Am cunoscut-o târziu, pentru că mama, care-i era vară de-a doua, o pierduse din vedere când erau amândouă tinere, prin 1947 şi, multă vreme după aceea, dăduse peste ea din întâmplare, într-o piaţă în care nimerise pentru prima oară. Era ultimul loc în care s-ar fi putut gândi că o s-o găsească. Griggia se potrivea cu piaţa ca un fluture cu o tigaie.
La extremele vieţilor celor două femei stau aceste momente, două imagini emblematice. Tinere, se văzuseră ultima oară într-o lojă, la un concert de la Ateneu. Vârstnice, se revedeau, peste aproape 50 de ani, de-o parte şi de alta a unei tarabe: una cumpăra roşii, iar cealaltă le vindea. Fiecare imagine pe măsura vremurilor ei.
Aşa a reintrat în viaţa noastră tante Griggia N., căreia, după o bucată de vreme, am început să-i spun Tantigri.
Îmi plăcea
Îmi plăcea totul la ea. Aproape totul.
Trupul ei înalt şi fragil. Chipul îngust, smead. Ochii negri cu albul foarte alb şi cu cearcăne ca de satin violet. Felul în care-şi pieptăna părul cenuşiu, adunat la spate într-un coc mic, jos pe ceafă, o pieptănătură de balerină, nu din cale-afară de potrivită pentru o femeie de vârsta ei. Surâsul permanent, un zâmbet mic, cu buzele închise, care parcă spunea „îmi placi, dar nu te apropia prea mult”.
Îmi plăcea cum o chema, Griggia, asta-nseamnă „gri” pe italieneşte, dar nu e un nume, nu? În buletin se numea Georgia. Am întrebat-o pe mama de unde-i vine numele ăsta. Mama s-a uitat nehotărâtă la mine, apoi mi-a zis: Întreab-o pe ea. Genul de răspuns pe care mi l-a dat foarte rar. Am aflat foarte târziu, de fapt prea târziu, de ce i se spunea aşa.
Nu-mi plăcea
Nu-mi plăcea un singur lucru la ea, şi anume patima ei pentru bijuteriile de doi bani. Purta coliere de pietre false, montate în metal tern, pătat, inele cu bucăţi de sticlă mari, tulburi, cu aspect jerpelit, broşe împodobite cu cristale fără valoare, care arătau grosolan şi murdar, brăţări ieftine, imitaţii jalnice de bijuterii regeşti. Am îndrăznit să o întreb o singură dată de ce poartă nişte podoabe atât de vizibil false, nepotrivite cu distincția ei. Mi-a răspuns cu un zâmbet neobişnuit, unic, care i-a dat la iveală dinţii strălucitori (atunci m-am gândit „şi ăştia sunt falşi”, dar avea să-mi spună după aceea că o moşteneşte pe bunica ei, care murise la 86 de ani cu dantura intactă). Apoi mi-a zis, păstrându-şi zâmbetul:
- Pentru mine sunt veritabile…
Locuia
Locuia în marginea Bucureştilor, o periferie care fusese cândva sat şi care acum, când oraşul se întinsese, devenise un cartier bun. Stătea într-o căsuţă cu grădină, împreună cu Aneta, o femeie simplă. Se înţelegeau, deşi, când le vedeai împreună, aveai impresia că se potriveau ca nuca-n perete. Aveau o grădiniţă în spatele casei şi cultivau zarzavaturi. Aneta se auto-repartizase la munca de jos, la săpat şi la udat, iar Griggia asigura partea nobil-comercială a afacerii, adică vindea legumele la piaţa din cartier. O vedeai zilnic la tarabă, îmbrăcată în haine veşnic cenuşii, cu colierele care-i clincheteau la cea mai mică mişcare. Avea clientele ei, cucoane de cartier care-i spuneau „madam Geta”, apelativ la care Griggia răspundea cu zâmbetul ei mic. Altminteri nu prea vorbea cu nimeni, preţurile le avea afişate, iar de tocmeală nici nu putea fi vorba.
Nici cu mine nu prea vorbea. Singurul care avea privilegiul conversaţiilor cu ea era un nepot al soţului ei, despre care, când l-a cunoscut, mama mi-a spus că seamănă uluitor cu răposatul său unchi.
Povestea numelui ei, atât cât am aflat-o, am scos-o cu mare greutate şi pe bucăţele de la Aneta, şi asta numai după ce Tantigri şi-a ocupat locul de veşnică odihnă în cavoul de la Belu.
Văzuse lumina
Văzuse lumina zilei într-o casă frumoasă din Bucureşti. O botezaseră Georgia şi o alintau Gia, aşa cum pe sora ei mai mică, Mihaela, o alintau spunându-i Ela. Erau copilele soţilor L., oameni în vârstă, care le-ar fi putut fi mai bine bunici. Se pare că Dumnezeu mai repetă şi în zilele noastre minunea pe care-a făcut-o cu Sara. Bătrânii îşi crescuseră fetele cu severitate, dar le dăduseră la Institutul Moteanu şi nu se zgârciseră la profesorii particulari, aşa că, la 16 ani, vorbeau amândouă franţuzeşte şi englezeşte, cântau la pian, pictau flori şi gâze cu mare minuţiozitate şi aveau maniere perfecte. Nu se aşteptau la o căsătorie foarte bună, pentru că, încă de la jumătatea veacului al XIX-lea, averea familiei fusese cheltuită prin toată Europa, din Paris până la Veneţia. Şi, deşi de pe peretele salonului casei lor părinteşti, din două portrete în nuanţe de chihlimbar, priveau fără complezenţă strămoşul clucer şi strămoaşa clucereasă, în atmosfera modernă a anului 1935, un nume boieresc fără dotă nu mai atrăgea miri cu bani.
Cu atât mai uimită
Cu atât mai uimită a fost societatea bucureşteană atunci când a primit invitaţii la nunta care avea să-i unească pe Georgia L. şi pe Grigore N. Bârfele au explodat ca o tornadă, mai ales că diferenţa între miri trecea de 30 de anişori. Mirele, deşi subţirel ca un spadasin, arătos ca un actor de cinema şi abia argintat pe la tâmple, se apropia vertiginos de jumătatea de veac. Era bancher (cămătar, zicea bunicul meu cu o expresie neutră pe chip, care nu ascundea câtuşi de puţin părerea lui despre cei ce se îmbogăţesc luându-le semenilor dobândă). Bancherul, cetăţean român născut la Bucureşti din tată grec şi mamă englezoaică, era de altfel putred de bogat, ceea ce, pentru majoritatea nuntaşilor, explica lucrurile.
Gurile rele
Gurile rele au fost însă nevoite să tacă. Fericirea nepotrivitei perechi era cât se poate de vizibilă. Soţul cam prea copt îşi adora necoapta soţie. Blazata, cinica şi pretenţioasa societate bucureşteană notă cu grijă semnele exterioare ale unui ataşament conjugal ieşit din comun. Deja la biserică mireasa arbora, cu toată nevinovăţia izvorâtă din necunoaştere, un excentric inel de logodnă împodobit cu un diamant roz de 10 carate şi la gât, pe un fir delicat de platină, fratele mai mare al inelului, tot roz şi de 12 carate. Proaspătul soţ avea o concepţie de bancher despre răsfăţ, plus cele trei calităţi necesare unui perfect cumpărător de scumpeturi, adică bani mulţi, ştiinţă şi disponibilitatea de a da fuga până la capătul lumii după o piatră frumoasă. Curând Gia a devenit posesoarea unui mic tezaur al lui Alladin. Duduie romanţioasă, ea îl răsplătea cu odoare tot atât de scumpe: zâmbete de 24 de carate, priviri strălucitoare ca briliantele şi o iubire înflăcărată ca rubinele.
Cel mai preţios
Cel mai preţios dar i l-a dat când s-a împlinit un an de la nuntă. I-a spus atunci că nu mai vrea să i se spună Gia, ci GrigGia, Gia lui Grig. El a râs şi a informat-o că asta înseamnă gri pe italieneşte.
- Atunci o să mă îmbrac de-acum înainte numai în gri, ca să se ştie că sunt Gia ta, i-a răspuns ea, cu naivitatea şi pasiunea care dădeau preţ până şi celor mai neînsemnate clipe.
În jurul lor
În jurul lor, Europa se remitea după criză şi pregătea viitoarea criză, Bucureştii se zguduiau – de scandaluri, de râs, de plâns, de frisoane. Bucuriile, necazurile, falimentele şi afacerile bune trimiteau şuvoaie de bani în tezaurul băncii.
Înalţi, subţiri, îndrăgostiţi, cei doi apăreau rar în public, şi făceau senzaţie. În rochiile ei nespus de elegante, întotdeauna fumurii, împodobită cu nestemate sclipitoare, Griggia arăta nepământeană, aproape translucidă. Doar inimile acre cârteau, pe pretext că „e vulgar să porţi pietre atât de mari şi de scumpe”. Uitându-se la Griggia, Grig îi spunea: „Tu eşti norocul meu. Am un ocean de noroc.” Şi, pentru că nu era numai îndrăgostit până peste cap, ci şi bancher din cap până-n picioare, de câte ori îi aducea vreo podoabă scumpă, îi punea alături şi copia ei, lucrată identic din materiale fără nici un preţ.
- De ce? întreba ea, cu o inconştientă trufie boierească.
- Poate va fi vreodată nevoie, răspundea el, cu tot atât de inconştientă prudenţă bancherească.
Timpul se scurgea şi, în miezul ei cel mai ascuns, istoria clocotea.
Unele ţări, ca şi unii oameni
Unele ţări, ca şi unii oameni, au oceane de noroc, altele au lacuri şi altele numai câte un pârâiaş de noroc. Vai de omul înzestrat cu un ocean de noroc, dacă se naşte într-un loc nepotrivit, o ţară mai puţin norocită decât el. Ca apa care, sub soarele verii, se evaporă dintr-un iaz prea puţin adânc, norocul interbelic al României se transformă într-un văl de abur şi se topi la dogoarea vremurilor. Deşi, după război, toată lumea credea că trecuse ce era mai rău, se văzu destul de curând că nu era aşa.
Lucrurile nu se schimbară de pe-o zi pe alta. Mai întâi au fost zvonurile. Apoi au venit întruchipările lor. Peste tot îşi făcură apariţia figuri neobişnuite, de persoane care păreau străine de bunele maniere. La vederea lor, oamenii cu scaun la cap începură să presimtă că urmează vremuri urâte.
Prima lovitură
Prima lovitură cu adevărat importantă veni sub numele oficial de „Legea nr.119 din 11 iunie 1948, pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, întreprinderile (sic!) individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere” etc. etc.
În calitate de posesor al unui număr destul de însemnat de întreprinderi etc. de felul celor enumerate în titlul legii, Grig albi brusc. După publicarea legii în Monitorul Oficial, în biroul fostului proprietar dădură buzna câţiva reprezentanţi ai clasei muncitoare, care îl făcură să înţeleagă, cu prea puţină politeţe, că serviciile lui nu mai sunt necesare bunului mers al băncii. Simţindu-se pentru prima dată nefolositor în clădirea în care-şi petrecuse cea mai mare parte din timp în ultimii 40 de ani ai vieţii, Grig se întoarse acasă.
Continuă să se simtă nefolositor
Continuă să se simtă nefolositor şi acolo. Se aşeză gânditor pe fotoliul micului birou franţuzesc din dormitor, la care lucra acasă (da, existau pe-atunci, ca şi acum, maniaci care lucrau şi acasă), puse pe birou o coală albă şi, după ce o privi fix timp de jumătate de oră, scrise pe ea, cu stiloul lui de aur, un singur cuvânt: „Sorry”.
Apoi scoase din sertar un mic pistol, cu plăselele atât de frumos ornamentate încât părea neprimejdios ca o jucărie şi, foarte calm, îşi trase un glonţ în tâmpla dreaptă. Trupul i se lăsă pe spate, mâna îi alunecă uşor peste braţul fotoliului şi scăpă pistolul pe covor.
Aşa îl găsi Gia peste jumătate de oră, când intră în încăpere.
Uneori marile prăbuşiri se petrec în tăcere, fără zgomotul nepotrivit al tânguielilor mărunte. Gia se aşeză pe covor, lângă fotoliu, şi îşi lipi obrazul de mâna dragului ei.
Aici intră în scenă Aneta
Aici intră în scenă Aneta. Femeia era camerista Giei de patru ani; avea un singur Dumnezeu: stăpâna ei. În urmă cu doi ani descoperise un al doilea Dumnezeu: şoferul stăpânei ei. Gia şi Grig îi cununară, şi făcură un gest care le păru multora nepotrivit de generos: le dădură ca zestre o căsuţă cu grădină în marginea oraşului. Totuşi căsătoria nu fusese cu noroc. Într-o duminică de vară, şoferul se dusese la scaldă şi se înecase în Argeş. Tânăra văduvă rămăsese iarăşi cu un singur Dumnezeu.
Camerista deschise uşa
Camerista deschise uşa dormitorului şi, într-o secundă, înţelese ce se întâmplase. Griggia întoarse către ea o privire moartă, apoi îşi puse din nou obrazul pe mâna bărbatului ei. Fără un cuvânt, Aneta ieşi, intră din nou ţinând în mână o cutie de pantofi, se îndreptă spre scrinul de lângă birou, scoase din sertarul de sus marea casetă de bijuterii şi începu fără grabă să ia fiecare piesă din despărţitura ei de catifea şi să o aşeze în cutia de pantofi. Deschise sertarul de dedesubt, scoase cutia simplă în care ţineau copiile bijuteriilor şi puse cu grijă fiecare copie în despărţitura în care fusese originalul. Puse caseta la loc în sertarul ei şi dispăru cu cutia de pantofi şi cu cea în care fuseseră copiile.
O oră mai târziu, casa se umplu de bărbaţi hotărâţi în haine de piele, de voci răstite, de uşi trântite, de agitaţie. Din păcate pentru ea, Griggia nu adoptă atitudinea potrivită acestor împrejurări. Se mulţumi să tacă. Tăcu atunci când o întrebară ce s-a întâmplat, tăcu atunci când mâini grosolane îi scotociră prin secretele gingaşe păstrate în sertare, tăcu atunci când îi luară marea casetă de bijuterii, tăcu atunci când o luară pentru cercetări. Cele mai obositoare au fost întâlnirile cu un locotenent devotat cauzei clasei muncitoare: omul, în entuziasmul lui patriotic, îşi însoţi întrebările cu diferite mişcări gimnastice, care pentru Gia se soldară cu trei coaste rupte, răni şi echimoze, ochi vineţi şi alte podoabe carcerale. Ea tăcu. Tăcu în închisoare timp de trei ani.
Când ieşi, Aneta o aştepta.
Decretul nr.92 din 19 aprilie 1950
Decretul nr.92 din 19 aprilie 1950, prin care se confiscau „imobilele clădite care aparţin foştilor industriaşi, foştilor moşieri, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii” intrase în vigoare între timp, aşa că Griggia nu mai avea casă. Măruntul ei noroc se dovedi a fi căsuţa dăruită Anetei la nunta cu nenorocosul şofer. Acolo, camerista o îngriji până când o puse pe picioare.
După şase luni de la eliberarea din închisoare, Gia se simţi în stare să se ducă la autorităţi şi să insiste să i se înapoieze cutia cu cópii fără valoare. În cele din urmă le căpătă, întrucât, după numeroase expertize, se constatase că nu valorează nimic.
Bijuteriile originale n-au fost găsite niciodată, aşa că s-a considerat că frumoasa doamnă N. trăise în minciună şi că bancherul păcălise cu succes societatea bucureşteană, făcând-o să creadă în valoarea podoabelor nevestei.
Desigur, caracterul duşmănos
Desigur, caracterul duşmănos al celor două exponente (de origine diferită totuși) ale claselor exploatatoare nu le îndemna să participe la avântul muncitoresc şi să se încadreze într-un loc potrivit de muncă, la vreo fabrică. Dimpotrivă, preferară să trăiască în marginea societăţii, din activităţi suspecte, în sectorul particular, în speţă cultivarea legumelor şi vânzarea lor la piaţă.
Cultivarea legumelor nu era privită de autorităţi ca potenţial primejdioasă pentru regimul comunist. După o supraveghere atentă de câţiva ani, cei în drept se convinseră că fosta nevastă de bancher, actualmente om al muncii din agricultură, îşi manifesta refuzul în faţa noilor realităţi numai prin mijlocirea colierelor şi inelelor ei de tinichea şi sticlă. Câţiva cumpărători cu competenţe limitate în domeniul legumelor, dar foarte pricepuţi la bijuterii, se prezentară la tejgheaua lui „madam Geta” şi, în timp ce alegeau morcovii şi roşiile, se zgâiră de aproape la colierele şi inelele în cauză. Verdictul a fost unanim: sunt false. Din acel moment şi până în 1989, Gia trăi liniştită.
Viaţa i se schimbă
Viaţa i se schimbă după 1989. Îl vedea des pe Ştefan, nepotul prin alianţă, cel care semăna atât de bine cu Grig. Îmbătrânise prea mult ca să mai vândă roşii la taraba din piaţă, dar nu lenevea, ci îşi dedica timpul unor activităţi ştiute numai de ea şi de Aneta. Îşi cheltui fără nici o chibzuinţă tot ce agonisise în aproape jumătate de veac cumpărându-i lui Ştefan o garsonieră. Iar uneori zâmbetul ei mic se transforma într-un râs discret.
Numai gustul pentru bijuteriile nepotrivite îi rămăsese neschimbat.
Într-o bună zi, m-am dus s-o văd în căsuţa cu grădină. Aneta trebăluia prin bucătărie, Tantigri era întinsă pe pat. Arăta liniştită, dar obosită, şi abia atunci mi-am dat seama că era bătrână, chiar foarte bătrână. La căpătâiul ei, pe noptieră, într-un coşuleţ de nuiele, se înălţa un vraf de podoabe ieftine. Mi-a zâmbit ca de obicei, a scotocit în coşuleţ şi a scos un inel cu un ştras mare, tulbure, înconjurat de ştrasuri mărunţele, cu luciu stins.
- Ia-l, vreau să-l ai ca amintire de la mine, mi-a spus. Îţi dau şi un colier, alege-l pe care-l vrei.
- Nu, mulţumesc, am refuzat cât am putut de politicos. Inelul îmi ajunge, ştii că nu mă prea omor după bijuterii.
Ceea ce era o minciună, şi încă una extrem de nepotrivită.
Ieşind, am avut tentaţia să arunc inelul la primul coş de gunoi, dar m-am gândit că Griggia n-o să mai trăiască mult şi că, în afară de câteva fotografii vechi, nu am altă amintire de la ea. L-am păstrat. Mi se părea groaznic de urât, deşi avea o verigă subţire, care-i dădea un aer oarecum delicat.
Am făcut bine că l-am păstrat. Griggia a murit la puţină vreme după aceea.
Modestia înmormântării
Modestia înmormântării nu se potrivea câtuşi de puţin cu grandoarea mormântului familiei banchereşti. La sfârşitul slujbei, Aneta a împărţit celor câteva rude farfurioare cu colivă şi păhărele cu vin, şi am lăsat-o pe Tantigri într-o casetă de piatră, să-şi doarmă somnul de veci lângă iubitul ei Grig, sub statuile de îngeri îndureraţi care veghează la uşa cavoului.
După câteva zile, am primit un telefon de la Ştefan. Mă ruga să vin cu el la un avocat, care-l chemase la deschiderea testamentului lăsat de Gia. Testament? Am acceptat, nu numai pentru că nu avea pe cine altcineva să cheme, ci şi pentru că eram puţintel curioasă. Oare ce-ar fi putut lăsa Tantigri prin testament? Nu avea nimic de valoare pe pământ.
Deja mă obişnuisem
Deja mă obişnuisem cu nepotrivirile care alcătuiau esenţa vieţii acestei femei, aşa încât nu m-a frapat contrastul dintre opulenţa cabinetului de avocat şi lipsa de consistenţă a actului care avea să fie deschis.
Am luat loc în faţa domnului în costum elegant şi l-am ascultat cu o uşoară mirare citind un text foarte scurt, din care reieşea că semnatara Georgia N. lasă toate posesiunile sale nepotului Ştefan N., îndemnându-l să le folosească aşa cum va crede de cuviinţă. Mi-am stăpânit cu greu un zâmbet când am auzit că îşi exprima dorinţa ca moştenitorul să nu vândă bijuteriile ei, ci să le păstreze pentru a le dărui femeii cu care se va căsători.
Şi mai amuzantă mi s-a părut punga de plastic în care se afla coşuleţul de nuiele plin de gablonzuri, pe care avocatul i-a înmânat-o solemn lui Ştefan.
Nepotul a primit moştenirea cu respectul cuvenit şi ne-am ridicat să plecăm.
Avocatul i-a strâns mâna
Avocatul i-a strâns mâna lui Ştefan şi, pe tonul lui calm şi pedant, i-a spus:
- Felicitări, domnule N. Mătuşa dumneavoastră m-a rugat să vă recomand un bijutier de încredere, care să cureţe bijuteriile, în special colierul de smaralde şi cel de briliante, care au o lucrătură mai complicată. Pentru diamantele roz v-aş recomanda să faceţi apel la acelaşi bijutier, sunt pietre extrem de scumpe şi ar fi păcat să le zgâriaţi. Cât despre cele optsprezece milioane de euro, iată aici hârtiile, banca aşteaptă dispoziţiile dumneavoastră.
- Optsprezece ce? întrebă Ştefan, aşezându-se pe scaun.
- Milioane de euro, zise avocatul. În ultimii ani ai vieţii, am asistat-o pe mătuşa dumneavoastră în demersurile ei pentru retrocedarea bunurilor defunctului soţ, domnul Grigore N. Am recuperat mari suprafeţe de teren şi câteva imobile pe care doamna N. ne-a mandatat să le vindem. Acum preţurile ar fi poate mai mici, dar am avut norocul să le vindem în plin boom imobiliar.
Când am ajuns acasă
Când am ajuns acasă, am căutat febril inelul pe care Tantigri mi-l dăruise atunci când o văzusem pentru ultima oară. L-am găsit în sertarul în care-l aruncasem. L-am spălat cu apă şi detergent, cu dizolvant de lac de unghii şi cu o soluţie americănească pentru curăţarea bijuteriilor, pe care o cumpărasem de la supermarket. Când am terminat, ţineam în mână un briliant spectaculos de 6 carate, înconjurat de briliante mici şi montat în platină.
Ştiam că tante Griggia, în tinereţe, pictase cu talent gâze şi flori. Mi s-a părut un mod potrivit de a utiliza acest talent pentru a ascunde strălucirea pietrelor veritabile cu pete false de murdărie, rugină şi mucegai.
Mi s-a părut însă nepotrivit că nu a insistat ceva mai mult să-mi aleg şi un colier din coşuleţul ei cu minuni.
Copyright Silvia Colfescu 2010
