Încă o demolare

Încă o zi de doliu pentru orașul nostru, încă o demolare a unei case frumoase, a cărei viață lungă a fost curmată azi de buldozerele primarului Oprescu.

Foto Doina Vella, Patrimoniu și Prejudecată FB

Casa din vecinătatea defunctei Hale Matache, cu adresa poștală str. Haralambie Botescu 18, dăinuia încă, deși parterul ei, cumplit batjocorit, era redus la structura de rezistență și la câțiva pereți și era folosit de locuitorii din zonă drept depozit de gunoaie.

Foarte bine întreținută (până în momentul în care blestemul primarului s-a abătut asupra ei), cu fațada strălucind sub dantelăria ornamentelor, casa a înfruntat vremurile, ajungând intactă în zilele noastre. A rezistat cutremurelor devastatoare, intemperiilor bucureștene, bombardamentului, vicisitudinilor politice. Nu a rezistat însă campaniei de asasinare a Patrimoniului Bucureștean, dusă fară nici un scrupul de primarul Oprescu, în disprețul legilor și al bunului simț.

Casa figurează pe planul cadastral al Bucureștilor de la 1911 sub numele "Moștenitorii Caliopi Dumitrescu". Numele proprietarei inițiale a clădirii este sigur acesta, luându-se în considerație inițialele CD de pe casă .

Stilul foarte aparte al arhitecturii și perioada de construcție (sf. sec. XIX-început de sec. XX) pot îndreptăți atribuirea acestei case arhitectului Ion N. Socolescu.

Marele arhitect a creat un stil cu tentă naţională, „neoromânesc” sau „neobrâncovenesc” îmbogățit cu elemente orientalizante de şcoală franceză (aşa-zisul „stil Socolescu”). 

Ion N. Socolescu (1856-1924), născut la Ploiești, a fost un remarcabil inginer și arhitect. A urmat cursurile Școlii de Drumuri și Poduri din București (o Școală superioară – facultate de Construcții renumită pentru seriozitatea ei), apoi a studiat arhitectura la Paris și la Roma. A jucat un rol de primă mărime în dezvoltarea arhitecturii românești, nu numai prin crearea unui stil de sorginte națională, ci și prin contribuții esențiale la dezvoltarea învățământului de arhitectură și la organizarea breslei arhitecților, al cărei președinte a fost. 

A construit clădiri remarcabile în București, dintre care unele s-au păstrat (Bd. Regele Carol I nr. 14, Strada Nicolae Iorga 8, Str. C.A. Rosetti 13 etc.), în Craiova (Palatul de Justiție, azi Universitatea), în Constanța (Primăria - Palatul Comunal, azi Muzeul de Artă Populară) etc.

Muzeul de Artă Populară Constanța (fotografie de pe site-ul muzeului)

La casa astăzi defunctă se regăseau elementele caracteristice ale „stilului Socolescu”: arcadele în acoladă ale deschiderilor susținute pe coloane angajate, decorul exuberant de inspirație brâncovenească.

Se pare că vechimea casei, forma perfectă în care ajunsese până în zilele noastre, farmecul particular al arhitecturii, probabilitatea ca edificiul să fi fost opera unui arhitect important… toate acestea nu au fost suficiente în ochii Primăriei bucureștene. Care a văduvit orașul de încă una din podoabele sale inestimabile, în numele zeului automobil, sau, mai curând, al zeului profit. 

Cu precizarea că profitul nu este cel al Capitalei sărăcite de istorie și tradiție, și nici cel al bucureștenilor covârșiți de automobile și de blocuri de sticlă.

Al cui atunci?

Vă las să ghiciți…   

În ce oraș trăim?

Împreună cu o prietenă dragă, m-am plimbat ieri prin centrul Capitalei.

Poți să numești acel loc altfel decât centru?

Un loc aflat la câteva sute de metri de piața Victoriei, unde se află sediul Guvernului.

La cel mult 1 km de Ateneul Român și de Palatul Regal-Muzeul Național de Artă, centre ale vieții culturale a țării.

La mai puțin de 1 km de Cișmigiu, lângă care vechea și frumoasa clădire de stil neoromânesc a Primăriei orașului așteaptă de ani de zile renovarea, care nu mai vine.

Ne-am plimbat prin acel fragment al centrului, ca printr-un oraș bombardat.

O imensă hârtoapă plină de praf, de mizerie, de necurățenii.

Duhorile. Ruinele.

Ruinele umane, tăvălindu-se în mizerie, cu petul de bere în mână.

 

Chipurile lipsite de speranță ale oamenilor cumsecade, strecurându-se cu fereală printre murdării, prin spatele paravanelor de cârpe murdare, pe lângă zidurile pe jumătate dărâmate, gata să li se prăbușească în cap, cărând plasa cu de-ale gurii către casa în care sunt condamnați să trăiască, în mijlocul coșmarului.

Fețele frumoase și întunecate ale copiilor, jucându-se cu gunoaie, în gunoaie. 

Copii neprietenoși, în sufletul cărora parcă s-a adunat dușmănia mediului în care cresc.

Clădirile altădată frumoase. Mici palate pline de grație.

Case gândite elegant, care-și datorează cu siguranță desenul unor arhitecți cu școală multă și cu talent. 

Stafii ale unor vremuri când omul era mândru de casa lui făcută prin muncă, îngrijită și iubită. Amintiri ale timpurilor în care bunicii își beau în tihnă cafeaua la umbra nucului din curte, iar mama familiei se mândrea cu trandafirii ei multicolori.

Case asasinate, case batjocorite, case cu ochii scoși. Azi dărăpănături jegoase, oglindă a dezinteresului autorităților față de păstrarea identității, a istoriei și a mândriei orașului.

 

Către piața Victoriei, perspectiva viitorului. Volume paralelipipedice de beton și sticlă, asemănătoare până la identitate. Fața curată a coșmarului, depersonalizarea, viața fără identitate, locuirea în celule asemenea, munca în celule asemenea.

Încep să mă întreb în ce oraș trăim.

Încep să mă întreb lângă cine trăim.

Cine sunt bucureștenii aceștia care, în vremuri de libertate, realeg un primar care a pricinuit orașului răni la fel de întinse și de ireparabile ca și Ceaușescu? Cum poate rezista la cârma destinelor orașului un primar care disprețuiește opinia unui număr important de bucureșteni, căruia nu-i pasă de tradiție, de istorie, de patrimoniu?

Cine sunt concetățenii noștri care aplaudă distrugerea mărturiilor trecutului nostru și înlocuirea lor cu construcții standard, lipsite de personalitate?

Dacă, pe vremea lui Ceaușescu, teroarea constituia o scuză a lipsei de reacție, acum scuza aceea nu mai există.

Acum numele ei este nesimțire.