Primarul OPRESCU OPRIT din campania de adunare febrilă a MITEI

În sfârșit, ceea ce sperau bucureștenii de multă vreme (văzând cu moartea în suflet că, împotiva evidenței, primarul cu gura-pungă își face de cap în continuare nepedepsit) S-A ÎNTÂMPLAT!

http://www.mediafax.ro/social/sorin-oprescu-retinut-dna-luare-mita-dna-primarul-primit-25-000-euro-patru-denuntatori-oprescu-scos-catuse-maini-casa-ciolpani-edilul-ajuns-arestul-politiei-capitalei-foto-14701769/foto/#title

Primarul Oprescu a fost prins asupra faptului, luând o nenorocită de mită de 25 000 Euro.
Zic nenorocită, pentru că, de fapt, ce înseamnă această sumă (imensă pentru bucureșteanul de rând) pentru marii rechini care nu se uită decât la mite de sute de mii de Euro? Câtă lăcomie, nerușinare și certitudine a impunității îl pot mâna pe un om deja foarte bogat, încât să-l împiedice să fie măcar prudent și să nu se lăcomească la o sumă pentru el de nimic.

Ne întrebăm ce MITĂ a primit Oprescu ca să tergiverseze la nesfârșit îndeplinirea unei hotărâri definitive a Justiției, obligatorii pentru Primărie, aceea de a demola imediat blocul Cathedral Plaza, construit în batjocura legii, fără autorizațiile necesare? Blocul stă în picioare și azi, ca o sfidare pe față a legalității și a bunului simț.

Piața Universității înainte de "sistematizare" și acum, fotografii de Lazar Dinu

Câți bani au fost dați pentru ca Piața Universității, spațiu sacru de amintire pentru Bucureșteni, să se transforme într-un deșert de ciment populat de dughene? Amintirile noastre prin raiul dughenelor? O rușine pentru orașul a cărui memorie este sistematic ciuntită prin grija Primăriei Capitalei... și, cu siguranță, nu degeaba.

Un caz halucinant, despre care scriu (degeaba) de ani de zile pe blog și pe care l-am raportat (degeaba) la Primăria sectorului I este cel al demolării ilegale a vilei Gen. Adrian de pe Povernei 2, construită de Louis Blanc, afișându-se cu tupeu o autorizație obținută pentru Alecsandri 4, cu al cărui teren se învecinează spate-n spate. Numărul Povernei 2 A DISPĂRUT din planul cadastral al Primăriei !!!
http://silviacolfescu.blogspot.ro/2011/05/o-bijuterie-arhitecturala-fata-in-fata.html

Mă întreb CE MITĂ a plătit "investitorul" care construiește aici un bloc-mamut total impropriu pentru acest cartier rezidențial, pentru a fi ȘTERS UN NUMĂR DE STRADĂ dintr-un plan cadastral oficial, pe care figurează încă de la sfârșitul sec. XIX ???

Pe lângă străzile veșnic desfundate, clădirile oficiale de pe care curge veșnic tencuiala, drumul de centură în suferință, traficul auto care oscilează între delir și disperare, poluarea masivă, distrugerea sistematică a spațiilor verzi și a monumentelor istorice, murdăria omniprezentă, administrarea absolut dezastruoasă a orașului, lăsarea de izbeliște a clădirii monumentale a Primăriei construite de Petre Antonescu, pentru a se plăti o chirie fantasmagorică proprietarului (???) blocului închiriat în care se adăpostește de câțiva ani Primăria Capitalei, ce să mai vorbim despre promisiunile făcute de primar în campania electorală și care s-au dovedit a fi crunte bătăi de joc și minciuni?
Iată câteva din cele 100 citate de Nicușor Dan:

• Refacerea centurii verzi a Bucureştiului.

• Demararea unui program de înfiinţare de noi parcuri.

• Dezvoltarea, în parteneriat cu primăriile de sector, a unui plan de construire de locuinţe sociale în funcţie de nevoile reale ale populaţiei.

• Inventarierea, vaccinarea şi marcarea prin microcipuri a tuturor câinilor comunitari pentru a putea realiza localizarea acestora.

• Consultarea comunităţilor religioase cu privire la proiectele de infrastructura şi edilitare din vecinatatea lăcaşurilor de cult.

• Comisia Tehnică de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului va conţine specialişti în antropologie, sociologie, inginerie, economie urbană, dreptul urbanismului, un reprezentant al societaţii civile şi va funcţiona după un nou regulament.

Nu îmi place să mă bucur de nenorocirea cuiva, dar recunosc că nu m-a deranjat corul bicicliștilor adunați azi pe treptele Primăriei Capitalei, care i-au cântat primarului "Mulți ani primească!".

Să-i ajute Dumnezeu să-și vadă urarea împlinită!

Mereu la Ateneu - descoperiri și revederi

Mărturisesc că am o veche legătură de dragoste cu Ateneul Român - datează din copilărie, când, pentru prima oară, farmecul patinat al sălii m-a uluit ca o peșteră cu comori și s-a întipărit ca o piatră prețioasă în mintea mea.
De-atunci l-am revăzut de multe, multe ori, și mă simt în el ca un peștișor fericit într-o carafă prețioasă de cristal plină cu apă limpede.

Așa l-am revăzut și aseară; după două zile de la ultima întâlnire mă gândeam deja cu dor la el.
Adevărat, cineva cu inventivitate se gândise că i-ar sta bine îmbrăcat în lumină albastră... nu, acest veșmânt electric nu i se potrivea, arăta ca o prințesă medievală îmbrăcată în bluejeans. Dar asta nu-i răpea farmecul. Iar unii dintre cei care vin acolo să audieze concertele par că nici măcar nu observă.

Am făcut o descoperire aseară, demnă de Ateneu. Oratoriul Sf. Paul de Mendelssohn. Recunosc smerit că nu știu mai nimic despre muzică. O iubesc așa cum iubești o ființă fără de care viața n-ar merita să fie trăită, nu mă pot lipsi de ea (decât poate în somn, dar și atunci renunț cu bucurie la odihnă dacă trebuie să aleg între a asculta un concert rar sau a dormi), dar sunt conștientă că nu depășesc stadiul de consumator bulimic, cu care mă mulțumesc în această viață.

Aveam deci informația de bază că Mendelssohn a scris două oratorii, Sf Paul și Ilie, influențate de Bach, dar nu ascultasem nici unul dintre ele și nu-mi închipuiam cum ar putea autorul Visului unei nopți de vară să se avânte în apele adânci ale marii muzici religioase. S-a dovedit că a putut: eu, cel puțin, am ascultat cu venerație o muzică profundă, a cărei melodicitate nu mi s-a părut niciodată că alunecă în facil și ale cărei rădăcini bachiene mi s-au părut a purta și nutri un magnific copac înflorit, cu propria lui identitate și frumusețe. Dar încă o dată, eu nu sunt specialist în muzică...

King's Consort a fost o minunăție: de inteligență muzicală, de talent, de politețe. Toată partea I a concertului a fost secondată în fundal de bubuielile care veneau de afară, de pe scena din piața de la Cina, unde nu știu ce orchestră de "muzică ușoară" duduia de decibeli, făcând împrejurimile nelocuibile. Bieții englezi au suportat fără comentarii. Cum au suportat cu zâmbet și sala pe trei sferturi goală. Trebuie să fii englez ca să-ți păstrezi zâmbetul. Ca răsplată pentru stoicism, la sfârșit, niște dudui îmbrăcate... modest le-au oferit flori. Ar fi meritat o adevărată grădină. A raiului.

Bineînțeles că i-am revăzut în sală pe "prietenii mei": doamna care, în timpul părții I, după ce și-a înghesuit pe furiș în gură niscai hrană, a băut tacticos un ceai dintr-un pahar de plastic, apoi și-a înlăturat rămășițele dintre dinți cu degetele, haitele de domni însetați care beau necontenit apă din sticle de plastic, domnul care, în timpul concertului, a citit cu atenție  jurnalul festivalului, foșnindu-l cu delectare, domnul comunicativ care nu se putea stăpâni să-și facă publice trăirile în timp ce se cânta, vreo câteva persoane atât de incomodate de muzică încât simțeau nevoia să se foiască încontinuu și să se scarpine, domnii care și-au rezolvat corespondența pe telefonul celular etc. etc.

De fapt, aș putea spune că m-am obișnuit cu ei. Poate, mai știi, la un moment dat voi atinge un calm serafic și, dacă vor lipsi, voi începe să-i caut din priviri. Sufletul omului e necunoscut ca oceanul...

Update: Al doilea concert al King's Consort, la fel de minunat ca și primul, a avut parte de mai puțină bubuială (am auzit ceva, dar a încetat repede), dar de o culoare satanică cyclamen. Vorba românului: "puțin  mov" a fost ilustrată cu asupra de măsură...

O păruială de pomină între arhitecți și ingineri

Micile (și marile) „hârâieli” între arhitecți și ingineri nu datează de ieri de azi. E la fel în toată lumea, și raiul dâmbovițean bineînțeles că nu putea fi scutit. Iată o întâmplare amuzantă, petrecută pe șantierul Muzeului Țăranului Român, construit între 1912-1941, după planurile arhitectului Ghica-Budești. Dandanaua e povestită de prof. arh. Gh. Simotta, la vremea aceea foarte tânăr, „numit de Ministru ca supraveghetor al lucrărilor, pentru a-şi face practica de şantier”:

Muzeul Țăranului Român, detaliu

„Arhitect şef şi autor al proiectului era Nicolae Ghica-Budeşti. Conducător al lucrărilor şi cel care studia detaliile era arhitectul Alexandru Zagoritz. Înalt, cu fruntea mare, ochi albaştri pătrunzători şi cioc ascuţit – aşa cum, pe atunci, fiecare îşi aranja o fizionomie proprie. Era un om de talent, dar egoist, pizmăreţ şi cu pretenţii absurde. (…).

Se executau săpăturile pentru fundaţii şi se aproviziona şantierul cu materiale. Zagoritz mă cheamă la el şi mă întreabă dacă am trei poli.

-          Nu am, dar ce să fac cu ei?

-          Să-ţi cumperi un revolver!

-          Cu ce scop?

-          Să ne apărăm, în caz că ne atacă antreprenorii! Dar cinci lei ai? Ca sa-ţi cumperi un box, cu care să poţi da lovituri bune!

Foarte nedumerit, aşteptam să cunosc întâmplările.

Antreprenorii erau fraţii Popovici, ingineri cu lungă experienţă tehnică şi de serioasă ţinută. Șantierul a fost organizat frumos. Pietrişul era trecut prin ciur şi spălat până ce apa rămânea limpede.

Când să înceapă lucrarea de turnare a betonului în şanţurile de fundaţii executate cu multă grijă, Zagoritz îmi porunceşte să-i împiedic şi să-i oblig să îndepărteze de pe şantier întreaga cantitate de pietriş, de sute de metri cubi, ciuruită şi spălată sub ochii noştri săptămâni de-a rândul.

La această absurdă măsură, inginerii, în lipsa arhitectului Ghica-Budeşti, aflat în străinătate, au apelat la sprijinul ing. profesor Grigore Cerkez, membru în Comisia tehnică a Ministerului.

Pe şantier, Cerkez se uită la muntele de  pietriş care sclipea sub soare, mă măsoară înciudat, cercetează cu atenţie pietrişul şi mi se adresează:

–          Voi sunteţi nebuni?

–          Domnule profesor, aşa mi s-a poruncit!

     A dat dispoziţie să înceapă lucrul:

–          Comunică-i lui Zagoritz că nu există pe niciun şantier din lumea asta condiţii mai bune de lucru! – şi a plecat.

În Pasajul Român, maestrul Petre Antonescu avea un birou de arhitectură cu numeroşi colaboratori. Acolo îşi desfăşura o parte din activitate şi Zagoritz, căruia i-am comunicat imediat cele întâmplate. Ieşind amândoi în Piaţa Teatrului, am sărit într-o trăsură şi muscalul a dat bice cailor.

Calea Victoriei cu Pasajul român

În planul doi Hanul Kretzulescu

Azi pe acest loc se află Magazinul Muzica și clădirea parohiei Kretzulescu

Pe şantier se începuse lucrul, cu inginerii prezenţi. O altercaţie violentă s-a iscat între ei şi pumnii inginerilor s-au abătut asupra lui Zagoritz, care a scos pistolul, îndreptând ţeava spre ei. Dar, în furia care pe drept îi cuprinsese, inginerii nu s-au speriat, continuând loviturile. Zagoritz a lăsat ţeava jos.

Au sărit şi oamenii şantierului şi s-a încins o bătaie, din care toţi am ieşit cu răni şi umflături. Apoi a intervenit poliţia, care ne-a condus pe toţi cu alai la sediul circumscripţiei pe şoseaua Filantropia, pentru declaraţii care s-au încheiat la miezul nopţii. Pe atunci, pe la ora şase seara, protipendada Capitalei ieşea cu luxoasele ei echipagii la plimbare pe Șoseaua Kiseleff. Și întreg şirul trăsurilor s-a oprit să afle rezultatul luptei dintre arhitecţi şi ingineri!

Trăsura boierului Grigore Bălăceanu Stolnici

Acest incident m-a zguduit adânc. Cum, asta va fi activitatea noastră de arhitecţi – o luptă continuă cu antreprenorii constructori? – Și am vrut să părăsesc această carieră şi să mă îndrept spre gravură. Dar cei două sute de lei lunar, deşi cu trudă câştigaţi, m-au hotărât să rămân. Și aşa mi-am continuat învăţământul de arhitectură”.

Și, într-adevăr, a devenit unul dintre marii arhitecți bucureșteni.

Ne întrebăm cum s-a împăcat cu inginerii constructori, în decursul bogatei lui cariere?

Incidentul este evocat în cartea "Lucrări publice în vremea Regelui Ferdinand" de Nicolae Noica, în pregătire la editura Vremea, în colecția Planeta București.

Locuri frumoase din București. Palatul Bragadiru

Parte a complexului construit de bogatul afacerist Dumitru Marinescu-Bragadiru, palatul (Colosseum) era destinat relaxării muncitorilor din fabrica sa de bere (în jur de 200 în epocile de vârf ale producției).

Construit în 1894-1895 după planurile arhitectului austriac Anton Schuckerle, palatul are o arhitectură de stil academist de școală germană, cu elemente neobaroce.
Fațada are corpul central mai înalt, în rezalit, iar colțurile corpurilor laterale sunt marcate de cupole.

Intrarea se face prin Calea Rahovei, tronsonul păstrat în sus de Bulevardul Libertății. Împrejurimile, destul de neprietenoase, constau în case vechi, în majoritate dărăpănate; chiar vizavi se ridică sinistra ruină a corpului neterminat a ceea ce ar fi trebuit să fie, în viziunea lui Ceaușescu, Palatul Academiei. 

.Prin contrast, Palatul Bragadiru, cu fațada decorată și cu cele două cupole grațioase de pe colțurile clădirii, dă imaginea întristătoare a marilor pierderi pe care le-a suferit orașul în cea de a doua jumătate a secolului XX.

Decorul exterior, păstrat, se armonizează cu cel interior, destul de încărcat.
Palatul cuprinde sala de spectacole și de bal, saloane, bibliotecă, la parter magazine și birouri.

Holul de la intrare, cu tavanul susținut de coloane cu capiteluri compozite, este decorat cu două nișe ornamentate cu motive de sorginte neobarocă,

Scara monumentală are balustrade traforate, cu elemente împletite.

Un hol amplu face legătura între scara de acces, sala de bal și terasă.

Sala de bal are un decor bogat, puțin greoi, ca și întreaga decorație a palatului. Tavanul, în întregime aurit, de o culoare densă, este împărțit în panouri împodobite cu stucaturi.

Sala este luminată de trei candelabre. (Mai sus, candelabrul central.)

Deasupra ușilor, decorul cu mascheroane și ghirlande este de asemenea aurit.

Într-unul dintre capetele sălii, o scenă de dimensiuni nu prea mari permite folosirea spațiului ca sală de spectacol.

În partea opusă scenei, două scări de metal elegant desenate, cu balustrade de fier forjat, duc către galerie.

Galeria, cu o balustradă somptuos ornamentată, este folosită ca spațiu de expoziții.

Spațiilor de recepție li se adaugă, în spatele clădirii, o terasă de dimensiuni vaste, prelungită de o grădină în pantă.

Palatul, retrocedat moștenitorilor, este folosit astăzi în special pentru evenimente: recepții, nunți etc.

Copyright Silvia Colfescu, 2015

Merită semnată petiția împotriva timbrului literar?

http://www.petitieonline.com/spunem_nu_timbrului_literar

Poate că nu are rost să țipi la urechea unui surd.
Poate că nu are rost să-i arăți unui orb lumina.
Poate că degeaba te căznești să-i explici parfumul crinului unui om pe care soarta l-a lipsit de simțul mirosului.

Poate că încercăm degeaba să le explicăm politicienilor noștri că puținii cititori care mai înțeleg și apreciază lectura ca pe o bucurie a vieții nu trebuie împovărați cu încă o taxă, peste impozitele pe care editorul le plătește din greu și care deja sunt incluse în prețul cărții.

Poate că ne străduim fără rost să-i facem, pe niște oameni în buzunarele cărora banii curg șuvoi, să priceapă că, pentru un pensionar cititor cu o pensie de 8-900 de lei, și un singur leu contează.
Că pentru un student care se descurcă din bursă, și un singur leu contează.
Că pentru un profesor începător, cu o leafă cam la nivelul pensiei medii, și un singur leu contează.

Cum spune românul, "sătulul nu crede ălui flămând".

Dar cred că, totuși, merită să semnăm petiția împotriva timbrului literar.
Ca să nu spună aleșii noștri că n-au știut care e miza situației.
Ca să nu-și închipuie că editurile mai rabdă, fără împotrivire, să fie promovate adunătoare de biruri și slugi la Uniunea Scriitorilor.
Ca, atunci când editurile, sătule de sărăcie, de impozite, de lupta nesfârșită pentru a-și găsi un locșor pe piața de carte din ce în ce mai strâmtă, își vor da in corpore obștescul sfârșit, autoritățile "iubitoare de cultură" să știe că au jucat un rol însemnat în dezastru.

Pentru ca aceia care fac cărți să știe că mai sunt oameni care iubesc cărțile.
Și să simtă că sunt sprijiniți de ei.

Din Bucureștii interbelici, de mărțișor

De mărțișor, tuturor doamnelor cititoare ale acestui blog, o fotografie a minunatului artist fotograf și harnic cronicar al Bucureștilor, Nicolae Ionescu, cu cele mai bune urări de primăvară.

Și tuturor domnilor cititori ai acestui blog, cu aceleași bune urări și cu speranța că le-au dăruit doamnelor lor de 1 martie un mărțișor... așa cum scrie mai sus: de prima calitate, aur, argint sau imitații din cele mai fine.

Și că au găsit un vânzător cu surâsul fermecător al celui din fotografie, care să le vândă minunea mai ieftin ca oriunde.

Frumos trebuie să fi fost să trăiești în Bucureștii interbelici...

Japca și cultura - scurtă incursiune în istoria unei legi șchioape

Nici nu se uscase bine sângele din fața Teatrului Național, când, la 14 martie 1990, pitorescul CPUN, străbunul nu mai puțin pitorescului Parlament actual, dădea la iveală, din puțul gândirii sale, Decretul-Lege nr. 93, prin care modifica niște legi pierdute în brumele anilor 1957 și 1968, înlocuindu-le printr-o lege ce reînvia „Timbrul literar”, delicată atenție la adresa Uniunii Scriitorilor.

Îl urma pe listă Decretul-Lege nr. 94 privind instituirea „Timbrului teatral” și lovind biletele de teatru cu o taxă care se colecta în favoarea Uniunii teatrale din România (cunoscută sub numele de UNITER).

Alte Decrete-Lege asemănătoare făceau cadouri similare câtorva organizații de creatori - sindicale în fapt -, pe spinarea publicului și a producătorilor de bunuri culturale.

Legile erau semnate de dl Ion Iliescu, dar apariția lor, atât de intempestivă în acele vremuri tulburi, și atât de țintită, nu poate fi despărțită de ideea atotputerniciei în CPUN a domnilor Caramitru și Dinescu, membri marcanți ai UNITER și USR, vedete ale ecranului TV, investiți de întreaga nație cu calitatea de oracole ale prea-plinului sentimentelor revoluționare.

Erau vremuri de mare curaj și speranță, astfel că, până la 12.09.1994 - cf. anexei nr. 9 la Normele metodologice nr. 48.211/1994 privind perceperea, încasarea, virarea” etc. etc., lista organizațiilor beneficiare ale timbrului s-a mărit la 10, completată cu uniuni și asociații noi și entuziaste de creatori „care, până la data elaborarii prezentelor norme metodologice, au facut dovada înființării, organizării și funcționării conform prevederilor legale în vigoare”.

Trendul era ascendent, ceea ce dovedește și apariția, la 6 noiembrie 1996, a Ordinului 2269/1996, ce conține o listă pe care figurează nu mai puțin de 18 beneficiari, între care tot soiul de nou-veniți, priviți cu prea puțină simpatie de organizațiile tradiționale, cu rădăcini adânc înfipte în perioada comunistă. 

Trebuie remarcat că și carierele persoanelor din conducerile uniunilor „bune”, președinți, vice-președinți, membri marcanți, urmau un curs ascendent: bine înșurubați în Camera Deputaților sau în Senat, acești oameni merituoși erau, și mai sunt încă, propulsați în posturi de miniștri – ai Culturii, dar nu numai –, de ambasadori sau cine mai știe ce alte funcții plăcute și bine retribuite.

Dar, în timp, s-a considerat că 18 este o cifră prea mare și că împărțirea platoului cu prăjituri la prea mulți musafiri, dintre care destui neinvitați, diminua porția la care considerau că au dreptul exclusiv cei aleși.

Așa încât, lovitură de teatru, la 14 octombrie 2003, vedem apărând Ordinul Nr. 2823/1566, de pe care au fost înlăturați nepoftiții fără rubedenii sau prieteni acolo unde trebuie, adăugându-se însă noi timbre – al arhitecturii, de divertisment – și noi beneficiari a căror distincție îi îndreptățea la un loc la masa timbrului cultural.

Mai mult, celor cu merite știute de aleși (chiar dacă mai puțin cunoscute de masa plătitoare) li s-au atribuit două sau chiar 3 porții: astfel, UNITER a căpătat permisiunea de a se înfrupta și din Timbrul teatral și din cel de divertisment, Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor i s-a deschis calea către Timbrul muzical, cel folcloric și cel de divertisment, Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor și-a văzut și ea afirmat dreptul la aceleași 3 timbre.

Cât despre dispăruți, vae victis, nimeni  nu s-a ostenit să le explice de ce au fost eliminați, deși făcuseră, conform Decretelor și Ordinelor anterioare, "dovada înființării, organizării și funcționării conform prevederilor legale în vigoare”. 

Legea transformă publicul consumator de cultură în vaca de muls a uniunilor de creatori, și producătorul de bunuri culturale în sluga ziselor uniuni. 

„Sluga” este obligată, volens nolens, să colecteze de la populație niște bani care-i grevează vânzările și așa insuficiente, să-i contabilizeze și să dea raportul către „stăpân”, angajând pentru aceste operațiuni personal plătit din propriul buzunar, și să trimită grațios „cadoul” uniunilor, pentru ca „mărimile” uniunilor să-și îndulcească zilele cu acești bani, să petreacă ore plăcute și mai ales gratuite la munte sau la mare, în conversații visătoare „de creație”, eventual botezate „festival” sau „simpozion”, să-și atribuie premii, să-și tipărească operele greu-vandabile și reviste cu tiraj de sacoșă, să-și joace piesele cu câțiva spectatori și să cumpere cu firmituri tăcerea sau adeziunea membrilor de rând, fericiți că sunt colegi de uniune cu geniile naționale.

Pe deasupra, o neglijență legală impardonabilă și perpetuată pune în același coș portocalele cu… cartofii, statul amestecându-se prin această lege nu numai în treburile unor întreprinderi/instituții pe care le întreține din banii publici – teatrele, filarmonicile, opera, cinematografia etc., ci și în acelea ale unor entități cu desăvârșire private, cum sunt editurile. Se ajunge astfel la situația nefirească în care o societate privată, editura, este obligată de stat, sub amenințarea unor pedepse pe care domnii legislatori le vor acum penale, să presteze servicii unei alte asociații private, Uniunea Scriitorilor, care nu numai că nu-i oferă nimic în schimbul acelor servicii, ci chiar își permite să privească de sus „pălmașii”, mai scăpând și unele regretabile inadvertențe verbale („editorii mint cu ne-ru-și-na-re!” etc.).

Lăsăm deoparte atitudinea ciocoiască a cuiva care afirmă „1 leu nu înseamnă nimic!”, demonstrând astfel distanța cosmică față de universul unui cititor modest, pentru care 1 leu poate însemna o pâine. Și pentru care această afirmație nu este populism.
De altfel, dacă ne aruncăm ochii pe declarațiile de avere ale domnilor conducători ai USR, care atestă venituri mărețe de zeci și sute de mii de lei - și mă refer numai la cele de la Buget, nu la drepturile de autor - și le comparăm cu pensia medie de 845 lei, ne explicăm incapacitatea acestor domni de a înțelege valoarea contribuției pe care o cer de la publicul cititor. http://www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/com_trim/nr_pensionari/pensii_%20trIIIr14.pdf   

Oricum, cititorul nu datorează scriitorului acel leu.

Îi datorează respect și afecțiune, dacă scriitorul îi trimite în mâini o carte care să-i atingă sufletul. Caz în care acea carte va deveni un best seller, autorul își va găsi satisfacția, inclusiv cea financiară și, dacă va dori, va putea să despartă din câștiguri o sumă pe care să o destineze colegilor săi mai puțin norocoși. De bunăvoie și nesilit de nimeni.

Iar statul, din impozitele necruțătoare pe care le ia de la editori, poate, la rândul său, să facă acte de generozitate față de cultură.

Din punga lui, nu a populației și așa suficient de împovărate, și a editurilor, de ani de zile aflate la limita subzistenței.

Abia atunci, cuvântul „japca” nu va mai fi asociat nobilului cuvânt „cultură”.