Sunt un locuitor al Bucureştilor. Trăiesc aici de când mă ştiu. Iubesc oraşul acesta, aşa cum e el. Probabil pentru că aşa cum e el sunt şi eu. Nu poţi să nu începi să semeni cu locul din care faci parte. Ca soţii bătrâni care, după 40 de ani de căsnicie cu bune şi cu rele, încep să arate ca nişte gemeni.
Pe de altă parte, simt o mare vinovăţie faţă de oraşul meu. Nu pentru ce i s-a întâmplat înainte de ’89. Atunci chiar n-aş fi putut să fac nimic pentru el. Eram, cum erau toţi, cu mâinile legate.
Dar după ’89… Ei, da, după, am început să greşesc faţă de el.
Nu m-am gândit destul la binele lui. Nu l-am apărat.
Şi, mai ales, l-am blagoslovit cu primari tot unul şi unul. I-am votat. Pe unii. Pe ceilalţi i-am suportat, cu resemnarea aceea moştenită din vechiul regim comunist, şi care acum nu-şi mai are locul. Azi, resemnarea e o vină.
Numai când mă gândesc la ţiganiada din Primăria domnilor Lis sau Halaicu, mă apucă ruşinea. Când îmi vin în minte găurile negre în care au dispărut banii oraşului în vremea tuturor primarilor, mă ia disperarea. Când îmi amintesc de şoseaua suspendată, de calea de ieşire rapidă din Bucureşti care ar trebui să distrugă frumoasa şosea Aviatori, de Berzei şi Matache în ruină, îmi vine, pentru prima oară în viaţa mea, să-mi iau câmpii.
Şi, în dezolarea în care mă aruncă propria neputinţă, combinată cu prostia, nepăsarea, nesimţirea, neştiinţa sau hoţomănia-lăcomia unora dintre concetăţenii mei, nu întrevăd decât o palidă şansă. Nicuşor Dan întruchipează o şansă.
Da, ştiu, Nicuşor Dan nu are talentul să dea din gură cu tupeu, vorbind vrute şi nevrute, cum fac versaţii lui contracandidaţi.
Nu promite marea cu sarea, ascunzând în colţul ochilor şmecheria dispreţuitoare cu care escrocul îşi pregăteşte terenul ca să te jecmănească până la os.
Nu vorbeşte cu tonul paternalist-superior cu care ne tratează de proşti domnul candidat favorit, parcă am fi cu toţii copii nevolnici pe care-i ademeneşti cu bomboana, ca să le iei lănţişorul de la gât şi banii de mâncare.
Nu are ştiinţa păcălirii oamenilor şi vorbeşte serios, de parcă i-am fi prieteni, de parcă am fi cu toţii îngrijoraţi de soarta oraşului şi am vrea să facem şi noi ce putem pentru binele tuturor.
Şi, pe lângă că nu are carisma escrocului, cred că e şi un pic timid. Nu-i place să vorbească despre ce nu ştie. Iar despre treburile oraşului sunt sigură că sunt multe lucruri pe care încă nu are de unde să le ştie.
Dar cred că va învăţa foarte repede, pentru că e inteligent, şcolit şi pentru că iubeşte oraşul. Asta se vede din tot ce face, din felul în care se bate pentru Bucureşti.
Avem nevoie de un asemenea primar. De unul care înţeleagă că nu-i poţi fura unui oraş istoria, care să accepte că oraşul este căminul nostru, al tuturor, de unul care să ni se adreseze normal şi onest, fără vorbe groase, de unul care să nu fi fost clientul posturilor Tv de scandal, care să nu-şi facă sloganuri jenante din „plici” sau din ex-nevasta de moravuri uşoare.
Cred că trebuie să ne acordăm noi înşine şansa unui primar de capitală europeană. O şansă la normalitate.
Între străzile Apolodor din Damasc,
