O copie bucureşteană a unui palat parizian

Pe aleea Alexandru 1-3 colţ cu Bd. Aviatorilor se află casa Ioan G. Manu (1872-1959) / Max Auschnitt. A fost construită (1915) de arhitectul Grigore Cerkez. Ultima renovare a clădirii a avut loc în 2006, sub conducerea arh. Camil Roguski.

Clădirea monumentală, de stil Ludovic al XIV-lea, este copia coformă a palatului Biron din Paris. Palatul Biron, care adăposteşte astăzi muzeul Rodin, a fost construit între 1728-1731 de arhitectul Jean Aubert (1680-1741), membru al Academiei Regale de Arhitectură.

Palatul, situat în Faubourg Saint-Germain din Paris, a fost construit iniţial pentru un peruchier îmbogăţit din speculaţii bancare, Abraham Peyrenc de Moras. Vândut la moartea lui ducesei de Maine, palatul a trecut apoi în mâinile lui Louis Antoine de Gontaut, duce de Biron, devenit mareşal al Franţei în urma faptelor sale de arme. După multiple avataruri, la începutul sec. XX palatul a fost împărţit în ... unităţi locative, iar în câteva încăperi ale sale şi-a făcut atelier sculptorul Auguste Rodin. Strădaniile lui au dus la transformarea întregului palat în Muzeu Rodin.

Copia sa din Bucureşti a fost construită de magistratul Ioan (Iancu) Manu, căsătorit cu Zetta Cantacuzino, nepoată a celebrului Grigore Gh. Cantacuzino „Nababul”. În 1932, în urma crahului băncii Marmorosch-Blank, magistratul îşi pierde cea mai mare parte a averii şi este nevoit să vândă casa. Ea trece în proprietatea industriaşului Max Auschnitt. După preluarea puterii de către comunişti a locuit aici primul-ministru Petru Groza. Apoi, casa a devenit sediu al Ambasadei Argentinei. După 1989 a fost retrocedată moştenitorilor Auschnitt. A fost cumpărată în 2006 de G. Becali, care, ca o contribuţie originală la arhitectura clădirii, a cerut arhitectului Camil Roguski, care s-a ocupat de renovare, să aurească din belşug reliefurile şi ornamentele de pe faţade, precum şi ornamentele din interioare. Faţada principală a edificiului se desfăşoară pe Bd. Aviatorilor, în retragere faţă de aliniament.

Update. Doritorii de senzaţii tari pot căuta pe Google "Palatul Becali. Poze". Dacă bat aceste cuvinte magice în caseta Google, răsplata va fi măreaţă: nici în cele mai delirante coşmaruri nu şi-ar putea închipui cineva valul de aurării năprasnice care umplu casa fostă Manu/Auschnitt, mobilele pretenţioase de o urâţenie fulminantă, gustul îndoielnic reprezentat în cea mai evidentă formă a sa. Sărmanii Iancu Manu şi Zetta Manu-Cantacuzino! Probabil că se răsucesc în mormânt văzând, de pe lumea cealaltă, cum a ajuns eleganta clădire copiată după capodopera lui Jean Aubert !

Bucureşteanul - un fatalist dâmboviţean

Celebrul fatalism oriental în varianta sa dâmbovi­ţea­nă, o filosofie de viaţă întemeiată pe un ansamblu coerent de calităţi şi defecte, creează un exemplar uman simpatic şi respingător totodată, peren şi fragil, profund şi superfi­cial, pe scurt – un paradox viu.

Mi‑e drag omul ăsta paradoxal. Şi îl detest.

Bucureşteanul în care fatalismul dâmboviţean se ex­pri­mă pe deplin, nestăvilit, e un om vesel, tolerant, aco­mo­dant. De obicei, ochii lui isteţi observă şi cântăresc totul, fără ca rezultatul evaluării să‑i clintească zâmbetul.

Dacă se întâmplă ca vreunul dintre semenii lui să săvâr­şească vreo neghiobie‑nedreptate‑hoţie, fie ea şi cu con­se­cinţe directe şi dezastruoase asupra bunei stări a însuşi fatalistului, victima are o reacţie unică. Acolo unde, de exemplu, un rus ar răspunde cu înjurătura, un neamţ cu o sticlă în cap, un sicilian cu cuţitul, un franţuz cu provo­carea la duel, un american cu glonţul, dâm­bo­viţea­nul reacţionează cu un râs blazat şi, deseori, cu excla­maţia moş­­tenită de la marele său exeget: „Al dra­cului nenea Mi­tică!”

Pentru că, în felul lui schizoid, îi admiră sincer pe hoţomanii care au curajul să‑l jecmănească, pe ne­mer­nicii care au pu­terea să‑l împileze, pe prostănacii care nu se sinchisesc de bună cuviinţă şi ruşine. Îi admiră şi îi dispreţuieşte cu egală sinceritate. Numai că admiraţia şi‑o manifestă, iar dispreţul îl păs­­trează pentru sine.

Şi cel mai mult se ad­miră şi se dispreţuieşte pe el.

Ceea ce îi răpeşte capacitatea de a ierta. Nu (se) iartă, ci (îşi) trece cu vederea, nu îndreaptă lucrurile, ci râde de ele – şi mai întâi de el însuşi, nu combate nedreptatea, ci o ignoră, convieţuieşte cu ea, o acceptă.

Duplicitatea tradiţional cultivată îi corupe în mod sub­­­­til sufletul, îi falsifică opinia despre sine şi despre cei­lalţi, întăreşte pesimismul resemnat care alcătuieşte mie­zul dur al fiinţei lui. Şi e un motiv de secretă însin­gurare, ascunsă sub aparenţa senină a nepăsării gregare.

Dar, din acelaşi motiv, e un supravieţuitor. Acolo unde oricine altcineva ar lupta până la moarte, el găseşte soluţia întortocheată şi strâmbă, singura care‑l poate men­­ţine în viaţă. Soluţia celui slab, dar invincibil.

Înţeleg cu mâhnire acest lucru. Şi supărarea îmi dispare. Trebuie să recunosc. De multe ori, când ni se părea că necazurile ne împresoară din toate părţile, fatalismul dâmboviţean ne‑a ajutat să trecem peste ele.

Copyright Silvia Colfescu, 2005