Urbanismul prin nimicire - problema se adâncește

Acum trei ani, alarmată de dezastrul demolărilor din oraș, postam pe acest blog articolul de mai jos, trăgând un semnal de alarmă asupra primejdiei ca orașul nostru să-și piardă identitatea. Nu numai că nu s-a sinchisit nimeni, dar demolările au continuat în ritm accelerat. Azi am trecut pe lângă casa Spiru Haret (str. Gh. Manu 7), din care nu a mai rămas decât o bucată de zid, și pe lângă splendida vilă Patzelt-Benisch (str. Christian Tell), casă în care a locuit și arh. Doneaud, rudă cu proprietarii: din minunea arhitectonică de secol XIX a mai rămas doar o parte din fațadă. Mai postez o dată articolul, poate-l vede cineva... Hei! E cineva acolo ???

Bucureşti a ajuns în sfârşit, cu 40 de ani întârziere, la ora urbanismului prin nimicire. Nenumărate monumente istorice – sau simple clădiri frumoase, integrate armonios în peisajul urban înconjurător, au fost sacrificate fără remuşcări, în dorinţa de a face loc unor construcţii moderne, banale, disproporţionate, adevărate insulte aduse tramei urbane.

Cathedral Plaza - exemplu flagrant de disproporţie

Urbanismul prin nimicire a fost modern in Europa prin anii '70. Atunci s-au distrus in capitalele europene multe monumente istorice („păduchelniţe” sau „magherniţe”, cum le spun la noi detractorii zestrei istorice a oraşelor) si au fost înlocuite cu blocuri moderne (moderne atunci).

Norrmalm. Piaţa Sergels Torg, înconjurată de blocuri noi

Bunăoară, în Stockholm s-a ras cartierul istoric Norrmalm şi s-au construit clădiri moderne în loc.

Autorităţile se pregăteau să distrugă şi inima istorică a oraşului, insuliţa Gamla Stan, cu casele de pe ea. Străzi înguste, şerpuite, „magherniţe” din secolele XVII-XIX, în stare deosebit de proastă, practic aproape ruinate.

Ulicioara Prastgatan din Gamla Stan

În ultimul moment, s-a luat hotărârea să se renunţe la demolare şi să se restaureze vechile clădiri.

Gamla Stan. Portal

Astăzi, Gamla Stan este documentul de nobleţe al Stockholm-ului, o fermecătoare enclavă istorică în marele oraş modern: ACESTA - şi nu alt cartier al oraşului - atrage anual milioane de turişti şi este unul dintre cele mai puternice simboluri ale capitalei Suediei.

Acum, suedezii regretă amarnic că au distrus o parte importantă a patrimoniului istoric al oraşului.

Dar e prea târziu.

Cazul turnului Maine-Montparnasse din Paris este tot atât de grăitor.

Parizienii s-au lăsat şi ei duşi de valul modei anilor ’70. Construit între 1969-1972 (arh. Eugène Beaudouin, Urbain Cassan şi Louis Hoym de Marien), turnul înalt de 231 de metri arată ca un OZN căzut în mijlocul Parisului tradiţional. O glumă care mai circulă şi astăzi spune că din turn se vede cea mai frumoasă privelişte a Parisului: pentru că este singurul loc din care nu se vede... turnul. După construirea turnului, vederea edificiului monstruos, care reduce la insignifianţă clădirile din jur, i-a răcorit pe francezi. Doi ani după încheierea lucrărilor, parizienii au decis să se interzică în viitor construirea clădirilor înalte în perimetrul oraşului. Ca atare, clădirile înalte au fost masate în cartierul La Defense, în marginea Parisului, unde nu numai că nu deranjează pe nimeni, ci adaugă un plus de farmec întregului oraş.

Din păcate, înainte de interzicerea acestui tip de construcţii în inima oraşului, arhitecţii Richard Rogers şi Renzo Piano au câştigat în 1971 concursul instituit pentru proiectarea unei noi clădiri pentru muzeul artei moderne.

Centrul Pompidou-Beaubourg se ridică între 1972-1976, înzestrând Parisul cu o altă prezenţă marţiană căzută printre clădirile istorice.

Lângă imensa clădire, fântâna Stravinski, cu figuri abstracte datorate sculptorilor Jean Tinguely şi Nicki de Saint-Phalle, se profilează bizar pe fondul bisericii gotice Saint-Merri, de-alături, desăvârşind impresia de corp străin pe care o dă Centrul Pompidou.

Din 10 parizieni cu care am discutat, 9 detestă turnul Montparnasse şi găsesc criticabilă ideea inserării arhitecturii centrului Pompidou în ambientul arhitectural tradiţional al Parisului.

Dar e prea târziu.

Sunt multe exemple de oraşe mari, moderne, europene (şi americane de altfel) care-şi respectă istoria şi îşi păstrează cartierele istorice.

De pildă, ce poate fi mai "păduchelniţă" decât Zlata Ulicka din Hrad-ul Pragăi? Nişte nenorocite de cocioabe, vechi de sute de ani! De ce nu le-or fi ras cehii, să facă nişte blocuri sănătoase de sticlă în locul lor? Le-au lăsat acolo, le-au restaurat şi le îngrijesc cu sfinţenie. Iar cine vine la Praga, se duce neapărat să vadă Hradul şi Zlata Ulicka.

Polonezii au reconstruit integral centrul bombardat al Varşoviei. Adică au refăcut „magherniţele”.

Amsterdam, Bruxelles, Viena, oraşele germane care au scăpat de bombardament, toate oraşele şi orăşelele italiene etc. etc. îşi apără şi îşi îngrijesc clădirile istorice, fie ele şi din cele mai modeste.

De ce?

Pentru că un oraş european, prin excelenţă un oraş vechi, are nevoie de aceste „documente” construite, care îi conferă identitatea inconfundabilă, îi atestă vechimea, unicitatea.

Altfel, am ajunge cu toţii să trăim în copii palide şi neinteresante ale... Dubai-ului.

În cel mai bun caz.

PS Într-un comentariu interesant, vag acuzator, o persoană care semnează doar "Popescu" mă întreabă dacă, admirând Varşovia, dau de înţeles că trebuie să admirăm un fals. Îmi pare rău că am dat o impresie greşită: nu cred că admirăm un fals, ci o reconstituire; şi admirăm devotamentul locuitorilor Varşoviei faţă de istoria oraşului lor. De altfel, soluţia excepţională a reconstituirii monumentelor distruse de război a mai fost adoptată, cel mai cunoscut caz fiind cel al oraşului Dresda, care a refăcut după război palatele de pe malul Elbei. Ultimul monument reclădit (inaugurat în 2005) a fost biserica Frauenkirche, păstrată de la bombardarea Dresdei până în anii 2000 sub formă de grămadă de pietre.

Biserica a fost reconstruită, folosindu-se, acolo unde s-a putut, părţile rămase, aşa cum se poate vedea în fotografia de mai sus. Este greu să nu admiri efortul germanilor de a reconstrui acest monument. Este greu să nu înţelegi sentimentele care i-au împins să facă acest (costisitor) gest, în loc să construiască pe acel loc nişte blocuri eficiente economic. Şi este greu / nedrept să numeşti Frauenkirche un fals.

De altfel, doamna?/domnul? Popescu "poate fi de acord" că "unele" demolări pot fi dezastruoase. În situaţia Bucureştilor, în care demolările se înmulţesc ca ciupercile, problema nu se mai reduce la "unele". Întrebăm şi noi: câte?

Strada Dianei 9 și nenorocul arhitectului Doneaud

Ernest Doneaud, important arhitect bucureștean în prima jumătate a secolului XX, de origine franceză și cu studii la Paris, a lăsat în Capitală și în alte câteva orașe mai multe clădiri, care ilustrează stilurile preferate în epocă, neoromânesc, eclectic cu elemente de neoclasic și neorenaștere franceză, neobaroc și Art Déco. Multe dintre ele se păstrează… mai bine sau mai rău.

Din păcate, nu putem să nu observăm că Doneaud a fost un arhitect cu soartă inegală: când norocos, când ghinionist. La fel și clădirile lui.

Decor la sala bizantină a Cercului Militar București

Cele mai norocoase sunt Cercul militar, clădire pe care nu o amenință nimic și la ale cărei decorațiuni interioare Doneaud a contribuit masiv, 

biserica Visarion, bine merçi pe strada Visarion (stradă devenită celebră pentru batjocorirea casei de la nr. 8, dar de-a lungul căreia încă dăinuiesc mai multe clădiri frumoase amenințate de distrugere), casa neoromânească de pe strada Mahatma Gandhi 1 colț cu Kiseleff, de care are grijă galeria de artă ce-și are sediul acolo, casa Deșliu, din bd. Dacia, azi sediu de ambasadă, bine întreținută. Și alte câteva.

Casa Ion Voicu (imagine PMB)

Norocoasă poate fi considerată și casa din Intrarea Ioanid 4, trecută din mâinile Aspasiei Dănescu în cele ale inginerului Creţu, apoi ale violonistului Ion Voicu și rămasă în proprietatea familiei acestuia. Deși cu fațada cam jerpelită, e în siguranță pentru multă vreme de-acum încolo.

Casa Coandă

Casa monumentală din bulevardul Lascăr Catargiu, construită de arhitecții Ernest Doneaud și Gregoire Marc pentru Generalul Coandă, tatăl savantului Henri Coandă, are mai puțin noroc: donată de proprietar Academiei, a servit de obiect unei vânzări cam frauduloase a etajului și acum se află în hățișul unor litigii ajunse în Justiție.

Dar nenorocul arhitectului Doneaud a schimbat soarta altor clădiri frumoase pe care le-a conceput.

Desen de Doneaud pentru fațada Palatului Senatului 

(imagine din articolul Oanei Marinache din Adevărul)

Marele lui ghinion – și cel al Capitalei – este cel abătut asupra clădirii Senatului, proiectată de el și de colegul lui, arh. Maimarolu. Senatul ar fi trebuit să se afle pe locul vechii case demolate a lui Toma Cantacuzino, confiscată de Constantin Brâncoveanu și numită de el „palatul coconilor mei”, apoi proprietate a altor mari familii boierești, sfârșind cu Bibeștii. Aflată la vremea aceea pe malul drept al Dâmboviței, ajunsă, prin avatarurile modificărilor aduse cursului râului, pe celălalt mal, clădirea dăinuia încă în 1912, când a fost demolată pentru a face loc clădirii Senatului.

Ziarul Universul din 1912 - imagine Internet

Noua clădire a Senatului, desenată de Doneaud și Maimarolu, ar fi întregit peisajul urban al acelui colț de București, rezonând armonios cu clădirea CEC și cu cea a Muzeului de Istorie a României, cu arhitecturi de stiluri înrudite, și punând un cap de perspectivă coerent Căii Victoriei.

N-a fost să fie.

Deși, în cele din urmă, s-au construit fundațiile și au început să se înalțe zidurile, construcția a fost abandonată din motivul tradițional mioritic, „lipsa de bani”. A ființat aici un cinematograf, numit Gioconda. Subconștientul popular a păstrat numele și, fără să-și aducă aminte de unde vine, l-a trecut blocului-turn construit mult mai târziu, în 1962, pe acele fundații.

Ghinionul arhitectului s-a abătut mai târziu asupra altor clădiri construite după planurile lui. 

Frumosul hotel Royal Palace, din C. Mille 18, tânjește de ani de zile, cu ferestrele sparte și tencuiala coșcovită, așteptând să se încheie renovarea începută cu ani în urmă și lăsată de izbeliște în mijlocul lucrărilor.

Hotelul Lido, unul dintre hotelurile de lux ale Capitalei, mândru posesor al primei (și multă vreme singurei) piscine cu valuri artificiale din București, stă închis de ani de zile în urma unor vaste acțiuni judiciare. Păcat de această podoabă hotelieră a Bucureștilor.

Ultima casă Doneaud lovită de ghinion este cea din Dianei 9. Construită, pe câte știu, prin 1910-1914, pentru colonelul Gh. Argeșeanu, locuită mai târziu, potrivit prof. A. Pippidi, de familia „monseniorului” Vladimir Ghica, casa, așezată pe colț, înecată în verdeață, este un exemplu al farmecului bucureștean interbelic. Când te apropii de ea e imposibil să nu te gândești la dragostea de frumos, la educația și la cultura locuitorilor Capitalei acelor vremuri.

Dar vai! Aceste constante ale vieții bucureștene de ieri nu mai au valoare astăzi! Agresivitatea, lăcomia feroce, lipsa de considerație pentru semeni, caracteristice zilelor noastre, nu fac casă bună cu estetismul tihnit al vieții celor care au făcut din București mult pomenitul „mic Paris”.

După ce ușile au fost deschise vraiște pentru ca oamenii străzii să-și facă datoria de distrugere, așa cum s-a întâmplat cu atâtea case prețioase bucureștene, casa este acum închisă și păzită în urma protestelor societății civile și a atribuirii statutului de monument istoric. 

Cam târziu. Termitele umane au ros pe dinăuntru tot ce se putea. 

Mica seră, acum devastată, altădată colț de frumusețe și răcoare

Ultima sobă rămasă (cu siguranță o sobă Hardmuth), despuiată de reliefurile ei grațioase

Numai câteva ornamente pe tavane și deasupra ușilor, câteva careuri de ferestre bizotate de cristal, mica seră devastată și ruina unei sobe, altădată împodobită cu reliefuri, mai aduc aminte de calitatea vieții celor care au locuit aici.

Scara spre pod, cu linii fluide... dar rămasă fără balustradă

În pod, eleganta structură de lemn pe care este montată tabla acoperișului 

- lucru fin și meșteșugit, din alte vremuri

Cât suntem de pricepuți la tăiatul crăcii pe care stăm! Cu câtă nesocotință distrugem dovezile care atestă că suntem și noi oameni civilizați, aparținători de Europa! Cu câtă nepăsare criminală și lipsă de rușine aruncăm la gunoi mărturiile unei istorii pe care alte națiuni civilizate le-ar îngriji și le-ar păstra cu mândrie și respect. Dacă le-ar avea.

Mă minunam cu câtă emoție a întâmpinat nația noastră de mâncăi știrea că s-ar putea ca sanctitatea sa micul (mititelul) să fie interzis! Dacă măcar un sfert din cei care s-au agitat ca să-și poată umfla mai departe burdihanul cu mici s-ar emoționa atunci când pierdem irevocabil o prețioasă podoabă a Bucureștilor, am fi acum demult acceptați de Europa și nu ne-ar mai contesta nimeni statutul de popor civilizat.

Visez, probabil…

 Copyright Silvia Colfescu, 2013