Problema Matache analizată de Nicușor Dan

Două partide la picioarele lui Oprescu?

Nicuşor Dan

Nu reiau toata discutia legata de diametrala Berzei-Buzesti. Aduc in discutie o singura chestiune. Avem o sosea construita partial, monumentul istoric Hala Matache care se gaseste pe profilul proiectat al soselei, si doua solutii:
1) demolarea a trei case din spatele Halei Matache, demolarea Halei Matache si reconstruirea acesteia pe locatia celor trei case
2) devierea laterala cu 10 metri a traseului soselei, cu pastrarea latimii acesteia.

Proiectul celei de-a doua solutii a fost premiat la Anuala de Arhitectura 2012.

Prima solutie are mai multe dezavantaje:
a) este mai scumpa (presupune exproprierea celor trei cladiri),
b) reconstruirea este un fals atat din punctul de vedere al monumentului istoric cat si din perspectiva cartierului: cartierul s-a creat in jurul Halei Matache, pozitionarea acesteia ca insula in interiorul soselei tinand de evolutia istorica (morfologie pastrata in multe orase occidentale),
c) este ilegala, intrucat legea prevede reconstruirea monumentelor doar in cazuri extreme.

Dezavantajul celei de-a doua solutii consta in necesitatea inlocuirii la cativa ani a sinelor de tramvai suprasolicitate pe portiunea unde traseul deviaza (nu se pune problema reducerii vitezei de parcurgere intrucat in ambele proiecte sunt prevazute mai multe treceri de pietoni in zona Pietei Matache).

Nu vreau sa deschid aici o dezbatere asupra celor doua solutii. Ma voi referi doar la comportarea institutiilor statului.

Pe 15 iulie 2011 s-a incheiat o negociere intre ONG-uri, Ministerul Dezvoltarii, Ministerul Culturii, Ordinul Arhitectilor si Primaria Municipiului Bucuresti. S-a convenit reluarea lucrarilor (oprite din cauza incalcarilor legii) si adoptarea celei de-a doua solutii (pastrarea Halei Matache pe actualul amplasament). Primaria si Ministerul Dezvoltarii au dat comunicate de presa prin care isi insuseau aceasta decizie, iar Ministerul a emis un aviz pentru aceasta solutie.

Conform intelegerii, la sfarsitul anului 2011 soseaua putea fi terminata. Numai ca primaria a realizat ca nu are banii. Se grabise se demoleze fara sa aiba banii sa reconstruiasca. Aflat in campanie electorala, primarul Oprescu a acuzat ONG-urile de intarzierea lucrarilor. Niciunul din ziaristii in fata carora facea aceste afirmatii nu i-a amintit de intelegerea din iulie 2011 …

In toamna anului 2012 apar informatii ca primarul Oprescu preseaza Ministerul Dezvoltarii si Ministerul Culturii pentru modificarea solutiei prin demolarea Halei Matache. Ca Sorin Oprescu isi incalca o intelegere nu este o surpriza. Nici ca nu poate sa accepte, ca orice vlastar al aristocratiei de Primaverii, ca poate sa greseasca si ca exista o solutie mai buna. Important este cum au reactionat institutiile statului.

In septembrie 2012 Ministerul Dezvoltarii prin secretarul de stat Marcel Bolos promitea, iar Ministerul intarea printr-un comunicat de presa, o dezbatere publica in cazul in care se repune in discutie avizul dat de Minister. In noiembrie 2012 avizul a fost rediscutat. Nu numai ca nu a fost organizata o dezbatere publica, dar arhitectul Serban Sturdza, coordonatorul colectivului care a elaborat pro-bono varianta de pastrarte a Halei Matache, nu a fost primit la dezbateri. Ministerul si-a schimbat pozitia cu 180 de grade si a avizat demolarea Halei.

Pe 30 ianuarie 2013 a avut loc sedinta Comisiei Nationale a Monumentelor Istorice. Subiectul Halei Matache nu figura pe ordinea de zi transmisa membrilor comisiei. Incalcand regulamentul, secretarul de stat Radu Boroianu (de doua saptamani in Ministerul Culturii) a introdus subiectul ca prim punct al ordinii de zi si a sustinut demolarea. Membrii Comisiei au fost consultati asupra a trei posibilitati de demolare si reconstruire a Halei, nu si asupra solutiei de deviere a soselei.

Decizia pe care urmeaza sa o ia ministrul Daniel Barbu este foarte importanta. Vom vedea, intr-un caz de mare notorietate, daca structura institutionala, organizatiile profesionale si ratiunea conteaza, sau traim intr-o oligarhie in care primeaza ambitia persoanei care imparte bugetul mai mare. Ii sugerez profesorului Daniel Barbu sa priveasca chestiunea si din aceasta perspectiva

Șantierul de la adresa furată

Casa Adrian

Un ciclu de articole de pe acest blog se ocupă de demolările care au avut loc în mai 2011 în strada Povernei. Au fost culcate atunci la pământ casa generalului Adrian și a soției sale născută Sturdza, de pe Povernei 2, o bijuterie arhitectonică, și una dintre vilele din complexul de monumente istorice Rosetti-Solești de pe strada  Povernei 1-3, împreună cu încă două mici clădiri din același complex, botezate la grămadă "anexe".

Vila distrusă din complexul de monumente istorice Rosetti-Solești de pe strada Povernei 1-3, o "anexă" cu etaj, balcon monumental etc. etc.

Prețioasele mărturii ale istoriei orașului au fost  dărâmate pentru a face loc unor blocuri de birouri (căzute ca de pe Marte în cartierul cu arhitectură foarte coerentă de sfârșit de secol XIX-început de secol XX).

Chiar și macheta arată disproporția dintre clădirile proiectate pentru Alecsandri Estates și peisajul cartierului înconjurător

Pentru primirea autorizației de demolare a celor două vile boierești în perfectă stare s-au utilizat două trucuri diferite. Așa cum am spus, pentru demolarea vilei din complexul Rosetti-Solești s-a botezat "anexă" o cogeamite clădire.

Buldozerul în curtea casei Rosetti-Solești

Pentru demolarea casei Adrian s-a comasat (nu știu cu autorizația CUI?) terenul de la numărul 4 de pe strada Alecsandri cu terenul învecinat (spate în spate) de la numărul 2 de pe Povernei.

Stâlpul de poartă cu adresa Povernei 2 și panoul de șantier cu autorizația de demolare pentru strada Alecsandri 4

Culmea tupeului, pe gardul casei de pe Povernei 2 s-a afișat numărul autorizației de demolare pentru Alecsandri 4 (chiar lângă placa pe care scria Povernei 2) și s-a purces la dărâmarea casei!

Când presa și vecinii au reacționat, s-a scos pur și simplu plăcuța cu numărul de pe gard.
Hocus-pocus, pe Povernei nu mai există nr 2! Terenul  e în adâncă ilegalitate, fără număr!

Maidanul rămas a servit de locuință șobolanilor până acum două-trei luni.
O dârdoră puternică i-a cuprins atunci pe proprietari și constructori (probabil au așteptat să se mai uite puțintel șmecheriile) și șantierul a debutat în forță.

De luni de dimineață până sâmbătă seara duduie motoarele, pe soare și pe ninsoare, pe dezgheț și pe ger. Estetica locurilor și liniștea patriarhală a cartierului s-au dus pe copcă. Urâtul a intrat în viața locuitorilor, ca să simtă și ei că trăiesc în Bucureștii zilelor noastre.

 Copyright Silvia Colfescu 2013

Premiul Nobel, omul de pe stradă și Generalul Store

Nu sunt fanul nimănui. Am un bun-simț invincibil (handicapant uneori), care mă împiedică să mă dedau acelei idolatrizări fără care nu ar exista fani.

Acestea fiind zise, mă simt liberă să mărturisesc că apreciez judecata rece a doamnei Mungiu-Pippidi. Articolele domniei-sale, publicate sub titlul uneia dintre obsesiile noastre: De ce nu iau românii Premiul Nobel, mi se par o lectură instructivă. Indispensabilă pentru cei care nu au destule informații, destulă instrucție, suficientă viziune și suficient timp ca să-și facă singuri o idee coerentă despre ce se întâmplă cu noi, cu țara noastră.

Pentru că doamna Mungiu Pippidi are informația, instrucția și viziunea care o îndreptățesc să facă o analiză pertinentă a situației noastre. Și mai are și puterea de sinteză.

Nu spun că ar trebui să le citim cu toții. Multă lume trăiește mulțumită, la adăpost de demonul curiozității și al analizei.

Spun numai că, dacă nu ne informăm, dacă nu avem suficientă educație și cultură, dacă nu avem gustul pentru asta, dacă, la urma urmei, nu avem destulă minte, ar trebui să... ne ținem gura.

Aici e hiba.

Românul nu și-ar ține gura nici mort. El are întotdeauna ceva de zis despre orice. Indiferent dacă știe sau nu despre ce e vorba, el are o părere. Și o clamează.

Are dreptul. Pentru că el este atotștiutor, infailibil, autoritar, hiperpatriot, onest și cinstit totodată – ca tot omul care nu știe ce-i pleonasmul.

„Ăilanți” sunt Hoții! Hoții! Hoții!

Îmi aduc aminte că, în glorioșii ani ’90, un domn Gaiță, care lucra la o televiziune „liberă”, avea o emisiune genială: umbla prin oraș și-l întreba câte ceva pe omul de pe stradă, ceva anodin de obicei, dar care avea unele vagi tangențe cu cultura generală. Răspunsurile pe care le primea erau antologice.

Odată, profitând de faptul că pe un mic patron îl pălise brusc anglomania și-și botezase dugheana „General Store”, Gaiță l-a întrebat pe un trecător ce părere are despre firma omului.

Cu superbie, individul s-a lansat într-o diatribă:

– Îl știu eu pe generalul ăsta Store, un securist! Toți securiștii s-au făcut patroni! Etc.

În zilele noastre ar fi urmat „Hoții! Hoții! Hoții!”

  

Ăsta e românul nostru. Le știe pe toate.

Iar dacă nu-i place părerea altcuiva, mai ales părerea cuiva avizat, trece la insulte, nici măcar legate de ideile care-l deranjează, ci, de obicei, referitoare la defectele fizice ale interlocutorului, cuvinte grobiene, înjurături de ultima speță. Cum spune dânsul (mă refer la românul generic), „nu are gura cusută”.

Lupta politică în accepția ... omului de pe stradă

Aceste gânduri mi-au fost inspirate de un comentariu pe FB la o afirmație a doamnei Mungiu-Pippidi. Afirmația doamnei nu contează, nu despre ea vreau să vorbesc. Iar comentariul (josnic) nu-l voi reproduce aici, din respect pentru domnia sa.

Dar voi reproduce spre exemplificare un comentariu (extrem) la un articol din Libertatea, pe care un prieten, uluit, mi l-a semnalat. 

Îl citez exact, cu scuzele de rigoare:

Andrei Aurel Ionel · Bumbesti, Gorj, Romania

fai strambo! nu tin cu becali dar cine pizda matii esti tu sa te iei de familia omului jigodie?

E drept că și articolul se preta la comentariile românului neaoș, începând cu titlul: Politiciana cu sânii cei mai mari îl acuză pe Gigi Becali de discriminare sexuală.

O populație întreagă citește Libertatea (în rarele cazuri când citește ceva). Și mulți, enorm de mulți concetățeni de-ai noștri gândesc exact ca domnul din Bumbești.

Grobianismul s-a instalat confortabil în viața noastră publică, trădând lipsa quasi-generală de cultură și de respect pentru valorile adevărate, ca un cancer care ne roade la rădăcină devenirea. 

Ei, vezi?

Uite de asta nu iau românii Premiul Nobel!

Copyright Silvia Colfescu 2013

(Ne)Civilizația huiduielilor

Imagine Internet - Știri

Faptele continuă să confirme că populația românească (intenționat nu spun „poporul”, această noțiune subînțelege alte calități) a trecut cu brio în epoca huiduielilor.

După ce s-au manifestat mai rău ca animalele la nunta Elenei Băsescu, nerespectând nici măcar taina dumnezeiască a cununiei, cetățeni din aceeași categorie, cu aceleași mutre, au tulburat ceremonia de trecere în veșnicie a regizorului Sergiu Nicolaescu, cerând cu huiduieli respectarea datinei ortodoxe a înhumării. Paradoxal, nu? din partea unora care au huiduit în fața bisericii, la o sfântă cununie ortodoxă.

Quod licet Jovi non licet bovi, spuneau strămoșii noștri romanii. Adică „ce îi e permis lui Jupiter nu-i e permis boului”.

De două mii de ani încoace, zicala antică s-a mai schimbat. Acum s-ar putea zice „ce nu-și permite Jupiter își permit boii”. 

Altfel cum să categorisești gloata nesimțită care, fără să se sinchisească de durerea familiei și de loialitatea soției care a dus la îndeplinire dorința defunctului, tropăia și huiduia de mama focului în fața crematoriului?

Imagine Click

Asta-i tagma. Oameni fără rușine, care-și găsesc satisfacția amestecându-se în lucruri pe care nu le înțeleg, și huiduind. Oameni care nu țin seama decât de ideile lor mărunte și obtuze, de burta lor, de interesul lor.
Sunt aceiași oameni care au început să se păruiască încă de astăzi pe apa sfințită, aceiași care ciordesc zeci de dopuri de plastic puse gratuit la dispoziția credincioșilor de către biserică, aceiași care stau zile și nopți la coadă la pupatul moaștelor și care, ajunși în apropierea lor, se bat ca chiorii ca să-și facă loc primii la pupat, aceiași care se încaieră pe ajutoarele Uniunii Europene, aceiași care se lăcomesc la micul și berea lui Vanghelie, aceiași care se calcă în picioare la sesiunile de solduri ale alimentarelor, aceiași care ne-au propulsat în fruntea consumatorilor de bere și alcooluri ai Europei, aceiași care, deși, dacă-i cauți bine, au ce mânca, își tremură cefele pe ecrane jeluindu-se „murim de foame” și „era mai bine sub Ceaușescu”.

Și tot ei sunt carnea de tun a politicienilor eminamente necinstiți, aceiași oameni care, pentru o biată sumuliță, sunt dispuși să iasă să huiduie pe străzi împotriva oricui. 

Concetățenii noștri. Mulți dintre concetățenii noștri.

Bine spunea cineva că „în România nu sunt mulți flămânzi, sunt mulți nesătui”.

Unde sunt bunul-simț, omenia, respectul pentru sentimentele celuilalt, judecata dreaptă, rușinea?

Au dispărut cu toatele, parcă nici n-ar fi fost.

Populația României a pierdut civilizația tradițională și a adoptat în loc (ne)civilizația huiduielilor.   

Crăciun 2012. An Nou 2013

Tuturor prietenilor care citesc acest blog le urez 

SĂRBĂTORI FERICITE! 

Să vă aducă Moș Crăciun nuci, mere și alune, pace și căldură și bucurie în casă!

Iar în anul care vine și în toți anii să fiți sănătoși, norocoși, ageri și veseli! 

Nesimțiri bucureștene. Misterele transparente ale casei Hristu

Trec în fiecare zi pe Calea Victoriei. Acesta e drumul meu de acasă spre redacție.

În ultimele luni, când treceam prin dreptul parcului de vis-a-vis de Academie, simțeam că mă deranjează ceva. Multă vreme am crezut că mă supără panoul prin care primarul Chiliman își lăuda meritele în amenajarea parcului.

Apoi, într-o bună zi, am înțeles. Mă deranja casa Hristu.

De fapt, nu ea. Termopanele cu care s-a pricopsit la parter.

Casa A. Hristu

Casa A. Hristu se află pe Calea Victoriei, la numărul 129. Prin 1888, când Caragiale locuia undeva aproape, la numărul  148, casa Hristu avea numărul 141. Mă fascinează ideea că se mai păstrează încă în București clădiri prin fața cărora probabil că s-au plimbat Eminescu sau Caragiale. Drept e că, așa cum merg lucrurile, s-ar putea ca, nu peste multă vreme, să nu mai existe nici una.

Casa datează de dinainte de 1843. Pe planul Borroczin figurează aici o casă numai cu parter și subsol, cu o mică anexă în curte. Nu este exclus ca actuala clădire să păstreze zidurile mai vechii case, mărită și supraetajată în 1871.

După moda timpului, fațadele sunt decorate în stil eclectic, de sorginte neoclasică. Nu lipsesc pilaștrii cu capiteluri compozite, semicoloane angajate cu capiteluri ionice, mascheroane la deschiderile în plin cintru de la parter, frize cu frunze de acant. Ușa de intrare, din lemn masiv, este cu siguranță cea de origine.

Casa e încununată în ax de un scut, pe care se păstrează inițialele proprietarului. 

,

La etajul I, un balcon cu feronerie decorativă, caracteristică epocii, e sprijinit pe trei console de piatră sculptată în formă de lei. Cam jerpelit, dar revelator pentru gusturile în arhitectură ale unei epoci ce pare să se topească din ce în ce mai vertiginos în depărtările timpului, decorul original e păstrat în întregime, ca printr-un miracol.   

Oameni gospodari, vechii proprietari erau abonați "la serv. ridicărei gunoielor" și asigurați la Dacia...

Bineînțeles, casa este inclusă pe lista Monumentelor Istorice.

Ei, bine, stai și te minunezi: cum a fost posibil ca geamurilor de la parter să li se monteze cercevele de plastic cu geam termopan? Știut fiind că, în cazul unui monument istoric, o asemenea autorizație este imposibil de obținut.

Încă unul din misterele dâmbovițene, atât de pline de-nțelesuri…

Copyright Silvia Colfescu, 2012

O carte despre București și o greșeală inexplicabilă

Am cumpărat la Gaudeamus cartea lui Narcis Dorin Ion București. Memoria unui oraș. Memory of a city, publicată de Institutul Cultural Român. Frumoasă carte. Informații succinte despre clădirile importante ale Capitalei (fie ele palate, clădiri publice, case, hoteluri etc.), imagini frumoase (imaginea palatului Știrbey de la pagina 77 m-a umplut de bucurie), hârtie groasă, satinată, paginare generoasă, de toate.
Numai că... se poate să nu-și bage dracul coada?
La pagina 151 apare fotografia hotelului Continental.
Din păcate, în fața ei, la pagina 150, nu scrie Hotel Continental, ci Hotel Hugues.

Or, hotelul Hugues a ființat în clădirea de alături de hotelul Continental, cea de la numărul 54.
Micul articol care prezintă fotografia este un amestec omogen între informațiile privitoare la hotelul Continental și datele hotelului Hugues.
Informația inițială Situat pe Calea Victoriei în PiațaTeatrului, hotelul i-a aparținut inițial lui Donat Hugues care, ulterior, l-a vândut lui Edmond Bourgeois. După moartea lui, hotelul a fost preluat de Georges Riegler. Acesta a deschis la parter faimoasa cofetărie Riegler... se referă cu certitudine la hotelul Hugues de la nr. 54.
Informațiile următoare se referă la hotelul Continental și la oaspeții care au fost găzduiți aici. Apoi e prezentat istoricul clădirii,  fostul hotel Brofft, demolat la 1885 pentru a face loc actualului hotel, construit de arhitectul Emil Rittern Forster și de arhitectul I. Rosnovanu. Aceasta este într-adevăr istoria hotelului Continental, situat pe Calea Victoriei 56, alături de clădirea care a adăpostit hotelul Hugues și cofetăria Riegler.
Câteva imagini de epocă elucidează problema.

 Succesiunea de clădiri de pe partea dreaptă a Căii Victoriei, înainte de demolarea hotelului Brofft (fotografie Szathmary, 1875); de la stânga spre dreapta: în fund casa Vanic, la colțul străzii Câmpineanu cu Calea Victoriei; pe partea cealaltă a intersecției, hotelul Brofft; urmează hotelul Hugues, apoi casa Resch, cu atelierul de bijuterie Resch, devenită după aceea hotel English.

O imagine de epocă înfățișând hotelul Hugues; ca și în fotografia precedentă, hotelul are două etaje, iar în partea dreaptă a fațadei se văd bine cele două deschideri geminate de la etajele I și II.

O fotografie din 1925, cu aceleași clădiri văzute dinspre strada Câmpineanu: de la stânga la dreapta hotelul Continental, cu fațada lui bogat decorată, păstrată în linii mari până astăzi; urmează clădirea fostului hotel Hugues, înălțată cu un etaj plus mansarda și devenită Riegler; urmează fosta casă Resch, devenită hotel English, cu fațada despuiată de toate podoabele și de bovindoul central de la etajul I. Casele de după casa Resch au fost înlocuite de clădirea cu pasaj Imobiliara, existentă și astăzi.

Nu știu cum s-a putut strecura o asemenea greșeală într-o carte a distinsului cercetător Narcis Dorin Ion. Poate că, în grabă, s-au încurcat niște fișe, poate, sub imperiul unui termen fix de predare, un redactor a făcut - sau n-a observat - o confuzie (nimeni nu poate ști mai bine ca mine ce nebunie este într-o redacție în ajunul unei dead-line), cert este că, la errata de la sfârșitul cărții, bine ar fi fost să figureze o clarificare a acestor detalii.  

Ca să încheiem, iată câteva date despre Hotelul Continental. Pe locul pe care se află, se înălţa la începutul sec. XIX casa Iancu Ghica (aici s-a născut în 1816 scriitorul Ion Ghica). Vândută în anii 1860 lui Charles Brofft, remaniată în deceniul următor, clădirea a adăpostit un hotel de lux şi mai multe magazine, între care cel al celebrului Jobin, de la care se trage numele românesc al pălăriei cilindru. Clădirea a fost cumpărată în anii 1880 de bogatul industriaş şi filantrop Jacques Menachem Elias. Acesta o reconstruieşte din temelii, după planurile arhitectului Emil Forster Rittern, şi deschide aici în 1894 hotelul Continental.  La fel ca şi antecesorul său, şi hotelul Continental a găzduit la parter magazine de lux. Hotelul a fost restaurat în anii 1970 şi a beneficiat de ample lucrări de consolidare şi de restaurare între anii 2008-2009. Este proprietatea Fundaţiei Menachem H. Elias a Academiei Române.

Copyright Silvia Colfescu 2012