"Hoții" care dau Share pe FB și biserica de la Mioveni

 

Am citit ieri pe FB o discuție foarte penibilă:

Un domn dăduse Share la o poză de pe pagina altcuiva (operație îngăduită de însuși faptul că fotografia era publică și că sub ea scria “Share” – împărtășește, împarte).

Alt domn îl făcea pe primul domn hoț, pe pretextul că a folosit o poză care nu-i a lui, ceea ce e furt, zicea el.

Primul domn se scuza de mama focului, argumentând că poza era pusă în regim public și, atunci când dai “Share”, în fața fotografiei apare automat numele celui de la care ai preluat-o, deci el nu s-a împăunat cu penele primului care a postat-o.

Toată discuția mi-a lăsat un gust amar, mai ales că și eu mai dau share la fotografiile care-mi plac mult, ca să se bucure și prietenii mei de ele. Și mă bucur când prietenii mei dau share la vreo fotografie frumoasă, pentru că altfel s-ar putea să nu o văd niciodată.

Iar manevra asta e îngăduită chiar de FB.

Așa că, de fapt, omul cu suflet mic nu era cel care postase poza, ci cel care-l făcea hoț pe nedrept.

Am fost mâhnită că am un asemenea concetățean.

La asta mă gândeam azi când am găsit pe Wiki fotografia celebrei biserici Kitsch de la Mioveni.

Semnatarul ei, Cristian Chiriță, a postat-o pe Wiki și, la Copyright, a scris:

"Eu, deținătorul drepturilor de autor ale acestei opere, o eliberez domeniului public. Aceasta se aplică în întreaga lume.

În anumite țări există posibilitatea ca acest lucru să nu fie legal posibil; în acest caz:
permit oricui să utilizeze această operă în orice scop, fără nicio condiție, atâta timp cât asemenea condiții nu sunt cerute."

Nu-l cunosc pe Cristian Chiriță, dar m-am simțit mândră că e concetățeanul meu.

O seară în Bucureștii civilizați

 

Trebuia să mă gândesc.

Trebuia să mă gândesc de îndată ce am acceptat să mă duc la Noaptea de Sânziene în livada Muzeelor Minovici.

După ziua de coșmar petrecută în gunoiernița din Buzești, ceva trebuia să-mi aducă aminte că orașul nostru este de fapt o capitală europeană.

De cum am coborât din mașină, am dat cu ochii de un spectacol pe care nu ți-ai închipui că-l poți întâlni în București. Vreo trei câini comunitari amușinau și se jucau pe triunghiul de iarbă din fața vilelor Minovici, iar o pisică (cu zgărdiță, deci probabil necomunitară) se plimba printre ei fără teamă, ca vodă prin lobodă.

Atâta gentilețe canină m-a dus cu gândul la Londra, sau la vreo altă capitală eminamente civilizată. Dintr-o dată, ruinele spoite din centrul vechi, casele abandonate și batjocorite care-ți insultă privirea la tot pasul, gropile din asfalt, mitocanii care te înghiontesc pe trotuar sau îți fac semne obscene din mașinile lor scumpe, manelele și vorbele groase pe care le auzi peste tot… mi-au pierit din minte.

În poarta casei neoromânești a lui Nicolae Minovici, vizitatorii sunt întâmpinați de Sânziene frumoase, încununate cu sulfină. 

După care, intră într-o lume a bucuriei, cu expoziții, cu colțuri în care copiii se distrează cu pensulele și culorile, cu muzică clasică, cu frumoasele case Minovici, cu obiecte de artă.   

Mulțime de bucureșteni. Veniți ca într-o mare familie.

Tătici veseli, cu aparate de fotografiat.

Mame frumoase, îmbrăcate în ie (e și ziua bluzei noastre populare, nu?), cu copii atât de frumoși, îmbrăcați  în costume populare!

Copii încântați de joacă, de verdeață, de baloanele colorate de săpun.

Orășeni zâmbitori, cu câini blânzi, frumoși. De care se bucură toată lumea din jur.

Femei îmbrăcate cu grație.

 Fetițe care arată ca niște zâne mici. Băieței jucăuși.

Standuri cu cărți și, așa cum te și puteai aștepta într-o asemenea adunare, cititori și cumpărători de cărți.

Dansuri de copii, premii, cântece. Bucurie. Spectatori.

Și bere și mici, de ce nu? Doar suntem la București.

Bere și mici și cârnăciori și mese sub copaci.

Toată lumea bea sau ronțăie ceva. Dar nici o sticlă de plastic pe jos. Nici o hârtie aruncată. E oare posibil în București?

Un univers fermecat. Bucureștean, construit de bucureșteni, după adevăratele lor gusturi și după felul lor de a fi. 

Un univers în primejdie. Lăcomia și macaralele îl înconjură, abia ascunse de perdeaua de copaci.

Hotărât lucru, în seara aceasta văd chipul unui oraș cu adevărat civilizat.

Pe drumul spre casă, aud pe Calea Victoriei acordurile uneia dintre rapsodiile enesciene.

În piața George Enescu (pentru bucureșteni: fosta parcare din fața restaurantului Cina), în care se intră printr-un arc parfumat de flori, se desfășoară Bucharest Music Film Festival.

 În seara aceasta a cântat Orchestra București dirijată de Benoît Fromanger. 

Orchestra și dirijorul au fost atât de încântați de primirea pe care le-a făcut-o publicul, încât au prelungit concertul cu aproape o oră.

Ciudat e orașul în care trăim.

Oraș al urâțeniei extreme (multă) și al frumuseții fără cusur (rară, dar nu atât de rară cum spun unii; sau poate numai bine ascunsă).

Al mitocanilor extremi (numeroși și agresivi) și al citadinilor politicoși (puțini și discreți).

București, oraș al contrastelor.

Ca toate orașele-capitală ale lumii.

În ce oraș trăim?

Împreună cu o prietenă dragă, m-am plimbat ieri prin centrul Capitalei.

Poți să numești acel loc altfel decât centru?

Un loc aflat la câteva sute de metri de piața Victoriei, unde se află sediul Guvernului.

La cel mult 1 km de Ateneul Român și de Palatul Regal-Muzeul Național de Artă, centre ale vieții culturale a țării.

La mai puțin de 1 km de Cișmigiu, lângă care vechea și frumoasa clădire de stil neoromânesc a Primăriei orașului așteaptă de ani de zile renovarea, care nu mai vine.

Ne-am plimbat prin acel fragment al centrului, ca printr-un oraș bombardat.

O imensă hârtoapă plină de praf, de mizerie, de necurățenii.

Duhorile. Ruinele.

Ruinele umane, tăvălindu-se în mizerie, cu petul de bere în mână.

 

Chipurile lipsite de speranță ale oamenilor cumsecade, strecurându-se cu fereală printre murdării, prin spatele paravanelor de cârpe murdare, pe lângă zidurile pe jumătate dărâmate, gata să li se prăbușească în cap, cărând plasa cu de-ale gurii către casa în care sunt condamnați să trăiască, în mijlocul coșmarului.

Fețele frumoase și întunecate ale copiilor, jucându-se cu gunoaie, în gunoaie. 

Copii neprietenoși, în sufletul cărora parcă s-a adunat dușmănia mediului în care cresc.

Clădirile altădată frumoase. Mici palate pline de grație.

Case gândite elegant, care-și datorează cu siguranță desenul unor arhitecți cu școală multă și cu talent. 

Stafii ale unor vremuri când omul era mândru de casa lui făcută prin muncă, îngrijită și iubită. Amintiri ale timpurilor în care bunicii își beau în tihnă cafeaua la umbra nucului din curte, iar mama familiei se mândrea cu trandafirii ei multicolori.

Case asasinate, case batjocorite, case cu ochii scoși. Azi dărăpănături jegoase, oglindă a dezinteresului autorităților față de păstrarea identității, a istoriei și a mândriei orașului.

 

Către piața Victoriei, perspectiva viitorului. Volume paralelipipedice de beton și sticlă, asemănătoare până la identitate. Fața curată a coșmarului, depersonalizarea, viața fără identitate, locuirea în celule asemenea, munca în celule asemenea.

Încep să mă întreb în ce oraș trăim.

Încep să mă întreb lângă cine trăim.

Cine sunt bucureștenii aceștia care, în vremuri de libertate, realeg un primar care a pricinuit orașului răni la fel de întinse și de ireparabile ca și Ceaușescu? Cum poate rezista la cârma destinelor orașului un primar care disprețuiește opinia unui număr important de bucureșteni, căruia nu-i pasă de tradiție, de istorie, de patrimoniu?

Cine sunt concetățenii noștri care aplaudă distrugerea mărturiilor trecutului nostru și înlocuirea lor cu construcții standard, lipsite de personalitate?

Dacă, pe vremea lui Ceaușescu, teroarea constituia o scuză a lipsei de reacție, acum scuza aceea nu mai există.

Acum numele ei este nesimțire.

Poveşti ale comorilor din Bucureşti

Victoria Dragu Dimitriu
Poveşti ale comorilor din Bucureşti

Există bucureşteni iubitori de frumos.

Există bucureşteni care îşi iubesc concetăţenii atât de mult, încât după ce au adunat comori de artă întreaga viaţă, cu trudă, cu sacrificii, cu bucurie, simt nevoia să le împărtăşească şi să aducă lumină în sufletele celor din jurul lor.

Cu aceştia a vorbit Victoria Dragu Dimitriu, pe aceştia i-a vizitat în casele lor, poveştile lor şi ale comorilor lor le-a adunat în paginile acestei cărţi.

O incursiune fascinantă în istoria unui oraş, a caselor lui, în profunzimile unei societăţi, ale unei mentalităţi.

O carte care nu se poate lăsa din mână.

Ultimele pagini ale cărţii înfăţişează, pe suport de hârtie specială, fotografii de epocă.

Victoria Dragu Dimitriu

Victoria Dragu Dimitriu a fost realizator la Redacţia Culturală a Radiodifuziunii Române. A semnat emisiunile Atlas Cultural, Eminesciana, Bucureşti, istorii scrise şi nescrise, Arhipelagul Bucureşti. A publicat volume de poezie şi romane.Din 2004 încoace, publică o serie de lucrări închinate Bucureştilor, volume de convorbiri cu locuitori ai Capitalei, care aruncă o lumină neaşteptată asupra unor detalii pitoreşti, savuroase şi adeseori importante ale istoriei urbei. Seria s-a bucurat de un succes binemeritat.Poveşti ale doamnelor din Bucureşti, Poveşti ale domnilor din Bucureşti, Alte poveşti ale Doamnelor şi Domnilor din Bucureşti, Poveştile unui Domn din Bucureşti, Doamne şi Domni la răspântii bucureştene, Povestea unei familii din Bucureşti. Grecenii au fost citite cu încântare şi au contribuit nu numai la buna cunoaştere a istoriei Bucureştilor, ci şi la sporirea dragostei locuitorilor pentru acest oraş neiubit şi nedreptăţit.

Salutări din Creta

Uite-așa, numai ca să pun pe blog imagini frumoase!

Din locuri înflorite (ca și București),

 pline de farmec (ca și București)

cu monumente prețuite și îngrijite (ca și București) 

cu ape clare  (ca și București) 

cu oameni relaxați și zâmbitori  (ca și București) 

un rai pe pământ  (ca și București) 

unde până și cele mai modeste sălașe au un aer fericit  (ca și la București). 

Ce s-a întâmplat? De ce vă uitați așa la mine? Credeți că am luat-o razna? Că nu mai știu ce vorbesc? 

Poate că m-a bătut soarele cam tare în cap prin Creta  (ca și în București).

  

Oricum, era tare frumos prin Creta...

ca și în București.