Istorioară cu bucureşteni

Sunt bucureşteni şi bucureşteni.
Sunt unii (puţini) simpatici şi bine-crescuţi.
Sunt unii (puţini) antipatici şi bine-crescuţi.
Sunt unii (puţini) simpatici şi prost-crescuţi.
Sunt unii (mulţi) antipatici şi prost-crescuţi.
S-ar putea face consideraţii nesfârşite despre felul de-a fi al bucureştenilor. Dar, aşa cum se spune că o imagine face cât zece mii de cuvinte, tot aşa s-ar putea spune că o istorioară face cât zece mii de consideraţii.
Aşa că, de ce să vă mai plictisesc cu consideraţiile?
Iată istorioara, din care veţi deduce perfect cum pot fi bucureştenii. Unde mai pui că e şi adevărată, la fel ca toate istorioarele mai mult sau mai puţin năstruşnice de pe acest blog.
Am o prietenă dragă
Am o prietenă dragă, care, acum o mie de ani, a fugit la Paris (pe vremurile când fenomenul se numea „fugă” şi nu „emigrare” sau „expatriere”, ca acum).
După ’90, când nu mai risca nimic dacă se întorcea pentru scurt timp în patria mumă, uite-o că vine. Şi, evident, prima vizită o face la buna ei prietenă din copilărie, adică la mine.
Trec peste amănunte, e bine numai să spun că, în seara aceea, s-au adunat s-o vadă vechii prieteni care îşi mai păstraseră statutul de cetăţeni români (ceea ce înseamnă foarte puţini, dar nu contează, de-atunci s-au mai rărit şi ăştia).
După câteva ore în care am pendulat cu toţii între duioşie şi melancolie, toată adunarea a hotărât să o conducă pe musafiră la locul cazării, adică la fratele ei, care stă foarte aproape de mine.
Era o noapte de vară
Era o noapte de vară, liniştită cum erau nopţile în Bucureşti, imediat după revoluţie, când bucureştenii nu uitaseră încă de frică (în mod accesoriu, trebuie să remarc că încă nu uitaseră nici cum fusese pe vremea lui nea Ceaşcă, şi nu auzeai prea des sloganul „Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”). Se făcuse ora 3 dimineaţa şi înotam alene cu toţii – eram vreo şase, şapte – prin parfumul dens de tei care se lăsase peste urbe. Am ajuns la o răscruce (Maria Rosetti cu nu mai ştiu ce străduţă) când, lângă noi, a oprit brusc un ciclist singuratic, care venise în goana mare din susul străzii. Ne-a întrebat, cu glas plângăcios, ascuţit şi gâfâit:
- Vă rog, o farmacie cu orar de noapte nu ştiţi pe-aici?
Am început să ne sfătuim cu toţii, scotocind care mai de care prin memorie după orare de farmacie, în timp ce biciclistul plângăcios ne povestea cu lux de amănunte şi cu neostoită disperare cum a căzut bolnav din senin copilul lui, cum l-a trimis doctorul de urgenţă după două medicamente, pe care i-a ordonat să le scoată din pământ, din iarbă verde etc. etc. Glasurile noastre combinate răsunau în liniştea nopţii ca un cor de clopote şi de clopoţei, lucru de care, în înfierbântarea momentului, nici nu ne dădeam seama.
Deodată, deasupra noastră
Deodată, deasupra noastră, la etajul doi, fereastra s-a trântit cu zgomot şi o voce aspră, vag feminină, s-a răstit la noi:
- Ce e gălăgia asta acolo?
De jos din stradă, am început să explicăm toţi deodată situaţia: s-a îmbolnăvit copilul, tatăl caută disperat medicamente şi-aşa mai departe.
- Ce simptome are? a răsunat întrebarea, pe cel mai dezagreabil ton din lume.
Nefericitul tată a dat glas sentimentelor lui de neajutorare, înşirând o lungă listă de temperaturi, tremurături, vărsături şi altele asemenea.
- Şi ce i-a prescris? se interesă vocea, a cărei posesoare se pitula discret după perdele.
Ţinând reţeta sub lumina felinarului de lângă noi, tatăl dădu citire unor nume care, pentru noi, nu aveau nici o semnificaţie.
- Stai acolo, sună ordinul de sus. Un sunet rebarbativ ne înştiinţă că fereastra fusese trântită cu furie.
Am rămas pe loc, nedumeriţi, continuând consultările, la un diapazon mai discret.
Peste un minut, un hârşâit neprietenos ne anunţă că fereastra se deschide din nou. Ne aşteptam ca perseverenţa noastră în a ne sfătui sub geamul cu pricina să fie răsplătită cu niscai invective sau, mai rău, cu o găleată de apă.
Atenţie aici
- Atenţie aici, mârâi vocea.
Ne-am uitat în sus şi, ce să vezi? Un pacheţel legat cu un fir de aţă cobora lin din înalturi, mânuit cu dibăcie de după perdea.
- Astea-s medicamentele pe care le cauţi, s-a răţoit donatoarea, fără cea mai mică amabilitate. Dă-i-le trei zile din patru-n patru ore. Şi plecaţi de-aici, nu pot să dorm de gălăgia voastră!
Trosc! a făcut geamul, înainte ca beneficiarul neobişnuitului gest să poată îngăima o mulţumire.
Am plecat, noi pe drumul nostru, biciclistul spre copilul bolnav. Peste cartier s-a lăsat liniştea. Valuri de parfum pulsau în văzduh.
După o scurtă tăcere, prietena noastră expatriată a spus cu uluire şi nostalgie:
- Aşa ceva nu s-ar putea întâmpla la Paris…

Copyright Silvia Colfescu 2010

Istorioare bucureştene cu Adrian Păunescu

Dumnezeu să-l ierte! A fost şi el un personaj bucureştean. Pe lângă asta, îi păstrez şi o amintire plină de recunoştinţă pentru momentul (pe care am avut norocul să-l prind la televizor în direct) când, uitându-se din ecran drept în ochii telespectatorilor, cu un aer jumătate vinovat, jumătate mulţumit, a spus cu voce moale: „Am fost un porc!” Vorba mătuşii Valerienne, pe asta n-are cum să mi-o ia nimeni!
A propos de asta, nu pot să nu fiu mândră de bunul nostru popor. Aplicând ad literam dictonul strămoşilor noştri, de mortuis nihil nisi bene, văd la (acelaşi) televizor haite mari de concetăţeni care lăcrimează cu gândul la defunct, împărtăşind universului trăirile lor devastatoare. Şi n-am auzit pe nimeni care să amintească de lăudabilul acces de sinceritate faţă de sine despre care am pomenit mai sus.
Ceea ce mă îndeamnă
Ceea ce mă îndeamnă să însemn aici câteva dintre istorioarele bucureştene legate de răposatul domn Păunescu, cu tot respectul cuvenit defuncţilor în această zi a morţilor. Mai ales că am şi datorii faţă de cititorii, puţini dar selecţi, ai acestui blog: n-aş putea lăsa să treacă acest prilej fără să mai scot la iveală câteva povestioare amuzante.
Prin anii ’80, tropăiam adeseori pe la Casa Scânteii, în vremea aceea pisc al culturii în care sălăşluiau editurile, ziarele, cenzura şi alte excrescenţe culturale ale trupului social-politic al ţării. Mergeam des pe-acolo cu gândul (nemărturisit materialist) să capăt vreo comandă de ilustraţii, coperte sau, mai ştii, să mi se accepte vreo cărticică de copii dintre cele pe care le meşteream în nopţile fără somn. Îmi făcusem niscaiva vaduri, mobilate cu prieteni mai mult sau mai puţin apropiaţi, bineînţeles dintre cei de neînsemnata mea stare, ferească Dumnezeu să mă fi admis mărimile în nobila lor proximitate.
Nu ştiu cum se făcea
Nu ştiu cum se făcea că nimeream adeseori taman în clipele când toată Casa Scânteii horcăia de râs la vestea unor proaspete păţanii păunesciene, flori otrăvite din cununa care împodobea vestita manifestare cultural-politică numită cenaclul Flacăra. Nu, nu mă refer la chestii banale, care mi se povesteau cu prost ascunsă invidie, cum ar fi istoria admirabilă a felului cum căpeteniile cenaclului, în frunte cu marele (la propriu) poet, jucau fotbal cu pui de găină la pachet, asta într-o vreme în care un asemenea pui îl costa pe muritorul de rând o zi din viaţă de stat la coadă. Mă refer, dimpotrivă, la întâmplări mult mai crocante, dintre care voi povesti mai jos vreo două.
După cum ştie toată lumea, poetul avea obiceiul să invite la cenaclu oameni simpli, pe care îi exhiba pe scenă, glorificând existenţa lor reavănă, proletară, şi făcând trimiteri bine simţite la „realităţili” zilei.
Astfel că, într-o zi, l-a chemat pe scenă pe un cioban, adus cu oarece osteneală de pe undeva din munţi.
Ciobanul, un moş zdravăn
Ciobanul, un moş zdravăn, a răspuns cu bunăvoinţă întrebărilor păunesciene. Poetul, sufletul cenaclului, după cum îi era obiceiul, repeta cu vocea lui tunătoare părţile cele mai importante ale relatărilor ciobanului, ridicând sala în picioare, cu urlete, chiote şi entuziasm. În încheierea show-ului ciobănesc, l-a rugat pe moş să cânte un cântec dintre cele cu care-şi mângâie zilele păstorii, la stână. Moşul nu s-a lăsat rugat şi a început imediat să cânte. Versurile populare, care preamăreau bucuriile bucolice ale existenţei ciobanului şi prietenia lui multiseculară cu oaia, erau reluate de poet, care le repeta în aplauzele sălii, zbierându-le cu însufleţire. Moşul a cântat până la ultima strofă, pe care a început-o la un diapazon efervescent:
„Şi când vine câte-o ploaie”…
„Şi când vine câte-o ploaie”, a răgit poetul
„Şi te udă pân’ la c....”…
„Şi te udă pân’ la c…” a dat să urle glorios Păunescu, pierzându-şi brusc vocea pe ultimul cuvânt
„Îmi bag p...-n ea de oaie” a continuat imperturbabil ciobanul.
Luat cam pe neaşteptate, bardul a rămas cu gura căscată. Apoi, cu prezenţa de spirit care-i era caracteristică, a răcnit, în delirul sălii:
„Nu-i nimic, tovarăşi, MIEL SĂ IASĂ!”
PS Îi rog pe cititorii blogului să completeze locurile punctate cu acele cuvinte mai puţin academice care se potrivesc logicii şi rimei. La început, am scris aceste cuvinte pe şleau, dar am fost acuzată de modernism exagerat :-)))
A doua păţanie
A doua păţanie de care chicotea pe înfundate toată Casa Scânteii a avut loc cu ocazia unui cenaclu în care vigurosul activist social-politic dublat de poet a vrut să exalte legătura indestructibilă dintre marea masă de români, naţionalităţile conlocuitoare şi preaiubitul conducător. Întru acest scop a chemat pe scena cenaclului pe un turc din Dobrogea, pe care l-a chestionat cu înţelepciune în sensurile în care dorea el să îndrepte discuţia. Turcul a răspuns cât se poate de partinic, îngânat cu intensitate de gazda show-ului, în entuziasmul moderat al asistenţei. În cele din urmă, Păunescu, pentru a adăuga puţin exotism momentului, l-a rugat să rostească în limba turcă vreo câteva vorbe care să zugrăvească sentimentele devotate ale minorităţii turce faţă de marele nostru conducător. Turcul s-a executat imediat cu plăcere, spunând cu voce ridicată câteva fraze care sunau a lozinci şi în care revenea, din cinci în cinci cuvinte, numele tovarăşului Ceauşescu. Poetul i-a ţinut şi el isonul, repetându-i vorbele cu vocea lui de tunet, în scandările prelungite ale sălii.
A doua zi, un conclav de tovarăşi de la Securitate, foarte mofluzi şi înarmaţi cu înregistrările de la cenaclu, au venit să-i reproşeze tovarăşului Păunescu o gravă inadvertenţă: aşa-zisele osanale cântate de turc la adresa to’arăşului erau în fapt cele mai scârbavnice înjurături care se pot rosti în limba turcă.
Să mă ierte Dumnezeu, dar n-aş fi vrut ca aceste istorii să nu fie pomenite măcar azi, când îi pomenim pe cei duşi, de ziua moşilor de iarnă.

Copyright Silvia Colfescu, 2010