Tante Valerienne, sau banalitatea ridicată la rangul de artă (Mătuşi fabuloase 7)

Se spune că popoarele fericite n-au istorie. În vremurile noastre grăbite, probabil că pe nimeni nu l-ar mai interesa o istorie banală de genul „s-au cunoscut, s-au îndrăgostit, s-au căsătorit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.
Şi uite că există şi printre mătuşile mele una care a trăit o viaţă de dragoste atotcuprinzătoare - şi doar atât. E oare suficient pentru ca povestea vieţii ei să intereseze pe cineva?
Poate că da, pentru că, trăind-o, mătuşa Valerienne a ridicat banalitatea la rangul de artă. Acea artă născătoare de capodopere nepieritoare, care, în banalitatea lor absolută, ne dau şi astăzi fiori de plăcere, cum ar fi cei doi porumbei aşezaţi pe marginea unei fântâni, străluminând întunericul albastru al mozaicului din mausoleul împărătesei Gala Placidia.
Porumbeii, păsări nici domestice, nici sălbatice, rotunjoare, cu priviri inocente, paşnice, strălucitoare, mi s-au părut întotdeauna întruchiparea banalului. Şi a dragostei. Iar tante Valerienne mi-a amintit dintotdeauna, irezistibil, de o porumbiţă.
Dar istoria
Dar istoria vieţii atât de liniare (şi atât de exemplare) a Valeriennei, mătuşa cu nume de medicament, n-ar putea fi înţeleasă dacă n-am şti câte ceva despre părinţii ei. Pentru că una dintre legile care au fost respectate până nu de multă vreme pe Pământ este cea a geneticii: calul naşte cal, maimuţa naşte maimuţă, iar ce naşte din pisică şoareci mănâncă. Spre norocul ei, Valerienne s-a născut într-o vreme când legea aceasta încă nu putea fi nesocotită. Mă văd obligată deci să lungesc povestea, scriind câteva vorbe despre porumbeii din care s-a născut. Nu s-ar putea spune că povestea lor a fost chiar banală – deşi trăitorii din vremurile acelea aşa ar fi considerat-o – dar cel puţin, în imperfecţiunea banalităţii ei, a reprezentat solul roditor în care a răsărit şi din care şi-a tras sevele acea perfectă încarnare a banalului perfect care a fost tante Valerienne.
În veselii Bucureşti
În veselii Bucureşti de după primul Război Mondial, cu aproape 100 de ani în urmă, Valer S., un june sărac şi ambiţios, termină cursurile liceului Sfântul Sava din Bucureşti, luând bacalaureatul cu brio.
Se născuse în Bucureşti, în vremurile de apogeu ale neuitatului grec – mă refer la marele român Caragiale – dar nu era un Mitică. Era fiul unei familii bune, care cunoscuse vremuri mai bune. Purta iarnă de iarnă un palton nu prea bun, care cunoscuse şi el vremuri mai bune. Moştenit de la tată, fusese întors artistic de croitoreasa cartierului şi îi fusese atribuit, laolaltă cu un set de sfaturi înţelepte, care să-l ajute la păstrarea cât mai îndelungată a preţiosului veştmânt.
Băiatul era frumuşel, bine crescut, politicos, silitor la învăţătură şi gata întotdeauna să-i ajute la lecţii pe colegii cu minte sau hărnicie mai puţină. Meditaţiile le dădea gratis, dar, fiind de tânăr un rafinat iubitor de artă gastronomică, nu refuza o invitaţie la masă, şi cu atât mai puţin o atenţie pecuniară, atunci când îi era oferită cu insistenţă. Hărnicia lui nestăvilită îi aducea astfel ceva bani de buzunar, oricând folositori unui tânăr în acele vremuri când rochiile şi pletele cucoanelor se scurtau, iar ocheadele liceenilor se lungeau.
După ce deveni
După ce deveni „studinte în Drept”, continuă să dea meditaţii. I se dusese vestea. Toată lumea bună voia să-i încredinţeze odraslele. Băiatul avea metodă pedagogică şi o voce fermecătoare, un adevărat uguit de porumbel, care-i convingea să înveţe şi pe cei mai recalcitranţi domni Goe.
Curând, studentul se bucură de primul palton nou din viaţa lui. Arăta chipeş, atunci când s-a admirat în oglinda croitorului: nu prea înalt, dar cu privire inteligentă, cu păr des negru, cu mustăcioară subţire şi, sub ea, un zâmbet în care ochiul avizat ar fi descoperit o inocenţă perfectă, dublată de o hotărâre de fier.
Îşi luă şi examenele de facultate cu brio. Statul burghezo-moşieresc, despre care ştim cât era de rapace şi de nedrept, îi acordă băiatului sărac o bursă. Paltonul nou, la fel de fidel ca şi predecesorul lui, îl întovărăşi la Paris. Peste câţiva ani, s-au întors împreună acasă, Valer cu diploma de doctor în buzunar şi cu visuri frumoase, paltonul cu o gaură în buzunar şi cu manşetele roase.
Soarta, care
Soarta, care se mărginise până acum să-l împingă pe Valer cu ghionturi discrete, se hotărî în cele din urmă să facă un gest demn de grandoarea ei. Îl eliberă din post pe un funcţionar al ambasadei române la Washington, trimiţându-l pe nepusă masă în braţele ocrotitoare ale Sfântului Petru. Apoi, ca o artizană îndemânatică şi perfecţionistă ce este (şi ajutată de un funcţionar al cărui fiu îşi datora bacalaureatul învăţăturilor lui Valer), vârî ca din întâmplare, sub nasul ministrului de Externe, un document care n-avea ce să caute pe biroul lui, dar din care reieşeau limpede calităţile tânărului doctor în drept de la Paris. Numirea lui Valer pe locul vacant urmă instantaneu, spre uimirea generală.
Noul funcţionar al ambasadei
Noul funcţionar al ambasadei României la Washington continua să fie tot atât de frumuşel, bine crescut, politicos, harnic şi gata întotdeauna să-i ajute la treburi pe colegii cu minte sau hărnicie mai puţină: în scurtă vreme îl îndrăgiră cu toţii. Mai ales doamnele lor. Cu toate acestea, Valer reuşi să reziste fatalelor ispite, astfel că, în seara când o întâlni la o anodină recepţie pe Virginie, era liber ca păsările cerului.
Virginie era o franţuzoaică
Virginie era o franţuzoaică tânără, cu picioare lungi, fund minuscul şi sâni planturoşi, cu aproape un cap mai înaltă decât Valer. Nimerise la ambasada României dintr-o miraculoasă întâmplare. Venită în vizită la sora ei, secretară la ambasada Franţei, o însoţise la recepţie mai mult din plictiseală decât de dragul morgii diplomatice şi al tartinelor cu caviar. Era de fel din Auvergne, regiune renumită pentru brânza bleu d’Auvergne, cârnaţi şi jambon, dar şi mai mult pentru chibzuinţa legendară a locuitorilor ei, pe care gurile rele din Franţa o numesc în mod insultător zgârcenie. Rostită într-o ţară în care zgârcenia de toate calibrele e socotită sport naţional, insulta aceasta la adresa auvergnaţilor capătă o semnificaţie cu totul specială.
Virginie intră în încăperea plină de lume şi, pe deasupra capetelor tuturor, întâlni privirea lui Valer. Un fulger se produse între ochii lor, ca între electrozii unui arc electric. Idila între cei doi V debută instantaneu printr-o spirituală conversaţie pe franţuzeşte şi ajunse în câteva luni în piscul tradiţional al dragostelor acelor vremuri, la biserica grecească din Washington. Un preot venit special din România sluji în româneşte, obligând-o pe mireasă să se uite mai mult la mire decât la preot, pentru a nimeri exact momentul în care să răspundă cu folos „oui”.
Se iubeau ca nişte porumbei
Se iubeau ca nişte porumbei şi nu se mai săturau să se privească drept în ochi, lucru care o obliga deseori pe Virginie să adopte o poziţie graţioasă, uşor aplecată spre iubitorul soţ. Îşi făcură cuib, cărând harnic tot ce le părea de trebuinţă în micul apartament pe care îl închiriaseră lângă ambasadă. După un timp cuviincios, ea îl înştiinţă că e în aşteptarea unui mic sau a unei mici V care să desăvârşească duo-ul lor, transformându-l într-un trio. Copila se născu greu, pentru că, deşi mama era înzestrată îmbelşugat la partea de sus, foarte folositoare pruncului după naştere, Creatorul făcuse oarecare economie la partea mediană, mult mai implicată în debutul în lume al oricărui pui.
Naşterea micuţei
Naşterea micuţei pecetlui destinul internaţional al familiei: tatăl era român, mama franţuzoaică, iar fetiţa, ca oricare persoană născută pe teritoriul Statelor Unite, era de drept cetăţeană americană.
Seri în şir, fericiţii părinţi se certară drăgăstos:
- Se va numi Virginie, ca mama ei, uguia el cu obrazul îngropat în pletele ei.
- Se va numi Valerienne, după tatăl ei, răspundea ea, ciugulindu-i mustăcioara cu săruturi dulci.
Ea izbândi, pentru că, nu mai e nevoie să spun, femeile au întotdeauna dreptate.
Regina Maria, aşteptată într-o vizită în Statele Unite, se arătă dornică să o boteze pe micuţa născută în petecul îndepărtat de patrie, astfel că devenea aproape obligatoriu ca numele regesc să figureze măcar pe poziţia a doua în actul de botez. În cele din urmă însă, capricioasa maiestate renunţă la vizită, iar mica Valerienne primi taina botezului din mâinile ministrului român de externe şi din cele ale fiicei lui.
Nu lipsea
Nu lipsea aproape nimic fericirii lor. Virginie, un adevărat talent culinar, îşi răsfăţa soţul cu bunătăţi franţuzeşti. Se plimbau pe străzile capitalei americane într-un automobil Pontiac, negru, nemaipomenit de lucios şi nou-nouţ. Copila, deşi firavă, creştea. Dar soarta, înzestrată cu simţul contradicţiei pe care îl putem observa în cele mai neaşteptate împrejurări ale vieţii, a decis să pună un mic băţ în roatele care se învârteau atât de bine (precizez: e vorba de roatele căsniciei, nu de cele ale Pontiac-ului). Valer se cufunda treptat într-o melancolie cumplită. Tânjea.
Virginie, ca o adevărată franţuzoaică, se gândi mai întâi la o altă femeie.
Apoi la o indigestie.
Adevărata cauză, care era dorul de ţară, a fost diagnosticată, în sfârşit. Lipsit de aerul tare al Bucureştilor, unde se născuse şi crescuse, Valer se ofilea.
Pentru o porumbiţă cu adevărat îndrăgostită şi, în acelaşi timp, o femeie puternică, aşa cum era Virginie, remediul nu putea fi decât unul.
Călătoria peste oceanCălătoria peste ocean a durat cam o lună. Apriga auvergnată n-ar fi conceput nici să se îmbarce fără toate lucruşoarele lor, nici să-şi lase comorile să voiajeze singure, departe de ochiul ei grijuliu. Un vapor îi aduse pe toţi în Europa, tânăra familie într-o cabină, calabalâcul gospodăresc în cală şi Pontiac-ul pe punte, legat fedeleş şi acoperit cu construcţie provizorie din scânduri, încropită special pentru această ocazie.
În cele din urmă, au ajuns în Bucureşti. Singurul loc în care puteau locui doi porumbei abia căzuţi din America era hotelul Athenée Palace. Dar, după trei săptămâni duioase, petrecute în elegantul decor, Virginie a constatat că banii cu care veniseră se topesc infinit mai repede decât fuseseră adunaţi. Soluţia era una singură: să-şi construiască o casă.
Noua parcelare
Noua parcelare a Domeniilor Statului abia se făcuse. Se construise deja o primă casă, dar în rest nu erau decât terenuri pline de iarbă, pe care păşteau idilic turme de oi. Tinerii soţi cumpărară un teren şi, timp de doi ani, locuiră cu chirie într-o cameră din singura casă a viitorului cartier.
Urmând sfaturile înţeleptei sale neveste, Valer îşi deschise un cabinet de notar, care, în iureşul bucureştean de vânzări, construcţii şi revânzări, începu aproape imediat să meargă bine.
Mai puţin bine era că Virginie era cam tot timpul singură. Dar, în vremurile acelea, oamenii erau croiţi din alt material decât plângăcioşii cetăţeni ai zilelor noastre. Franţuzoaica vioaie, care nu ştia o vorbă româneşte, deveni o figură cunoscută în împrejurimi. Noroc că, la vremea aceea, România era cu adevărat francofonă. Virginie se descurca. Îi mâna cu biciul şi cu zăhărelul pe muncitorii care ridicau casa, înota senină cu nişte cizme de husar prin noroaiele viitoarelor străzi, se tocmea cu negustorii, care începură să-i ştie de frică, gungurea fericită seara, lângă soţul, copilul şi agoniseala ei.
Când fu gata, casa
Când fu gata, casa, o mică vilă florentină care mai există şi azi în cartierul Domeniilor, îşi deschise larg uşile pentru francezii din capitala României, pentru nevestele lor mai mult sau mai puţin autohtone şi pentru italienii, spaniolii şi argentinienii veniţi în Bucureşti în căutare de oportunităţi de afaceri şi de înfrăţire, într-o dulce comuniune economică şi latină, cu mioriticul nostru popor. Musafirii umpleau sufrageria în fiecare seară. Valer, care muncea toată ziua la cabinetul lui de notar, avea un statut asemănător celui al musafirilor, cu deosebirea că, în loc să le aducă nevestei şi copilului flori şi bomboane de la Capşa, le aducea bani, şi nu puţini. Era un notar priceput şi, mai presus de toate, cinstit, calităţi rar-întâlnite, care-i aduceau hoarde de clienţi.
Destinul micii Valerienne
Destinul micii Valerienne se anunţa senin. Avea o sănătate calificată în acele vremuri drept „delicată”, aşa că n-a fost lăsată să meargă la şcoală, ci a fost instruită acasă de către profesori particulari, ceea ce, în vremea aceea, era cu adevărat banal. O dată pe an dădea examene la o şcoală oficială, iar culmea aventurilor ei şcolare a fost reprezentată de jumătatea de an în care a fost lăsată să urmeze cursurile unui institut particular ce se ocupa cu educarea tinerelor domnişoare de bună familie. În rest, deprindea arta de a fi o soţie ideală, urmărind-o îndeaproape pe mama ei. Moştenise de la mamă chibzuinţa auvergnată şi, de la tată, cuminţenia şi hărnicia.
O zestre
O zestre încă mai substanţială începea să se adune, odată cu înmulţirea veniturilor aduse de cabinetul notarial. Rând pe rând, între posesiunile familiei apărură o casă cu livadă la Câmpina, unde familia îşi petrecea verile fierbinţi, terenuri la Sinaia şi o mică vilă la Eforie, precum şi diverse proprietăţi risipite prin Bucureşti. Zestrea căpătă consistenţă atunci când, în cartierul Domeniilor, care începea să se populeze, apăru un cochet blocuşor cu 8 garsoniere, având înscrisă pe frontonul de deasupra uşii principale deviza „Villa Valerienne”, încadrată cu rămurele înflorite, lucrate în gips.
Tatăl, neobosit, îşi împărţea vremea între cabinet şi chiriaşii care umpleau garsonierele şi apartamentele familiei, ce se înmulţeau văzând cu ochii. Mama, tot atât de neobosită, îşi dirija cu mână de fier cele două ajutoare de la bucătărie, care, sub îndrumarea ei competentă, înfăptuiau zilnic mici minuni gastronomice şi umpleau an după an cămările, dulapurile şi rafturile din pod cu rânduri nesfârşite de borcane de dulceaţă.
Ce poate fi mai plăcut
Ce poate fi mai plăcut decât viaţa molcomă a unei familii fericite? Zilele trec pe neştiute în parfumul de vanilie al prăjiturilor ce se coc în bucătărie, în râsul stăpânit al oaspeţilor care umplu veşnic casa primitoare, în infinitul mic al căminului plin de dragoste. Caisul şi cireşii din grădină rodesc an de an, liliacul îşi scutură florile în ferestre, şi niciodată nu lipsesc din casă micii şi dragii prieteni, câinele şi pisica.
Nici măcar un război nu poate clinti fericirea trainică a unei asemenea familii. Şi nici nu a clintit-o. Isteţul notar şi-a vândut cea mai mare parte a proprietăţilor. A păstrat numai casa familială, niscai terenuri la Eforie şi la Sinaia şi, bineînţeles, blocul Valeriennei.
A pus bine diverse lucruri cu volum mic şi cu valoare mare. În piaţa neagră se găseau de toate. Iar de lipsa de zahăr nici nu le-a păsat: în prăjituri se poate pune şi dulceaţă, iar în cămări, prevăzătoarea auvergnată îngrămădise provizii de vanilie şi de scorţişoară cât să le ajungă o sută de ani.
Ceea ce a venit după război a fost însă, într-un fel – sau în diverse feluri –, mai rău decât războiul.
Pilula amară a fost îndulcită
Pilula amară a fost însă îndulcită de o nouă dragoste. Notarul avusese o clientă cu diverse tranzacţii de case. Doamna, o văduvă foarte înstărită, avea un fiu, Bogdan, care abia devenise doctor. Banala consecinţă se poate ghici. Valerienne, crescută să fie ascultătoare, se căsători fără obiecţii cu tânărul doctor. Există, cu siguranţă, un Dumnezeu al porumbeilor, iar tata Valer era, neîndoielnic, emisarul Lui. Căci doctorul nu era numai un porumbel absolut ci, pe deasupra, se şi întâmplă s-o iubească de la prima vedere pe mica porumbiţă. Şi ea pe el. Se aşezară cu toţii în mica vilă florentină, iar zilele începură să curgă, toate la fel, toate cu miros de vanilie şi scorţişoară, toate cu dragoste. Fericite. În ciuda confiscării averii, în ciuda dispariţiei zestrei, în ciuda tăcerii ermetice pe care o păstrau în faţa oricărui străin de familia lor.
Au venit însă şi alte pilule amare. Şi una cu adevărat insuportabilă. Cineva care avea posibilitatea să facă un act de forţă, cât se poate de banal în epocă, a jinduit mica vilă florentină, emblema reuşitei clasei de mijloc interbelice. Cei patru porumbei au fost alungaţi din casa lor.
Au avut parte de peregrinări nesfârşite prin case dărăpănate, fără băi, cu pereţi descojiţi şi acoperişuri găurite. În sfârşit, Valer scoase din ascunzătoare unul dintre micile obiecte cu valoare mare, îl vându şi cumpără o locuinţă omenească.
Prea târziu pentru Virginie. Mintea pragmatică a aprigei auvergnate se duse după casa pierdută. În scurtă vreme, se pierdu şi ea.
Cei trei rămaşi se agăţară şi mai tare unul de celălalt.
Urmară patruzeci
Urmară patruzeci de ani de banalitate fără fisură. Ca o cochilie, casa ocrotea miezul moale al celor adăpostiţi în ea, ţinându-i departe de zbuciumul timpului lor. O fericire anacronică şi fără vârstă te întâmpina atunci când deschideai uşa de la intrare. Valerienne se îmbrăca la orice ceas al zilei cu o eleganţă care i-ar fi atras dezaprobarea membrilor clasei muncitoare – în cazul improbabil în care aceştia ar fi avut ocazia s-o vadă. Tot ce punea pe ea, de la şorţul de bucătărie la rochia de seară, avea un supărător şic franţuzesc, cu totul nepotrivit cu ambianţa socio-politică a momentului. Mai avea şi obiceiul nelalocul lui de a găti bunătăţi de asemenea franţuzeşti, a căror aromă de unt şi de vanilie trimitea prin cartier mesaje subversiv-capitaliste.
Orânduirea comunistă îl lăsase
Orânduirea comunistă îl lăsase pe Valer fără posibilitatea exercitării meseriei, dar îi dăduse în schimb o preocupare care-i oferea posibilităţi combinatorii extinse şi nesfârşit de multe împrejurări în care să-şi exerseze inteligenţa: procurarea alimentelor. Bătrâneţea nu-i răpise mustăcioara cuceritoare şi mintea alertă, elemente nepreţuite în lupta pentru dobândirea mezelurilor fine, a untului, cărnii şi biletelor de teatru.
Doctorul Bogdan îşi exercita activitatea într-un spital, unde presta numărul legal de ore de muncă, la care adăuga benevol un anumit procent de timp pentru legiuita muncă voluntară. Ajuns acasă, îşi găsea invariabil nevasta şi socrul aşteptându-l, în faţa mesei puse. Câteodată, seara, ieşeau toţi trei la teatru sau la cinema.
Şi, ciudat, întotdeauna, dimineaţa, veneau stoluri de porumbei la fereastra lor; Valerienne le dădea grăunţe, privindu-i cu duioşie şi gândindu-se la Bogdan.
Programul, de o banalitate fără greş, se repeta cu o regularitate de metronom, zi după zi, an după an, deceniu după deceniu. Şi învârtindu-se necontenit pe cadranul timpului, banalitatea asta se şlefuia, se lustruia, căpăta luciri de satin şi de catifea, devenea un lucru perfect, preţios, unic. Iar cei doi continuau neabătut să se iubească şi nu se mai săturau să se privească drept în ochi, ca nişte porumbei.
Într-o bună zi, fără tam-tam, tata Valer plecă şi el după porumbiţa lui.
Timpul trecu. Ce s-ar putea spune despre asta? Nimic. Nimic nu se schimba. Nimic important, pentru că numai dragostea e importantă, fireşte. Nimic n-o poate învinge, nici chiar moartea. Dumnezeu, ale cărui căi ne sunt neştiute, hotărî să-l cheme la el şi pe Bogdan.
Valerienne îl jeli, în felul ei senin. Nu merge niciodată la mormântul lui, fiindcă, spune ea, jumătatea ei nu e acolo. E undeva, prin casă, aşteptând cu răbdare să meargă împreună în rai. La scara veşniciei, ce contează o clipă sau treizeci de ani?
Ea aşteaptă liniştită revederea cu el, trăind, la fel ca mama auvergnată, în mijlocul agonisitei ei. Nu s-ar despărţi pentru nimic în lume de lucruşoarele ei, şi le iubeşte cu egală măsură pe toate: oglinda veneţiană cu ramă somptuoasă de mozaic de Murano, cu care s-ar mândri orice mare muzeu, bocalurile de bucătărie, din faianţă, aduse din Washington de mama ei, şi pe care scrie cu litere caligrafice Flour, şi Vinegar, şi Sugar, pisicuţa de lemn pictat pe care i-a cumpărat-o Bogdan de la un bâlci din Sinaia, când erau tineri, jilţul nemţesc de secol XVIII, împodobit cu medalioane de porţelan înflorit de Meissen, parcă făcut pentru o prinţesă bolnăvioară şi, mai mult ca orice, masa florentină salvată din sufrageria casei lor, sculptată cu figuri de îngeri, de gorgone, de fauni şi, pe ambele părţi, sub tăblie, cu câte un chip de drac: florentinii spun că dracul, ca să fie gonit, trebuie vârât sub masă.
E adevărat că, în casa aceea, dracul n-a îndrăznit niciodată să intre.
Numai porumbeii vin mereu la fereastră, aşa cum au făcut în ultimii patruzeci de ani.
Fragilă
Fragilă ca un bibelou străvechi. Cei mai transparenţi şi mai albaştri ochi pe care i-am văzut vreodată. Atât de albaştri, încât şi acum atrag privirile celor din jur. Da, chiar şi acum, când are 84 de ani. Un portret al ei, pictat de Nicolae Grant cu vreo şaptezeci de ani în urmă, o înfăţişează adolescentă, cam rotofeie, îmbrăcată într-o rochie bleu-verzuie de voal, cu un cordon de catifea legat fundă la spate. Cu faldurile rochiei orânduite în jurul ei, seamănă cu o porumbiţă mare, azurie, cu aripile strânse. Stă calmă pe o banchetă, şi ochii ei transparenţi contemplă curioşi lumea din jur. Are o expresie puţin întrebătoare, ca şi cum ar aştepta pe cineva despre care e sigură că va veni. Acum, când ştiu cum a trăit, pot să ghicesc în aşteptarea cui era. Deja, la 14 ani, îl aştepta pe porumbelul ei.

Copyright Silvia Colfescu 2010