături de hotelul Continental, cea de la numărul 54.
Micul articol care prezintă fotografia este un amestec omogen între informațiile privitoare la hotelul Continental și datele hotelului Hugues.
Informația inițială Situat pe Calea Victoriei în PiațaTeatrului, hotelul i-a aparținut inițial lui Donat Hugues care, ulterior, l-a vândut lui Edmond Bourgeois. După moartea lui, hotelul a fost preluat de Georges Riegler. Acesta a deschis la parter faimoasa cofetărie Riegler... se referă cu certitudine la hotelul Hugues de la nr. 54.
Informațiile următoare se referă la hotelul Continental și la oaspeții care au fost găzduiți aici. Apoi e prezentat istoricul clădirii,  fostul hotel Brofft, demolat la 1885 pentru a face loc actualului hotel, construit de arhitectul Emil Rittern Forster și de arhitectul I. Rosnovanu. Aceasta este într-adevăr istoria hotelului Continental, situat pe Calea Victoriei 56, alături de clădirea care a adăpostit hotelul Hugues și cofetăria Riegler.
Câteva imagini de epocă elucidează problema.

 Succesiunea de clădiri de pe partea dreaptă a Căii Victoriei, înainte de demolarea hotelului Brofft (fotografie Szathmary, 1875); de la stânga spre dreapta: în fund casa Vanic, la colțul străzii Câmpineanu cu Calea Victoriei; pe partea cealaltă a intersecției, hotelul Brofft; urmează hotelul Hugues, apoi casa Resch, cu atelierul de bijuterie Resch, devenită după aceea hotel English.

O imagine de epocă înfățișând hotelul Hugues; ca și în fotografia precedentă, hotelul are două etaje, iar în partea dreaptă a fațadei se văd bine cele două deschideri geminate de la etajele I și II.

O fotografie din 1925, cu aceleași clădiri văzute dinspre strada Câmpineanu: de la stânga la dreapta hotelul Continental, cu fațada lui bogat decorată, păstrată în linii mari până astăzi; urmează clădirea fostului hotel Hugues, înălțată cu un etaj plus mansarda și devenită Riegler; urmează fosta casă Resch, devenită hotel English, cu fațada despuiată de toate podoabele și de bovindoul central de la etajul I. Casele de după casa Resch au fost înlocuite de clădirea cu pasaj Imobiliara, existentă și astăzi.

Nu știu cum s-a putut strecura o asemenea greșeală într-o carte a distinsului cercetător Narcis Dorin Ion. Poate că, în grabă, s-au încurcat niște fișe, poate, sub imperiul unui termen fix de predare, un redactor a făcut - sau n-a observat - o confuzie (nimeni nu poate ști mai bine ca mine ce nebunie este într-o redacție în ajunul unei dead-line), cert este că, la errata de la sfârșitul cărții, bine ar fi fost să figureze o clarificare a acestor detalii.  

Ca să încheiem, iată câteva date despre Hotelul Continental. Pe locul pe care se află, se înălţa la începutul sec. XIX casa Iancu Ghica (aici s-a născut în 1816 scriitorul Ion Ghica). Vândută în anii 1860 lui Charles Brofft, remaniată în deceniul următor, clădirea a adăpostit un hotel de lux şi mai multe magazine, între care cel al celebrului Jobin, de la care se trage numele românesc al pălăriei cilindru. Clădirea a fost cumpărată în anii 1880 de bogatul industriaş şi filantrop Jacques Menachem Elias. Acesta o reconstruieşte din temelii, după planurile arhitectului Emil Forster Rittern, şi deschide aici în 1894 hotelul Continental.  La fel ca şi antecesorul său, şi hotelul Continental a găzduit la parter magazine de lux. Hotelul a fost restaurat în anii 1970 şi a beneficiat de ample lucrări de consolidare şi de restaurare între anii 2008-2009. Este proprietatea Fundaţiei Menachem H. Elias a Academiei Române.

Copyright Silvia Colfescu 2012

Nesimțiri bucureștene. Casele Al. Matak

Pe strada Sfinţii Voievozi, la numerele 56-58, iese în evidență, printre casele de dimensiuni modeste din jur și vizavi de blocurile noi de sticlă ale hotelului Moxa, o clădire impunătoare, cu acea arhitectură specială caracteristică începutului de secol XX, un volum unitar cu rezalituri expresive și cu decor bogat. 

Este casa Al. Matak – ca să fim corecți, casele Matak, pentru că, la fel cu alte clădiri bucureștene, și aceasta este o casă dublă. Casele duble, construite pentru a fi căminul a două sau mai multe familii înrudite, erau concepute astfel încât, ținând aproape părinții de copii sau frații de surori, să le ofere intimitatea necesară unei familii de sine stătătoare.

Casa Matak este opera arhitectului Constantin Ciogolea. Arhitectura este de stil eclectic, cu elemente neoclasice și Art Nouveau. 

Are o fațadă principală spre stradă și două laterale, spre curțile cu intrări separate spre casă. Motivul predominant al decorului este frunza de castan. 

Cele două fațade laterale au particularitatea că, deși desenul si decorul lor sunt armonizate, ele nu sunt identice: cea de la nr. 56 are intrarea protejată de o copertină de fier forjat și sticlă, cea de la nr. 58 nu are copertină, intrarea fiind protejată de grosimea zidului. 

Fereastra de la etaj, la nr. 56, are un balcon cu balustrada de fier forjat, cea de la nr. 58 nu are balcon, ba, mai mult, a fost zidită în decursul timpului. Cele două curți, de asemenea, au forme diferite; gardurile au un decor asemănător.

București nu este foarte bogat în case cu o arhitectură similară; orice om de bun-simț înțelege necesitatea păstrării lor, nu numai ca martori ai unui moment bine definit în evoluția arhitecturii românești, ci și ca documente ale mentalității locuitorilor.

Din nefericire, aici intervine… fenomenul care a dat titlul acestui ciclu de articole.

Lăsată să se ruineze încet – chiar dacă nu definitiv, casa și-a pierdut o parte din podoabele de pe fațada dinspre stradă, inclusiv la partea centrală încheiată în arc de cerc. 

Reparată sumar și grosolan, fațada se încheie acum cu arcul lipsit de streașina lui semicirculară și de decor. Putem vedea cum arăta el inițial privind arcele similare de la fațadele laterale.

Frizele cu frunze de castan au părți desprinse, tencuiala cade pe alocuri, gardul este nevopsit. În stânga, cineva cu un exacerbat simț al intimității a căptușit gardul cu tablă ruginită. 

Gardului din dreapta, la fel de neîngrijit, i s-au vopsit comic ornamentele cu alb. Cu siguranță că nici acoperișul nu e în stare bună.

Dar ce contează? Casa e de vânzare – măcar o jumătate din ea. Poate se va vinde, poate va cunoaște soarta comună a multor case frumoase. Dispariția. Cine știe?  

Btw: strada, ca și multe altele din centrul frumoasei noastre capitale, e pocită de snopii de sârme atârnate de stâlpi, pe care merituoșii noștri edili se fac că nu le văd. Mă întreb dacă în fața ferestrelor lor de-acasă rabdă aceeași priveliște… 

Nesimțiri bucureștene. Casa Nanu-Muscel

Casa Nanu-Muscel : decorul fațadei dinspre curte, în maniera sculptorului WE Becker

Iubesc Bucureștii. Iubesc orașul acesta, dar îl iubesc cu ochii deschiși.
Îi văd frumusețea unică (atât de contestată de unii, atât de ignorată de alții). Văd locuri frumoase, oameni civilizați, evenimente elegante, lucruri cu care se mândrește orice capitală.
Dar văd și jumătatea goală a paharului. Mi se pare tare urâtă jumătatea asta. Mai ales că, nu știu cum se face, jumătatea plină se tot micșorează și cea goală parcă e în creștere necontenită.
Pentru fiecare casă salvată, Bucureștii se pricopsesc cu o clădire hidoasă.
Fiecare restaurare e plătită scump, cu distrugeri înzecite.
Demolările ilegale sau bazate pe fraudă devin o regulă. Când nu reușesc demolarea unui monument istoric sau pur și simplu a unei case frumoase, care evocă un moment prețios al devenirii orașului, cei interesați o incendiază. Nepedepsiți. Întrebarea Cui prodest? Cui folosește? nu le trece prin cap anchetatorilor.

  Treptele de marmură ale casei Nanu-Muscel, sparte cu sălbăticie

În tot centrul se înmulțesc casele părăsite, invadate de drojdia societății, distruse sistematic, incendiate, lăsate să se ruineze sub asaltul intemperiilor, condamnate la moarte.
Nu-mi explic cum se poate ca un popor să-și nimicească sistematic mărturiile istoriei proprii - multe, puține, atâtea câte sunt. Nu înțeleg cum un întreg popor poate asista impasibil la crima care-l despoaie de identitate. Nu concep că pot exista autorități, care răspund în fața generațiilor viitoare de păstrarea mărturiilor istoriei lor, și care nu numai că nu-și fac această datorie, ci contribuie din plin la jaful nerușinat care ne anihilează orașul.
Poate nu am dreptate, dar eu numesc asta nesimțire. Dacă scriu despre frumuseți bucureștene, de ce n-aș scrie și despre nesimțiri bucureștene? Nu că nesimțirea ar fi apanajul strict al bucureștenilor. Același dezastru are loc în toate orașele țării.
Dar eu locuiesc aici. Aici mă doare.

În plin centrul orașului: ferestre smulse, uși sparte, acoperiș găurit...

Mă voi plimba prin orașul meu și voi posta pe acest blog dovezi ale nesimțirilor bucureștene. Nesimțiri comune proprietarilor, șacalilor care așteaptă distrugerea unei clădiri ca s-o înlocuiască rapid cu un bloc anodin - dar mult mai eficient economic, autorităților care se fac că nu văd, chiar și bucureștenilor cărora nu le pasă.
Ar putea fi un ciclu vast - material există la tot pasul.
Voi începe azi cu cartierul meu.

Vedere dinspre strada Cihoski: în curtea transformată în groapă de gunoi, casa Nanu-Muscel, dăruită de proprietari Academiei Comerciale, pentru a servi de cămin profesorilor și studenților, își așteaptă sfârșitul

În Piaţa Romană, la nr. 7, dăinuie încă - probabil nu pentru mult timp, casa profesorului dr. Ion Nanu-Muscel (1862-1938) şi a soției sale Ana, născută Staicovici. Aflată azi în mod inexplicabil în proprietate privată, casa a aparținut Academiei Comerciale, fiind donată în 1940 de văduva Nanu-Muscel pentru a adăposti profesori pensionari ai Școlii și studenți. Inițial cu două corpuri, casa a rămas numai cu corpul principal; cel auxiliar a fost demolat abuziv în 2007.
Distinsul cuplu Nanu-Muscel și-a construit casa prin 1890, în gustul vremii, un stil compozit, care înmănunchează elemente ale stilurilor Louis XV şi Louis XVI, în maniera arhitectului I. D. Berindey.

Exteriorul, bogat decorat, cu ferestrele chenăruite și încununate cu mascheroane, are sub cornișă o complicată friză cu frunze de acant, iar pe fațada dinspre curte o compoziție alegorică, înfățișând doi putti care susțin un scut, surmontată de două statuete. 

Intrarea e protejată de o copertină de fier forjat, cu linii fluide, care amintesc stilul Art Nouveau, iar ușa poartă o feronerie complicată. Interioarele, cu un decor acordat celui exterior, aveau tavane împodobite cu stucaturi (un tavan era casetat), o scară curbă de lemn cu balustradă din fier forjat, parchete din lemn prețios. Până prin 2007, casa s-a păstrat bine. De-atunci până azi, interioarele au fost complet distruse, iar exteriorul a ajuns într-o stare de plâns.

Gardul dinspre strada Cihoski a fost furat. Bun prilej pentru ca gunoaiele cartierului să fie aruncate direct în curte. Și când te gândești că în sectorul I gunoaiele se ridică gratis!

Motivul rezidă, cu siguranță, în intenția proprietarei de a înlocui frumoasa clădire cu un bloc. Protestele societății civile împiedicând demolarea abuzivă a vilei, s-a adoptat metoda, devenită deja clasică, a deschiderii ușilor pentru a permite oamenilor fără căpătâi să intre în clădire. Scenariul e cunoscut: vagabonzii murdăresc și devastează totul în jurul lor. Cum utilitățile nu există, iar igiena nu este punctul lor forte, oamenii se ușurează pe unde apucă.  În sezonul rece, distrug lemnăria interioară, cu care își fac focul direct pe podea. Un binevenit incendiu poate pune capăt existenței clădirii, spre bucuria proprietarului și a investitorului, care pot curăța terenul și se pot apuca de construit...

3.05.2013 Între timp, situația a evoluat. Academia Comercială a anunțat, cu mândrie, că a... cumpărat casa Nanu-Muscel.
Situație imposibil de explicat, având în vedere că nu se știe cum a fost posibil ca aceeași Academie Comercială să vândă casa, în disprețul dorinței precis exprimate a donatorilor, care au lăsat-o Academiei cu scopul amintit mai sus.
Mai mult, din anunț se întrevedea posibilitatea ca noii (???) proprietari să distrugă casa, pentru a o înlocui cu... ghiciți ce! UN BLOC.
Dar, în urma protestelor societății civile, casa a fost declarată monument istoric încă de la începutul anului 2013. Deci, ar fi cam sfruntat să fie demolată.
Așa încât, casa continuă să fie una dintre întruchipările cele mai vizibile ale nesimțirii bucureștene, dăinuind, în paragină, chiar în mijlocul orașului.  

Locuri frumoase de lângă București - Palatul Ghica-Blaremberg de la Pașcani-Căciulați

Călătorul care gonește cu mașina prin Moara Vlăsiei - Căciulați, către mănăstirea Căldărușani, trece, de cele mai multe ori fără să știe, prin fața unuia dintre cele mai frumoase mici palate din împrejurimile Bucureștilor. Conacul, o clădire de dimensiuni nu prea mari, dar armonios construită într-un stil arhitectural în care se recunosc preferințele pentru neoclasic ale clasei nobile din prima jumătate a secolului al XIX-lea, abia se întrezărește după un gard anodin, la capătul unei alei late care se încheie, în fața scărilor, cu un spațiu larg, ornamentat cu un havuz, astăzi secat de firicelul lui de apă.
Moșia al cărei centru a devenit acest palat a intrat în patrimoniul Ghiculeștilor destul de târziu: a fost cumpărată de Dimitrie (Dumitrache) Ghica în 1807, de la un anume Ianache Mavrodin, al cărui nume locurile le-au purtat multă vreme.

Aleea de acces și micul havuz din fața palatului, fotografiate de la fereastra centrală a etajului

Dimitrie (1724-1807), nepot și frate de Domn, a avut trei mariaje și 14 copii. Doi dintre ei au domnit în Țara Românească: unul din a doua căsătorie, Grigore al IV-lea, Domn între 1822-1828 și unul din a treia căsătorie, Alexandru al II-lea, Domn între aprilie 1834 și 7 octombrie 1842 și caimacam (regent, locțiitor de Domn) între iulie 1856 și octombrie 1858. Amândoi au construit palate: Grigore al IV-lea a lăsat urmașilor palatul Ghica-Tei și frumoasa biserică rotundă, Alexandru al II-lea a ridicat micul palat de la Căciulați și biserica alăturată.

Alexandru al II-lea Ghica

Spre deosebire de voievodalul său frate, Grigore, care a urmat tradiția familiei și a avut 10 copii, Alexandru (1796–1862), cu toate că era un bărbat frumos, cultivat și curtenitor, nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut nici un copil legitim. S-au povestit o sumedenie de istorii despre dragostele lui cu frumoasa contesă rusoaică van Suchteln, de care viitorul domnitor s-a îndrăgostit la un bal în București. Mai mult ca sigur că explicația burlăciei lui încăpățânate rezidă în imposibilitatea de a o divorța pe frumoasa rusoaică și a se căsători cu ea. În mijlocul intrigilor politice ale acelor vremuri, nici măcar stăruințele unui domnitor îndrăgostit nu au putut învinge credințele religioase, complicatele rațiuni de stat și adversitățile oamenilor. Până la moarte, cei doi îndrăgostiți au schimbat scrisori înflăcărate și singura lor mângâiere au fost vizitele oarecum clandestine pe care Domnitorul Alexandru le făcea contesei exilate în Italia.

Alexandru a construit palatul de la Căciulați (adeseori numit palatul Pașcani-Căciulați) între 1830-1834. A venit deseori aici, în compania membrilor numeroasei familii Ghica, petrecând ceasuri liniștite în palatul din mijlocul marelui parc, pe mal de lac. În Memoriile ei, nepoata domnitorului, Alexandrina Blaremberg, căsătorită Ghica - cu o rudă îndepărtată din ramura moldoveană, își amintește cu duioșie de atmosfera patriarhală a vieții la conac.

 

Alexandrina Ghica (foto Ch. Szathmari), fotografie obținută prin amabilitatea Ruxandei Beldiman 

În 1862, la moartea Lui Alexandru al II-lea Ghica, proprietatea e moștenită de sora lui, Profirița (Pulcheria), divorțată Mavros,  căsătorită apoi cu Vladimir Moret de Blaremberg. La moartea acesteia în 1879, moșia și palatul trec prin moștenire celor trei fii Blaremberg, Nicolae - om politic, Constantin - colonel, adjutant al lui Cuza și al lui Carol I, și Alexandru, ofițer.
Constantin Moret de Blaremberg (1839-1886) era căsătorit cu Marie (1840-1924), fiica bogatului politician și mare boier Nicolae Băleanu (1802-1868) și a Irinei, n. Văcărescu. La moartea lui Constantin, îndrăgostită de fermecătoarea reședință, Marie Blaremberg a răscumpărat părțile de moșie ale cumnaților săi. Palatul a continuat să adăpostească întreaga familie și rude mai mult sau mai puțin apropiate din familiile Ghica, Filipescu, Mavrocordat, Băleanu, Hagi-Mosco, venite să petreacă un timp la țară, la aer curat. Printre anexele palatului se numărau un grajd de cai de curse, o fermă cu vreo 40 de vaci, diverse acareturi. Despre strălucirea vieții marii familii boierești a scris pagini minunate Emanoil Hagi-Mosco în lucrarea sa București. Amintirile unui oraș.
La decesul Mariei Blaremberg, în 1924, moșia a fost moștenită de una dintre fiicele ei, Irina, căsătorită Mavrocordat. Noua proprietară a efectuat în același an lucrări de restaurare și de consolidare, și a completat mobilierul palatului.

Tihna și strălucirea vieții la palat nu aveau să mai dureze mult. Se spune (dar nu am putut verifica în documente) că, în urma unor neînțelegeri între moștenitori, domeniul (palatul și cele 16 hectare de parc) ar fi fost donat Academiei. Cert este că, în 1948, palatul este trecut în patrimoniul statului. S-a vorbit despre folosirea lui ca sediu al securității: găsirea, după 1989, a unor schelete la mică adâncime sub aleea principală de acces avea să întărească bănuiala că aici au avut loc anchete și omoruri politice.
Zeci de ani după preluarea lui de către stat, palatul avea să funcționeze ca o casă de odihnă pentru academicieni, cu restaurant.
Lăsat de izbeliște după 1989, palatul supraviețuiește sub blestemul dublei proprietăți: se pare că primăria locală deține nuda proprietate, iar Academia Română dreptul de folosință. Formula ideală pentru ca, în Țara Românească, o clădire de patrimoniu să fie distrusă prin neglijare, încet dar sigur.

Clădirea are subsol, parter și etaj. Decorul, foarte sobru, este de sorginte neoclasică. Pe fațada principală, o scară monumentală cu două rânduri de trepte duce la ușa de intrare, încheiată în arc în plin cintru, la fel cu ferestrele. Holul central, mărginit de coloane impunătoare și de pilaștri, conduce la salonul principal, o încăpere elegantă, ale cărei deschideri generoase dau spre parcul și lacul din spatele clădirii.

   Terasa din spatele clădirii, lărgită (poate în 1924) leagă armonios spațiile interioare de exterior. Vasta peluză din spatele casei este astăzi năpădită de vegetație sălbăticită. Havuzul care o împodobea altădată subzistă în stare de ruină.

O scară cu linii extrem de elegante, construită probabil în perioada anilor 1900, cu o expresivitate care amintește pregnant de stilul Art Nouveau, leagă parterul de imensul subsol, în care era amenajată în interbelic sufrageria familiei.

Spațiul generos, astăzi desfigurat de pereții placați cu faianță albă, păstrează  o admirabilă răcoare chiar și în verile cele mai toride.

Ca o curiozitate, în subsol se mai păstrează și astăzi un enorm safe Milner, desigur obiect de colecție. Nu mai conține comori și nu e de mirare că a subzistat pe locul lui până în zilele noastre: cântărește sute de kilograme.

La etaj, pe lângă un salon asemănător cu cel de la parter, se află dormitoarele. Înduioșătoare mobile, unele poate de colecție, multe copii bine executate, sunt risipite prin încăperi, urme ale imensului naufragiu al vieților  proprietarilor de drept ai locurilor... sau, cine știe, intruși aduși și uitați aici de vremelnici locatari, ale căror nume au fost deja uitate.  

Peste tot se întinde copleșitoarea impresie de părăsire: tencuielile se desprind, acoperișul spart lasă apa să deterioreze tavanele și pereții, lemnăria are nevoie de reparații, praful și dezordinea domnesc.
Pe o canapea aurită zac aruncate niște haine grosolane, în culori țipătoare, ca un simbol al disprețului zilelor noastre față de ceea ce înaintașii noștri considerau a fi de preț.

Poate că fantomele locatarilor de demult se mai plimbă noaptea pe-aici, șoptindu-și discret dezaprobarea. Sau poate că prinții și marii boieri, scârbiți de nepăsarea urmașilor, preferă să-și doarmă somnul de veci în mormintele lor din biserica Ghica-Tei și de la Belu, așteptând ceasul în care nepoții nepoților noștri vor regreta amarnic că risipa și batjocura istoriei, caracteristice zilelor noastre, i-au prădat de dreptul lor la identitate și la noblețe.  

  

Zoe Ghica, Gregoire Ghica - fotografii reproduse cu amabila permisiune a Ruxandei Beldiman

Copyright Silvia Colfescu, 2012