Din nou despre "Cathedral Plaza"

Din buletinul Viata Cultelor - numarul curent (mulțumiri Dlui Ing. Dan Ghelase, Președinte ARTRAD, pentru semnalarea pe grupul București a articolului):

SENTINŢA PRIVIND DEMOLAREA CLĂDIRII ILEGALE CATHEDRAL PLAZA RĂMÂNE VALABILĂ, ÎN CIUDA OPOZIŢIEI PRIMARULUI GENERAL AL BUCUREŞTILOR

Tribunalul Dâmboviţa a respins prin încheierea din 24 ianuarie 2014 şi hotărârea nr. 288/2014 două cereri formulate de primarul general al municipiului Bucureşti, Sorin Oprescu, una de suspendare şi alta de anulare a sentinţei civile nr. 2520/2012, pronunţată anterior de acelaşi tribunal, prin care a fost dispusă desfiinţarea clădirii ilegale Cathedral Plaza şi aducerea terenului la forma anterioară construirii.

„Căile de atac exercitate de primarul general au fost în mod vădit inspirate de încercările confuze şi disperate ale proprietarilor autointitulatei Cathedral Plaza. Se pare că prin această strategie Millennium Building Development (MBD) şi-a transferat influenţa şi mijloacele de atac în sfera unei instituţii publice care, într-un stat de drept, ar trebui să apere Catedrala Sf. Iosif, şi nu clădirea ilegală de lângă aceasta”, a declarat Î.P.S. Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit romano-catolic de Bucureşti.

Legătura dintre primărie şi dezvoltator este relevantă. O mare casă de avocatură, care a reprezentat (fără succes, e adevărat) firma MBD timp de mai mulţi ani (probabil o mai face încă), îl reprezintă acum pe primarul general în încercarea de a salva clădirea ilegală. Cererile acestei case de avocatură în favoarea Primăriei generale sunt evident asemănătoare cu cele anterioare în favoarea MBD.

Oare Consiliul general al municipiului Bucureşti ştie de această dublă reprezentare? Este, oare, de acord ca din bugetul Primăriei Capitalei să se cheltuiască sume de bani în acest scop care desfigurează, în mod vădit, imaginea unei autorităţi publice? Baroul Bucureşti are în vedere să se autosesizeze asupra unei eventuale incompatibilităţi şi a încălcării legii avocaţilor şi a statutului profesiei?

Sub pretextul protejării Catedralei „Sf. Iosif“ şi al costurilor ridicate pentru dezmembrarea clădirii ilegale, primarul Oprescu încearcă să împiedice executarea unei hotărâri judecătoreşti de demolare şi chiar să se eschiveze total de la această obligaţie. Acesta prezintă rapoarte de evaluare îndoielnice, realizate de înseşi firmele care au construit Cathedral Plaza, şi refuză punerea în executare a obligaţiei de desfiinţare a construcţiei.

Conform unor estimări independente, costurile desfiinţării Cathedral Plaza nu ajung nici la o treime din cifrele vehiculate de primarul general, însă, oricare ar fi acestea, într-un stat de drept ele sunt mult mai mici decât costurile de a apăra ilegalităţile comise şi rezultatul fraudulos al acestora. Am spus și credem cu tărie că nimeni nu este mai presus de lege şi că autointitulata Cathedral Plaza are zilele numărate“, citim într-un comunicat al biroului de presă al Arhiepiscopiei romano-catolice de Bucureşti, semnat de Pr. Francisc Doboş, purtător de cuvânt. 

Saga familiei Casassovici - în pregătire la Vremea

Saga unei familii, revelatoare pentru înțelegerea rolului clasei medii care, prin muncă cinstită, perseverență și hotărâre, a făurit România, așa cum devenise ea înainte de al Doilea Război Mondial. Prin munca și inventivitatea acestor oameni, în mai puțin de un secol, ei s-au înălțat, de la o stare socială modestă, în elitele intelectuale și tehnice-industriale ale României, iar România a sărit din feudalism direct în capitalism, devenind, înainte de război, o țară avansată economic, care depășea Grecia sau Portugalia. Această clasă "medie" ne lipsește acum, decimată și izgonită de comunism și imposibil de refăcut în condițiile de corupție și de suprataxare a muncii cinstite, generate de autoritățile noastre.

Se pare că familia Casassovici este de origine macedoneană. Primul membru al familiei stabilit pe pământ românesc a fost Ivanciu, care, împreună cu cei patru frați și surori și cu mama lor, Elena, văduvă, au fugit în 1810 din orașul Șiștov din Bulgaria, lăsat pradă flăcărilor de armatele rusești, a trecut Dunărea și s-a stabilit la Zimnicea.

Fiul văduvei, Ivanciu, a devenit băcan.

Fiul băcanului, Haralambie, a urmat cursurile Facultății de Medicină din București, înființată de C. Davila, și a devenit medic militar.

Fiul medicului, Corneliu, a făcut studii în Germania și a devenit inginer textilist, profesor universitar, proprietar al unei mari filaturi și întemeietorul învățământului superior de textile din România.

Fiica medicului, Clemența, măritată Noica, a fost mama filosofului Constantin Noica.

Una dintre casele frumoase ale Bucureștilor, cea din strada Varșovia 4, a fost casa familială a lui Corneliu Casassovici, construită după planurile arhitectului Arghir Culina, executată de antrepriza inginerului Ion Rizescu, rudă prin alianță cu familia comanditarului. 

Fiul lui Corneliu, Mircea, a urmat Politehnica din Dresda. Dar fabrica familiei, pe care urma să o conducă, a fost naționalizată și întreaga familie a făcut cunoștință cu închisoarea. După eliberare, Mircea a muncit toată viața ca inginer de instalații.

Cu fiul lui Mircea, Dan, se încheie periplul familiei Casassovici pe teritoriul românesc. Alungat din patrie de condițiile de opresiune în care familiile „exploatatorilor” erau silite să trăiască, a emigrat în Franța și și-a pus competențele și puterea de muncă în slujba dezvoltării noii sale patrii. Fiul și nepotul lui, născuți în Franța, își vor aduce aminte cu nostalgie de rădăcinile românești ale familiei lor…   

Casa Spiru Haret - A National Shame

I wrote the words below three years ago. Today, Spiru Haret’s house is vanished. Another irreparable loss for Bucharest, for our history, for us. 

 Like all European nations, Romania too has prominent figures throughout her history. And, just like all European nations, Romanians honour their memory: they write biographies, they erect statues, they name their streets after them along with their high schools, their universities. But that's about as far as it goes. In other European countries, the homes of these prominent figures become memorial houses, museums, visits for schoolchildren to walk respectfully through the rooms in an attempt to soak up the atmosphere in which these great men lived. Not in Romania. Here, on the whole, these homes become ... a national shame.

A name among names

One of the most prominent scholars in Romania's history was Spiru Haret. Born in Iasi in 1851, he was the first Romanian to earn his Ph.D. in mathematics at the Faculty of Sciences in Paris (1878) and became a professor at the parallel Faculty of Sciences in Bucharest. He took office three times as Minister of Public Education and Religious Affairs (1897-1899, 1901-1904, 1907-1910) and remained there for more than 10 years. He left his imprint on both primary and secondary education. In particular, he established good profile high schools, which contributed substantially to the flourishing of science education in Romania. Furthermore, he implanted the baccalaureat, wrote textbooks and taught in Romanian high schools. It is difficult (and perhaps unnecessary) to list all his rich and diversified activities.

A house in Bucharest

In Bucharest, there is a house which holds the memory of Spiru Haret's life within its walls. Str Gheorghe Manu (formerly str Verde, formerly str Lemnea) 7 is a harmonious building with neat neoclassical-style architecture, and elements of Neo-Baroque decor. Applications for the house's approval date from 1888. Plans have not been preserved, but the volumetric elegance, the harmonious proportions and sheer clarity of composition would indicate a talented architect. In a very well documented article in the National Journal, the history of this house unfolds. It is interesting to see that a minister of that time took two bank loans to build his house (not a palace), and that it took years to pay off the debt.

Family history

The family history was not a very happy one. Spiru Haret died in 1912 and his wife Ana inherited the house. They were not blessed with children, so Ana allowed her sister's children to bear the scholar's name. Ana Haret's sister was married to the engineer, Iosef Gold, and Mihai, the eldest of the Gold brothers, was adopted by Ana Haret. Mihai Haret-Gold (b. 1884) graduated from the Faculty of Natural Sciences in Bucharest and became a prominent figure in Romanian tourism, writing a large number of literary works. He died a year before his adoptive mother, who lived on until 1941.

House history

The history of the house seems equally marred by the sadness of the family who built it. At the wish of the nephews, the house was bequeathed to the National Institute of Cooperatives - INCOOP, who established a small museum there. Theydonated personal items, and manuscripts from Spiru Haret's library, exhibited in both the library and the study where Haret had worked. The suffocation of communism didn't hit the small museum until after 1944. In 1950 the museum was closed. The items were sent to the Bibliotecii Academiei, and the building was made available to the Ministry of Education.

Darkest days

Paradoxically, the house's darkest days came after liberation from communism. It was returned to INCOOP. Centrocoop took over in 2000 and sold it at great speed to private individuals in 2001. In turn, they sold it on to Lux Invest Construct in 2005.

Unexplained mysteries

A series of unexplained mysteries have inexorably pushed the building down the steep hill to eventual loss. For inexplicable reasons, the home of this great scholar was not included in the list of Historic Monuments. Only in 2005 was this omission corrected (LMI/2010 1399, Code B-II-mB-19130). An equally inexplicable happening was the disinterest in 2005, at the reselling of the house, when the Ministry of Culture did not bother to put in a bid for the house's value at 1.14 million euro, which lead to the real estate agency becoming the new owner.

There is in Bucharest...

There is in Bucharest... a str Spiru Haret, a Spiru Haret High School, a rich Spiru Haret private university and even a statue of Spiru Haret, which, in total disrespect for national values so characteristic of our times, was moved from its traditional spot in front of the University to Parcul Izvor, where it stands near the entrance in the company of three other statues, all victims in Bucharest's municipality.

Millions...

Amongst the millions spent on accommodation for Bucharest's parliamentarian homeowners in the Capital, the millions necessary for the maintenance of chosen indulgences, the millions thrown into the quick surfacing of roads and the millions squandered on the replacement of curbs nobody wants etc etc., the State and Bucharest's City Hall do not have the funds in their treasure troves to save Spiru Haret. One would even have expected the University, which makes numerous millions (of euros) under the banner name of Spiru Haret, to have boasted the noble gesture of preserving a part of its national heritage and creating a worthy museum.No such gesture was made.

The unfortunate house

This unfortunate house has been shoved down the classic path of Bucharest's historic homes. First the doors were left unlocked, leaving it to be over-run with gypsies. They did what they usually do. In the places where Spiru Haret wrote and meditated, where he gave advice to ministers, scholars, the literati and elegant ladies, "illegal" locals wrenched, gnawed, polluted, destroyed and shattered. In the space of only a few years, the house was transformed into something between a pigsty and a ruin.

Meanwhile, approvals were given (illegal, because it is in the protected Dorobantu-Niculescu House zone of listed historic monuments) and plans prepared for a seven-storey block, waiting for a rainy day.

A bad sign

For a while now, the gates have been closed and the house is no longer swarming with gypsies. That's not a good sign. Done and dusted. Perhaps the gypsies have finally been expelled but not so that cleaning and restoration can be done. No. The knell has sounded.

The time has come

The time has come for destruction; for pillaging the city of her historical treasures; for the unleashing of sleazy greed and shamelessness.... Bulldozers have engulfed the city and demolish day and night (especially at night when a reaction is less likely), laughing at the martyred earth as the city's history and the buildings meant to last suddenly vanish, especially on street corners, robbed of their houses and trees.

Our Bucharesteans sit around with beer in hand, eyes glued to the TV. An inexplicable apathy has hit the entire nation. To the question, "What can we do?", you get only one answer - the response of uncaring indifference: "There's nothing we can do."

So why bother with Casa Spiru Haret?

Translation Romanian-English by Sarah in Romania

Locuri frumoase din București. Palatul vechi al Băncii Naționale

Una dintre podoabele orașului, Palatul vechi al Băncii Naţionale a României, din strada Lipscani 25, a fost construit, între anii 1883-1900, după proiectul arhitecților Cassien Bernard și Albert Galleron, asistaţi de arhitecții N. Cerchez şi Const. Băicoianu.

BNR se ridică pe locul unde altădată se afla Hanul Şerban-Vodă, ridicat între 1683-1685 de Şerban Cantacuzino. Cum hanul fusese închinat de către voievod mănăstirii Cotroceni, în 1863, la secularizarea averilor mănăstireşti, a fost trecut în proprietatea statului, care, după înființarea Băncii Naționale, l-a vândut acesteia pentru ca, pe locul hanului, să-și ridice sediul. 

Parter, Sala Ghișeelor

Palatul Băncii Naţionale a României are dimensiuni monumentale. Arhitectura sa, inspirată de stilul Louis XV, evocă de asemenea antichitatea greacă prin coloanele ionice şi corintice care împodobesc faţada. În nişele de pe faţadele pavilioanelor de colţ sunt aşezate sculpturi alegorice de Ion Georgescu, Ştefan Ionescu-Valbudea şi foarte probabil Atanasie Constantinescu la coronamentul corpului central. 

Interioarele sunt somptuoase. 

Scări monumentale de marmură se continuă cu coridoare lungi, cu decor discret.

Printre podoabele interiorului, se remarcă stucaturi aurite, feronerie de artă, bronzuri.

Nu lipsesc sculpturile în marmură, în bronz, reliefurile.

Detalii de decor din Sala Ghișeelor de la parter, care adăpostește astăzi Muzeul BNR 

Sala Consiliului de Administrație este decorată cu picturi murale, candelabre de bronz, uși pictate.

Printre autorii picturilor,  G.D. Mirea, Nicolae Grigorescu, E. Voinescu.

Mătuși fabuloase. Destin bucureștean în câteva imagini subversive burghezo-moșierești

Regina Maria și Maria Florescu la Balcic, octombrie 1932

Alte câteva imagini care s-ar fi cuvenit a fi adăugate la cartea cu mătuși... pentru că o imagine face cât 10.000 de cuvinte, nu?

Câteva imagini sunt de ajuns ca să te facă să înțelegi cum s-a putut scurge o viață în Bucureștii frământatului secol XX.

Maria Florescu Mavrocordat infirmieră în timpul războiului la Spitalul Saint Vincent de Paul din București

Momente bune...

17 februarie 1944, căsătoria Mariei Florescu cu George Mavrocordato, în casa Manu. De la stânga la dreapta Bălașa Cantacuzino, Maria Florescu, Elena Donici, Cherica Sturdza, Zozi Cantacuzino

Momente grele...

Momente paradoxale și amuzante...

Momente fericite...

Maria Mavrocordat sărbătorită la Ambasada Franceză la împlinirea vârstei de 90 de ani

O viață...

Mulțumesc Ruxandei Beldiman 

și Domnului Emanuel Bădescu 

pentru ajutorul dat în procurarea fotografiilor.

Poveste de februarie, cu godin și bancuri

N-am trăit februarie mai distractiv decât în în iarna lui ’84-'85. Era zăpadă mare, un ger cumplit, gheața de pe străzi arăta ca oțelul.

Încă de la începutul iernii, de pe la Crăciun, flacăra aragazului începuse să se micșoreze. A ajuns repede cât un sâmbure mărunt de lumină, apoi a dispărut de tot.

Am aflat pe pielea mea că gazul e mai ușor ca aerul: la parter, nu aveam foc deloc, dar la etajul 2 urca bruma de gaz de pe conductă și aragazul pâlpâia. Noaptea, după ora 12.

Caloriferul era mort

Caloriferul era mort. În fiecare noapte temperatura cobora disperant, sub 20 de grade.

Aveam în casă temperaturi de zile mari: 3º în bibliotecă, unde mi-a murit ficusul de frig, 4º în biroul mic.

În dormitor, am spart peretele pe unde știam că trece un horn și am târât acolo o sobiță Godin, pe care o țineam de frumusețe, pentru că e bătrână cam de 100 de ani și are capacul și mânerele din metal frumos traforat. În iarna aceea ne-a salvat viața. Cu ajutorul ei și al unui reșou prăpădit, făceam în dormitor temperaturi de vis, de 7 și de 8º. Mă mir și acum că n-am dat foc casei, pentru că, în neștiința noastră, am pus între godin și gaura din perete o bucată de burlan de vreo 20 de centimetri, și flăcările din sobă urcau probabil pe horn până la etajul I. Bucuria vecinilor: le mai venea și lor puțină căldură.  

De mâncat

De mâncat, mâncam conserve de pește. Eram fericiți că le aveam, ca niște oameni prevăzători și vajnici ce eram, genul de om care nu se dă în lături să stea 5 ore la coadă dacă știe că răsplata pentru acest mic sacrificiu e o conservă bună de șproți în ulei. Rusești.

Aveam un aragaz de voiaj cu două butelii, la care țineam ca la ochii din cap. Din când în când, ne făceam câte un ou pe el. Când aveam câte un ou.

Și beam. Beam de stingeam

Și beam. Beam de stingeam, vin la kilogram, de Murfatlar, nu mai țin minte dacă era vestitul vin „cu corăbioară”, care avea desenat un vas cu pânze pe etichetă, sau altul.

Uneori îl „fierbeam” pe tăblia de sub capacul godinului, dar de obicei îl beam rece, oricum ne încălzea.

Tot pe godin încălzeam și oale de apă cu care, vineți și dârdâind, ne spălam în baia glacială.

Toți locuitorii

Toți locuitorii din centrul orașului o duceau la fel. Nu că nefericiții din periferie ar fi fost mai favorizați. Nici termoficarea nu funcționa. 

Cine avea un calorifer electric era boier. Dar nu prea erau boieri pe vremurile acelea.

Au fost minus 20º în nopțile din iarna aceea, până prin 18 martie.

Atunci au născocit veselii noștri bucureșteni bancurile sezonului.

Ce zice caloriferul când pui mâna pe el? – Ce mână caldă…

Ce-i mai rece decât apa rece? – Apa caldă.

Uite, vezi?

Uite, vezi? De asta rămân eu de gheață când îmi mai spune câte-o mamașă grasă „Erea mai bine sub Ceaușescu”. ȘI de asta.

Urbanismul prin nimicire - problema se adâncește

Acum trei ani, alarmată de dezastrul demolărilor din oraș, postam pe acest blog articolul de mai jos, trăgând un semnal de alarmă asupra primejdiei ca orașul nostru să-și piardă identitatea. Nu numai că nu s-a sinchisit nimeni, dar demolările au continuat în ritm accelerat. Azi am trecut pe lângă casa Spiru Haret (str. Gh. Manu 7), din care nu a mai rămas decât o bucată de zid, și pe lângă splendida vilă Patzelt-Benisch (str. Christian Tell), casă în care a locuit și arh. Doneaud, rudă cu proprietarii: din minunea arhitectonică de secol XIX a mai rămas doar o parte din fațadă. Mai postez o dată articolul, poate-l vede cineva... Hei! E cineva acolo ???

Bucureşti a ajuns în sfârşit, cu 40 de ani întârziere, la ora urbanismului prin nimicire. Nenumărate monumente istorice – sau simple clădiri frumoase, integrate armonios în peisajul urban înconjurător, au fost sacrificate fără remuşcări, în dorinţa de a face loc unor construcţii moderne, banale, disproporţionate, adevărate insulte aduse tramei urbane.

Cathedral Plaza - exemplu flagrant de disproporţie

Urbanismul prin nimicire a fost modern in Europa prin anii '70. Atunci s-au distrus in capitalele europene multe monumente istorice („păduchelniţe” sau „magherniţe”, cum le spun la noi detractorii zestrei istorice a oraşelor) si au fost înlocuite cu blocuri moderne (moderne atunci).

Norrmalm. Piaţa Sergels Torg, înconjurată de blocuri noi

Bunăoară, în Stockholm s-a ras cartierul istoric Norrmalm şi s-au construit clădiri moderne în loc.

Autorităţile se pregăteau să distrugă şi inima istorică a oraşului, insuliţa Gamla Stan, cu casele de pe ea. Străzi înguste, şerpuite, „magherniţe” din secolele XVII-XIX, în stare deosebit de proastă, practic aproape ruinate.

Ulicioara Prastgatan din Gamla Stan

În ultimul moment, s-a luat hotărârea să se renunţe la demolare şi să se restaureze vechile clădiri.

Gamla Stan. Portal

Astăzi, Gamla Stan este documentul de nobleţe al Stockholm-ului, o fermecătoare enclavă istorică în marele oraş modern: ACESTA - şi nu alt cartier al oraşului - atrage anual milioane de turişti şi este unul dintre cele mai puternice simboluri ale capitalei Suediei.

Acum, suedezii regretă amarnic că au distrus o parte importantă a patrimoniului istoric al oraşului.

Dar e prea târziu.

Cazul turnului Maine-Montparnasse din Paris este tot atât de grăitor.

Parizienii s-au lăsat şi ei duşi de valul modei anilor ’70. Construit între 1969-1972 (arh. Eugène Beaudouin, Urbain Cassan şi Louis Hoym de Marien), turnul înalt de 231 de metri arată ca un OZN căzut în mijlocul Parisului tradiţional. O glumă care mai circulă şi astăzi spune că din turn se vede cea mai frumoasă privelişte a Parisului: pentru că este singurul loc din care nu se vede... turnul. După construirea turnului, vederea edificiului monstruos, care reduce la insignifianţă clădirile din jur, i-a răcorit pe francezi. Doi ani după încheierea lucrărilor, parizienii au decis să se interzică în viitor construirea clădirilor înalte în perimetrul oraşului. Ca atare, clădirile înalte au fost masate în cartierul La Defense, în marginea Parisului, unde nu numai că nu deranjează pe nimeni, ci adaugă un plus de farmec întregului oraş.

Din păcate, înainte de interzicerea acestui tip de construcţii în inima oraşului, arhitecţii Richard Rogers şi Renzo Piano au câştigat în 1971 concursul instituit pentru proiectarea unei noi clădiri pentru muzeul artei moderne.

Centrul Pompidou-Beaubourg se ridică între 1972-1976, înzestrând Parisul cu o altă prezenţă marţiană căzută printre clădirile istorice.

Lângă imensa clădire, fântâna Stravinski, cu figuri abstracte datorate sculptorilor Jean Tinguely şi Nicki de Saint-Phalle, se profilează bizar pe fondul bisericii gotice Saint-Merri, de-alături, desăvârşind impresia de corp străin pe care o dă Centrul Pompidou.

Din 10 parizieni cu care am discutat, 9 detestă turnul Montparnasse şi găsesc criticabilă ideea inserării arhitecturii centrului Pompidou în ambientul arhitectural tradiţional al Parisului.

Dar e prea târziu.

Sunt multe exemple de oraşe mari, moderne, europene (şi americane de altfel) care-şi respectă istoria şi îşi păstrează cartierele istorice.

De pildă, ce poate fi mai "păduchelniţă" decât Zlata Ulicka din Hrad-ul Pragăi? Nişte nenorocite de cocioabe, vechi de sute de ani! De ce nu le-or fi ras cehii, să facă nişte blocuri sănătoase de sticlă în locul lor? Le-au lăsat acolo, le-au restaurat şi le îngrijesc cu sfinţenie. Iar cine vine la Praga, se duce neapărat să vadă Hradul şi Zlata Ulicka.

Polonezii au reconstruit integral centrul bombardat al Varşoviei. Adică au refăcut „magherniţele”.

Amsterdam, Bruxelles, Viena, oraşele germane care au scăpat de bombardament, toate oraşele şi orăşelele italiene etc. etc. îşi apără şi îşi îngrijesc clădirile istorice, fie ele şi din cele mai modeste.

De ce?

Pentru că un oraş european, prin excelenţă un oraş vechi, are nevoie de aceste „documente” construite, care îi conferă identitatea inconfundabilă, îi atestă vechimea, unicitatea.

Altfel, am ajunge cu toţii să trăim în copii palide şi neinteresante ale... Dubai-ului.

În cel mai bun caz.

PS Într-un comentariu interesant, vag acuzator, o persoană care semnează doar "Popescu" mă întreabă dacă, admirând Varşovia, dau de înţeles că trebuie să admirăm un fals. Îmi pare rău că am dat o impresie greşită: nu cred că admirăm un fals, ci o reconstituire; şi admirăm devotamentul locuitorilor Varşoviei faţă de istoria oraşului lor. De altfel, soluţia excepţională a reconstituirii monumentelor distruse de război a mai fost adoptată, cel mai cunoscut caz fiind cel al oraşului Dresda, care a refăcut după război palatele de pe malul Elbei. Ultimul monument reclădit (inaugurat în 2005) a fost biserica Frauenkirche, păstrată de la bombardarea Dresdei până în anii 2000 sub formă de grămadă de pietre.

Biserica a fost reconstruită, folosindu-se, acolo unde s-a putut, părţile rămase, aşa cum se poate vedea în fotografia de mai sus. Este greu să nu admiri efortul germanilor de a reconstrui acest monument. Este greu să nu înţelegi sentimentele care i-au împins să facă acest (costisitor) gest, în loc să construiască pe acel loc nişte blocuri eficiente economic. Şi este greu / nedrept să numeşti Frauenkirche un fals.

De altfel, doamna?/domnul? Popescu "poate fi de acord" că "unele" demolări pot fi dezastruoase. În situaţia Bucureştilor, în care demolările se înmulţesc ca ciupercile, problema nu se mai reduce la "unele". Întrebăm şi noi: câte?