Exotism bucureştean

Ce te faci dacă, într-o zi însorită de primăvară (se mai întâmplă câteodată), te cuprinde dorul de ducă? Şi vrei să mergi undeva, măcar 5 minute, într-un loc în care să ţi se pară că eşti departe de cenuşiul bucureştean, că eşti pe un tărâm exotic, într-o ţară a poveştilor?

Ei bine, se poate.
Dar e funcţie de posibilităţi.
Dacă ai un avion personal
Dacă ai un avion personal, te urci în el şi îi spui pilotului să te ducă în sudul Italiei, chiar în tocul cizmei, regiunea numită Puglia. Aterizezi la Bari şi de-acolo, cu o maşină, prin Casamassima şi Turi, într-o oră eşti la Alberobello.

E un orăşel cu case ciudate, căsuţe de turtă dulce cu acoperişuri ascuţite, ca în basmele fraţilor Grimm, un loc plin de poezie şi de inedit.Când vei ajunge acolo, cu siguranţă că o să te simţi scos din banalitatea zilnică.
Dar poate că nu ai avion
Dar poate că nu ai avion personal. Speranţa nu-i pierdută.
E suficient să te duci cu troleibuzul la intersecţia căii Moşilor cu strada Mihai Eminescu. Intri pe Eminescu şi o iei la dreapta pe Episcopul Radu. Treci de casa cu cavalerul de tinichea de la numărul 29, traversezi strada Ardeleni şi ai ajuns.

Pe dreapta, se deschide Intrarea Monahului.
E un loc care nu seamănă cu nimic din Bucureşti. O fundătură, mărginită la început, pe stânga, de un calcan, îţi deschide în faţă priveliştea neobişnuită a unor căsuţe de basm.

Probabil este o parcelare interbelică, în care un arhitect cu imaginaţie, nu am aflat care, a desenat acest ansamblu fantezist şi înzestrat cu coeziune.
Un arhitect ar spune
Un arhitect ar spune că sunt construcţii de stil naţional cu tendinţă bizantinizantă.
Unii dintre proprietari sunt de părere că locuiesc în case de stil neobrâncovenesc.
Alţii n-au nici o părere.
Alţii au chiar câini cu un pronunţat simţ al proprietăţii.

Oricum, sunt căsuţe roşii, ca de păpuşi, din belşug împodobite, e adevărat, cu motive împrumutate ŞI din repertoriul stilului neo-românesc, în general subliniate cu alb, cu turnuleţe acoperite cu conuri.
Este un izbitor hiatus între arhitectura anodin-vag-academist-neoromânească a cartierului şi arhitectura extrem de coerentă (s-ar putea spune în incoerenţa ei) a micului ansamblu de case.
Atmosfera roşiatică a fundăturii e luminată de grădiniţele din jurul caselor.

Unii proprietari, vizibil noi şi vizibil cu bani, au spart o breşă în unitatea ansamblului, refăcând fără mare respect câteva case şi păstrând – parţial sau deloc – ornamentaţia şi culoarea iniţială. Totuşi, în mare, locului i-a rămas aerul de poveste, care îmi aminteşte, în mic, de un Alberobello bucureştean, unde te poţi catapulta în necunoscut într-o zi însorită.

Copyright Silvia Colfescu 2011

Un bucureştean de adopţie

Cum ar putea cineva să lase atâtea urme durabile pe chipul Bucureştilor fără să fie considerat un adevărat fiu al oraşului, chiar dacă s-a născut în Moldova?

Cum poate acelaşi om să fie într-atâta uitat încât, într-un oraş în care munca mâinilor lui împodobeşte monumente de seamă ale urbei, să nu-şi aducă aminte aproape nimeni de numele lui? Paradoxal destin al lui Alexandru Dimitriu, personalitate marcantă a lumii industriaşilor români interbelici, autor al unora dintre cele mai complicate acoperişuri monumentale din Capitală.
Născut în 1871, „absolvent lauriat” al Şcolii de Arte şi Meserii din Iaşi, acest om de o hărnicie şi o ingeniozitate ieşite din comun a bătut întreaga Europă în căutarea perfecţiunii în meseria sa.
Mult mai târziu
Mult mai târziu, când numele lui era deja cunoscut în Bucureşti, când comenzile curgeau şi când pe strada General Dona (fostă Numa Pompiliu) No 26, era cunoscută

Fabrica de Produse Metalice

Specialitate:
Ornamentaţii Arhitectonice pentru Acoperişe

al cărei proprietar era, Alexandru Dimitriu şi-a comandat o hârtie cu antet extrem de revelator, un adevărat CV.

Sub numele lui, înscris în capul paginii, figurează lista instituţiilor cărora le datora pregătirea: nu era numai „vechi absolvent al Şcolii de Arte şi Meserii Iaşi”, ci şi „al Institutului de Electroplastie Berlin”, şi ucenicise într-un şir impresionant de ateliere artizanale din Viena, Köln, Berlin, Paris, Marsilia etc., specializate în prelucrarea artistică şi industrială a metalelor.

După o specializare atât de complexă, desigur că singurul oraş românesc suficient de mare ca să-i cuprindă talentul era Bucureşti. Iar oferta pe care o făcea locuitorilor oraşului era pe măsura civilizaţiei deprinse în Europa.

Şi, într-adevăr, oraşul a ştiut să-i întrebuinţeze ştiinţa şi îndemânarea, şi l-a răsplătit pentru ele. Una dintre recompensele cele mai dragi industriaşului a fost medalia de aur obţinută la Expoziţia Generală din 1906.

Aceeaşi hârtie cu antet
Aceeaşi hârtie cu antet informează clienţii că, printre lucrările executate de întreprinderea Alexandru Dimitriu, se află palate oficiale bucureştene, case particulare, biserici, uzine şi fabrici.

Palatul Patriarhal

Unele dintre ele, ca Ateneul, Biblioteca naţională (fosta Bursă), Palatul Patriarhal (fosta Cameră a Deputaţilor), casa Lipatti, casa Petraşcu, casa Dumitrescu, au păstrat până astăzi acoperişurile făurite de Dimitriu.

Casa Lipatti; Bursa, acoperiş, faţada dinspre Doamnei; casa Petraşcu

În alte cazuri, deşi clădirile au dăinuit, şi-au pierdut podoabele. În această situaţie sunt, de pildă, casa Oprea Soare, casa Geblescu sau Fundaţia Carol I – Biblioteca Universitară, al cărei acoperiş, deşi restaurat după incendiu, ar putea fi cu greu considerat operă a lui Alexandru Dimitriu.

Casa Oprea Soare; casa Geblescu

Iar din alte construcţii – Palatul Artelor, Palatul Sturdza, Palatul Funcţionarilor Publici – nu a mai rămas decât amintirea.

Palatul Sturdza

O casă cu un aer aparte
O casă cu un aer aparte se păstrează până în zilele noastre pe strada Episcopul Radu, fostă Birjarilor, la nr. 29. Este casa în care a locuit Alexandru Dimitriu.

Remanierea unei case de la sfârşitul secolului XIX, săvârşită de însuşi proprietarul, în 1932, a avut ca rezultat o clădire pitorească, încadrabilă (cu bunăvoinţă) în stilul neoromânesc, a cărei volumetrie originală se remarcă în peisajul înconjurător. Un cavaler de metal, înalt de vreo 3 metri, păzeşte solemn acoperişul casei, ridicând ameninţător un ciocan, cu siguranţă simbol al artei ornamentelor de metal. Statuia Sfântului Dumitru în armură, executată de Dimitriu, care împodobea până de curând acoperişul clădirii Primăriei sectorului 1 („de Verde”), este geamăna cavalerului de pe acoperişul propriei case.

Casa este acum locuită de membri ai etniei care predomină în cartier, oameni cumsecade, dar fără nici o legătură cu descendenţa lui Alexandru Dimitriu.
Între altele
Între altele, un panou afişat pe balconul din mijlocul faţadei anunţă că aici se află sediul Partidului Socialist Român, involuntar omagiu adus industriaşului care s-a preocupat în timpul vieţii de binele oamenilor mărunţi. Într-adevăr, el a organizat în atelierele lui o şcoală pentru meseriaşi, ajutându-i să-şi deschidă la rândul lor ateliere. Bine inserat în societatea bucureşteană (la un moment dat era secretar al Camerei de Comerţ), Dimitriu a fost cel care a pus bazele învăţământului seral pentru meseriaşi, cursurile fiind susţinute de membri de frunte ai breslelor constructorilor, între care inginerul Leonida, arhitectul Ştefan Burcuş (autorul clădirii Bursei), arhitectul Petre Antonescu (căruia i se datorează clădirea Primăriei Bucureştilor, casa lui N. Malaxa din Aleea Alexandru, casa Oprea Soare, Institutul de Istorie N. Iorga din Bd. Aviatorilor etc.).
Naşterea unei legende urbane
Ştiu casa demult şi mă duc din când în când să-i dau bineţe cavalerului de tinichea. În urmă cu câţiva ani, împinsă de curiozitate, am intrat în curte.
Nu e deloc spectaculoasă, aş zice chiar că e o curte proletară – şi poate că aşa se şi cuvine să fie curtea Partidului Socialist Român.

Pe treptele de la intrare, între cei doi stâlpi de ciment cu formă vagă, şedea o fetişcană de vreo 17 ani, frumoasă şi brunetă. Am întrebat-o, cu ascunsă maliţie, dacă ştie de când e statuia de metal de pe acoperiş.
-Demuuuult, mi-a răspuns ea, cu un aer misterios.
-Dar de când? am insistat.
-De prin 1970, m-a informat, cu aerul cuiva de 17 ani, care vorbeşte despre istoria antică. Apoi, evaluându-mi pofta de mister din priviri, mi-a şoptit: În statuia aia e un om. L-au omorât şi l-au băgat acolo, şi stă pe acoperiş de-atunci…
Pe liniştita stradă Alecsandri
Pe liniştita stradă Alecsandri se păstrează însă frumoasa casă pe care Alexandru Dimitriu a construit-o ca zestre pentru fiica lui. O parte din ea e încă proprietatea nepotului industriaşului, distinsul doctor Sava Dumitrescu.

Construită de arhitectul State Baloşin, în stilul neoromânesc pe care l-a adus la o expresie personală, uşor de recunoscut, casa e încă împodobită cu acoperişul executat în fabrica Dimitriu, cu ciocârlanii ornamentali vizibili de departe.

Alexandru Dimitriu s-a stins la 84 de ani, în 1955. A avut timp suficient să asiste la fenomenele care au însoţit venirea la putere a clasei pentru binele căreia s-a zbătut atât de mult.
Poate că le-a apreciat pozitiv.
Sau poate că nu.

Spre neuitare
Spre neuitare, iată mai jos o listă cu cele mai importante lucrări în metal din Bucureşti, din alte oraşe şi din alte ţări, executate în fabrica şi sub conducerea lui Alexandru Dimitriu:
Bucureşti: Palatul Grigore M. Sturdza, apoi MAE, 1899-1902, arh. J. Reinecke; Palatul Funcţionarilor Publici 1902, bombardat 1944 - arh. N. Michăescu, Al. Clavel; Turlele bisericii Sf. Silvestru 1903, arh. P. Petricu; Turlele bisericii Sf. Nicolae Vlădica din Prund 1904, arh. E. Leboeuf; Palatul Artelor, Expo 1906, arh. V. Stephănescu şi E. Doneaud; Palatul Camerei Deputaţilor 1907-1908, arh. Dim. Maimarolu; Palatul Cercului Ofiţerilor 1922-24 - interioare şi exterioare -, arh. D. Maimarolu; Casa arh. Dim. Maimarolu, fostă casa Şt. Sihleanu, Str. Mitropolit A. Şaguna - după 1899-1900; Palatul Fundaţiei Universitare Regele Carol I, 1894, 1914, arh. P. Gottereau; Palatul Camerei de Comerţ şi Industrie/Bursa, apoi BCS, arh. Şt. Burcuş, str. Doamnei colţ cu I. Ghica; Ateneul Român, faza II 1912-15 - recepţia lucrării arhitecţii Gr. Cerkez, Şt. Burcuş, P. Dumitrescu; Palatul Primăriei IV de Verde din bd. Banu Manta 1929, arh. N. Georgescu, G. Cristinel şi Pascal Georgescu - cavalerul a fost montat ulterior; Gara de Nord - după 1900; Casa At. Lipatti – 1906, arh. P. Antonescu; Casa Deşliu; Casa Geblescu; Casa ing. D. Matac (Matak); Casa Cesianu; Casa proprie, str. Episcopul Radu 29, 1933; Iaşi: Spitalul Sf. Spiridon - instalaţiile de băi, 1896; Băile Turco-romane, după 1896; Poarta monumentală a Cimitirului Evreiesc 1897; Castelul Sturdza-Miclăuşeni 1898 - lucrări de transformare în stil neogotic; Palatul Administrativ, azi Palatul Culturii; Abatorul Comunal; Cluj-Napoca: Catedrala ortodoxă; Galaţi, Sulina, Turnu-Măgurele – catedrale; Sibiu: Mitropolia; CFR: Gările liniei Iaşi-Dorohoi; Craiova: Banca Olteniei, arh. C. Iotzu; Administraţia Financiară 1912-13, arh. C. Iotzu; Germania: Düsseldorf - Sala Gării; Reichenberg – Rathaus; Serbia: Abazia, azi Opatija - Hotelul Stefanie; Fiume, azi Rijeka - Teatrul şi Foişorul de Foc.

Copyright Silvia Colfescu, 2011