sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Istorioare bucureştene cu Adrian Păunescu

Dumnezeu să-l ierte! A fost şi el un personaj bucureştean. Pe lângă asta, îi păstrez şi o amintire plină de recunoştinţă pentru momentul (pe care am avut norocul să-l prind la televizor în direct) când, uitându-se din ecran drept în ochii telespectatorilor, cu un aer jumătate vinovat, jumătate mulţumit, a spus cu voce moale: „Am fost un porc!” Vorba mătuşii Valerienne, pe asta n-are cum să mi-o ia nimeni!
A propos de asta, nu pot să nu fiu mândră de bunul nostru popor. Aplicând ad literam dictonul strămoşilor noştri, de mortuis nihil nisi bene, văd la (acelaşi) televizor haite mari de concetăţeni care lăcrimează cu gândul la defunct, împărtăşind universului trăirile lor devastatoare. Şi n-am auzit pe nimeni care să amintească de lăudabilul acces de sinceritate faţă de sine despre care am pomenit mai sus.
Ceea ce mă îndeamnă
Ceea ce mă îndeamnă să însemn aici câteva dintre istorioarele bucureştene legate de răposatul domn Păunescu, cu tot respectul cuvenit defuncţilor în această zi a morţilor. Mai ales că am şi datorii faţă de cititorii, puţini dar selecţi, ai acestui blog: n-aş putea lăsa să treacă acest prilej fără să mai scot la iveală câteva povestioare amuzante.
Prin anii ’80, tropăiam adeseori pe la Casa Scânteii, în vremea aceea pisc al culturii în care sălăşluiau editurile, ziarele, cenzura şi alte excrescenţe culturale ale trupului social-politic al ţării. Mergeam des pe-acolo cu gândul (nemărturisit materialist) să capăt vreo comandă de ilustraţii, coperte sau, mai ştii, să mi se accepte vreo cărticică de copii dintre cele pe care le meşteream în nopţile fără somn. Îmi făcusem niscaiva vaduri, mobilate cu prieteni mai mult sau mai puţin apropiaţi, bineînţeles dintre cei de neînsemnata mea stare, ferească Dumnezeu să mă fi admis mărimile în nobila lor proximitate.
Nu ştiu cum se făcea
Nu ştiu cum se făcea că nimeream adeseori taman în clipele când toată Casa Scânteii horcăia de râs la vestea unor proaspete păţanii păunesciene, flori otrăvite din cununa care împodobea vestita manifestare cultural-politică numită cenaclul Flacăra. Nu, nu mă refer la chestii banale, care mi se povesteau cu prost ascunsă invidie, cum ar fi istoria admirabilă a felului cum căpeteniile cenaclului, în frunte cu marele (la propriu) poet, jucau fotbal cu pui de găină la pachet, asta într-o vreme în care un asemenea pui îl costa pe muritorul de rând o zi din viaţă de stat la coadă. Mă refer, dimpotrivă, la întâmplări mult mai crocante, dintre care voi povesti mai jos vreo două.
După cum ştie toată lumea, poetul avea obiceiul să invite la cenaclu oameni simpli, pe care îi exhiba pe scenă, glorificând existenţa lor reavănă, proletară, şi făcând trimiteri bine simţite la „realităţili” zilei.
Astfel că, într-o zi, l-a chemat pe scenă pe un cioban, adus cu oarece osteneală de pe undeva din munţi.
Ciobanul, un moş zdravăn
Ciobanul, un moş zdravăn, a răspuns cu bunăvoinţă întrebărilor păunesciene. Poetul, sufletul cenaclului, după cum îi era obiceiul, repeta cu vocea lui tunătoare părţile cele mai importante ale relatărilor ciobanului, ridicând sala în picioare, cu urlete, chiote şi entuziasm. În încheierea show-ului ciobănesc, l-a rugat pe moş să cânte un cântec dintre cele cu care-şi mângâie zilele păstorii, la stână. Moşul nu s-a lăsat rugat şi a început imediat să cânte. Versurile populare, care preamăreau bucuriile bucolice ale existenţei ciobanului şi prietenia lui multiseculară cu oaia, erau reluate de poet, care le repeta în aplauzele sălii, zbierându-le cu însufleţire. Moşul a cântat până la ultima strofă, pe care a început-o la un diapazon efervescent:
„Şi când vine câte-o ploaie”…
„Şi când vine câte-o ploaie”, a răgit poetul
„Şi te udă pân’ la c....”…
„Şi te udă pân’ la c…” a dat să urle glorios Păunescu, pierzându-şi brusc vocea pe ultimul cuvânt
„Îmi bag p...-n ea de oaie” a continuat imperturbabil ciobanul.
Luat cam pe neaşteptate, bardul a rămas cu gura căscată. Apoi, cu prezenţa de spirit care-i era caracteristică, a răcnit, în delirul sălii:
„Nu-i nimic, tovarăşi, MIEL SĂ IASĂ!”
PS Îi rog pe cititorii blogului să completeze locurile punctate cu acele cuvinte mai puţin academice care se potrivesc logicii şi rimei. La început, am scris aceste cuvinte pe şleau, dar am fost acuzată de modernism exagerat :-)))
A doua păţanie
A doua păţanie de care chicotea pe înfundate toată Casa Scânteii a avut loc cu ocazia unui cenaclu în care vigurosul activist social-politic dublat de poet a vrut să exalte legătura indestructibilă dintre marea masă de români, naţionalităţile conlocuitoare şi preaiubitul conducător. Întru acest scop a chemat pe scena cenaclului pe un turc din Dobrogea, pe care l-a chestionat cu înţelepciune în sensurile în care dorea el să îndrepte discuţia. Turcul a răspuns cât se poate de partinic, îngânat cu intensitate de gazda show-ului, în entuziasmul moderat al asistenţei. În cele din urmă, Păunescu, pentru a adăuga puţin exotism momentului, l-a rugat să rostească în limba turcă vreo câteva vorbe care să zugrăvească sentimentele devotate ale minorităţii turce faţă de marele nostru conducător. Turcul s-a executat imediat cu plăcere, spunând cu voce ridicată câteva fraze care sunau a lozinci şi în care revenea, din cinci în cinci cuvinte, numele tovarăşului Ceauşescu. Poetul i-a ţinut şi el isonul, repetându-i vorbele cu vocea lui de tunet, în scandările prelungite ale sălii.
A doua zi, un conclav de tovarăşi de la Securitate, foarte mofluzi şi înarmaţi cu înregistrările de la cenaclu, au venit să-i reproşeze tovarăşului Păunescu o gravă inadvertenţă: aşa-zisele osanale cântate de turc la adresa to’arăşului erau în fapt cele mai scârbavnice înjurături care se pot rosti în limba turcă.
Să mă ierte Dumnezeu, dar n-aş fi vrut ca aceste istorii să nu fie pomenite măcar azi, când îi pomenim pe cei duşi, de ziua moşilor de iarnă.

Copyright Silvia Colfescu, 2010

6 comentarii:

marapopa.blogspot.ro spunea...

Fiecare dintre cei care au apucat vremurile acelea are ceva amintiri...

De pildă, Bogdan Dorneanu, pe vremuri redactor la redacţia muzicală din Radio (apoi plecat din ţară) - care răspundea de emisiunea de joia seara referitoare la Cenaclul tineretului revoluţionar (căci aceasta era denumirea completă şi corectă: Cenalzul Flacăra al tienretului revoluţionar) - juca şah cu Poetul, lăsându-se bătut măr, ca să poată face ceva schimbări în conţinut - altfel era ptrea greu de ascultat. ştia asta pentru că, iniţial, a jucat cinstit şi l-a tot bătut pe AP la şah şi... a fost vai de soarta lui c-a îndrăznit.

Apoi ar trebui să treacă ceva vreme şi să povestească şi alţii de prin cenaclu - Hruşcă, ţin minte, povestea plin de umor cum Ap ţinea cură de slăbire (prin '82-'84) adoptând metoda înfulecat cât cuprinde şi apoi declanşarea unor vărsături zdravene, punând două degete în zona amigdalelor. dar asta nu ar fi fost ceva deosebit dacă nu ar fi ţinut morţiş ca toţi mebrii cenaclului să facă acelaşi sport...

Ar mai trebui făcută o preciyare + pentru că s+a spus că a lansat marile voci ale muzicii tinere (adică folk şi rock): la ora când apărea cenaclul (şi ţin minte câ, la început, mergea prin licee - eu am văzut întâi cenaclul la sor-mea la liceu, la Cantemir, în primăvara lui 1973) Vintilă, Mircea Florian, Minghiat, Dorin Liviu Zaharia, apoi Phoenix şi Sfinx - Dan Andrei Aldea - erau deja celebri. Adică, vreau să zic, şi-a clădit celebritatea şi pe umerii lor. Abia apoi i-a lansat pe alţii (şi trebuie să spun că Hruşcă a fost descoperit şi lansat pe Programul III de la Radio, de George Enache şi Marius Grozea).

Da, sunt multe de spus... Să treacă vremea însă şi tot concursul acesta naţional de ipocrizie. Căci opera e cu totul altceva decât felul de a fi al celui ce a scris-o.

Mara Popa spunea...

Ultimul vers al baladei era "Si in baciul Nicolae".
Da, povestea a circulat la greu prin anii '80. Ma mir ca multi au memoria atat de scurta.

silvia.colfescu spunea...

Se pare că memoria scurtă e o caracteristică a românului. De doamnele dolofane care se răţoiesc la televizor cu lozinca "Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu" ce să mai zicem?

Anonim spunea...

Hihihihihihi, hihihihihiiiiiiiii... fabulos. Ai un umor remarcabil. Şi har de povestitor. O adevărată încântare paginile blogului tău. Mă bucur că te-am descoperit :)

silvia.colfescu spunea...

Multumesc, Deea, de vorbele bune si de vizita. Vin si eu pe blogul tau, acuuuuum! Ca, intre altele, matusile fabuloase, vezi bine, m-au invatat ca la o vizita trebuie sa raspunzi tot cu o vizita.

silvia.colfescu spunea...

Octavian Mareş a încercat să posteze un comentariu şi, cum cine ştie de ce nu a reuşit, preiau textele lui şi la adaug aici, din partea lui:

Pe scurt, de fapt batranul turc a fost intrebat de Paunescu (in timpul unui spectacol care se tinea la Constanta) cum se zice pe turceste la Cenaclu. Si a zis ca "Benim-Bok". Iar Paunescu a inceput sa strige "Benim-Bok Flacara, expresia infratirii nationalitatilor din Romania, etcetcetc". Si da-i scandari la greu cu toata sala (care in mare parte cred ca stia ce e aia...).
A doua zi dupa Cenaclu, Joi, a aparut revista Flacara, la care ai mei erau abonati. Vine taica-meu cu revista acasa, eu citesc infrigurat reportajul despre spectacolul de la Constanta (eram inca fan), vad si povestea cu Benim-Bokul. Nu mi s-a parut nimic ciudat, ca turceste nici acum n-am invatat, daramite pe vremea aia...
Vine si maica-mea, care lucra la Editura Didactica si Pedagogica, unde aveau si redactia de carte in limba minoritatilor nationale; acolo bineinteles ca exista si o doamna care stia si turca.
Si aflu ce mare misto s-a facut in Editura dupa ce femeia aceea le-a explicat ca desteptii de la Flacara, in graba mare, ca sa nu scape editia, nu s-au gandit sa si verifice ce inseamna de fapt Benim-Bok.
Benim-Bok insemnand "cacatul meu"...

Apropos de Paunescu, o alta amintire de-a mea cu el e ca in 1982, la un Cenaclu tinut la Polivalenta m-a facut imbecil.
Stiti ca era obiceiul sa se trimita bilete din sala catre scena, cu mesaje, cereri, etc. Si eu am trimis un biletel in care l-am intrebat daca nu-i pare rau ca a spart trupa Iris (facusera ei in Cenaclu o chestie parca cu Andrei Paunescu la voce si chitara armonie, cu Carabas chitara solo, nu prea mai tin minte, si Cristi Minculescu plecase vocal la Voltaj ca nu voia sa se prostitueze cantand Da-da-da Ich lieb'dich nicht du liebst mich nicht).
Si a ajuns biletelul pe scena, l-a luat Paunescu, l-a citit, s-a schimbat un pic la fata si a tunat: "Cine e imbecilul care a scris biletul asta?". M-am facut mititel, evident ca nu am zis nimic. Da' m-am mandrit pe moment, ca vorbise Paunescu despre mine :D...
De atunci insa atunci nici nu am mai fost fan Cenaclu...