Lista accidentelor cu cianuri la minele de aur de pe glob în ultimul deceniu

Scurgere de cianuri în China

Asa cum am promis, public astăzi o listă (incompletă) a scurgerilor de cianuri survenite la minele de aur de pe glob în ultimul deceniu.

După cum veți vedea, deși companiile miniere sunt din țări cu înalt nivel de civilizație (SUA, Canada, Suedia etc.), ele exploatează mine în țări mult mai înapoiate din punct de vedere economic și tehnic, așa-numite "țări bananiere" (Ghana, Tanzania, Filipine etc.). 

Din acest punct de vedere, și România este o țară cât se poate de bananieră, nu?

Iată mai jos câteva dintre scurgerile de cianuri, care au fost urmate, TOATE, de distrugerea mediului, a faunei de pe vaste suprafețe (inclusiv a populației piscicole din ape) și deseori de pierderi omenești. 

Oare viața unui om dintr-o țară bananieră are vreo valoare?  

Jamaica

Potrivit Raportului anual pe 2012, compania minieră (mine de aur și polimetale) Boliden din Suedia a avut 9 accidente de mediu numai în 2012.

31octombrie 2011 și 29 decembrie în același an – la compania minieră britanică Kazakhstan Hambledon Mining au loc scurgeri de cianuri la unul dintre barajele lacului de decantare.

8 octombrie 2009, Newmont Mining Corporation din Denver, a doua dintre cele mai mari corporații de mine de aur din lume, deversează din neglijență cianuri la mina sa de aur Ahafo Gold Mine din Ghana.

În mai 2009, în Tanzania, la mina Barrick Gold, reziduuri lichide toxice din mină se infiltrează în râu: 20 de morți.

6 aprilie – 11 iulie 2007, Toronto Ventures Inc (TVI), companie minieră canadiană în Zamboanga, Filipine: barajul lacului de decantare se prăbușește, râul Siocon este otrăvit cu deșeuri toxice.

11 octombrie și 31 octombrie 2005, Filipine: la compania Lafayette Mining's Rapu Rapu, profilată pe extragere polimetalică, au loc două scurgeri ale apei de procesare și tratare.

20 iunie  2005, Laos: scurgere de cianuri la mina de aur Phu Bia, operată de Pan Australian Resources.

23 octombrie 2004, Ghana: scurgere de cianuri în râul Aprepre, printr-un baraj al companiei canadiene Bogoso Gold Limited.

11 ianuarie 2004, Ghana: de la o filială a Bogoso Gold Limited în proprietatea Golden Star Resources, se scurg cianuri în râul Kubekro.

30 ianuarie 2004, Australia: un raport al guvernului confirmă că de la mina Kalgoorlie Gold s-au scurs cianuri în apele freatice.

7 august 2004, Papua New Guinea: se degajează cianuri din mina Misima, în timpul dezafectării minei.

25 iunie 2004, China: Consiliul de Stat al Chinei raportează șapte cazuri de scurgeri de chimicale letale în ultima săptămână, urmate de un total de 21 de decese.

29 mai 2003, Ghana: scurgere de cianuri la mina de aur Tarkwa în districtul  Wassa est.

14 ianuarie 2003, Nicaragua: otrăvire cu cianuri la compania canadiană Hemconic/ Greenstone in Bonanza, în Regiunea Autonomă Nord-Atlantică; cianurile au fost aruncate în râul Bambana.  S-a raportat că 12 copii au murit bând apă din râu.

Ianuarie 2003, Honduras de Vest: scurgere masivă de cianuri la mina San Andrés.

2 decembrie 2003, USA: scurgere de cianuri lângă mina Briggs, Balleratt.

9 iunie 2002, Nevada, USA: scurgere de cianuri la mina Denton-Rawhide.

16 mai 2002, Nevada, USA: scurgeri de soluție de cianură la o unitate a minei Twin Creeks.

Noiembrie 2001, China – 11 tone de cianură de sodiu lichidă se scurg într-un afluent al râului Luohe în provincia Henan.

Octombrie  2001, Ghana– scurgere a mii de metri cubi de reziduuri miniere contaminate cu cianuri și metale grele la ruperea unui baraj în timpul unor operații miniere în Districtul Wassa West.

30 iunie 2000, Papua New Guinea: mina Rio Tinto Lihir aruncă cianuri în ocean.

 Merriespruit, Africa de Sud, 1994 -  după o ploaie abundentă, barajul iazului de decantare s-a rupt - 17 morți

Roșia Montana – o pagubă sigură și o catastrofă potențială

Baia Mare, deversare de cianuri (2000)

În urmă cu două zile, în ciuda promisiunilor pre-electorale de responsabilitate ale domnului Ponta, guvernul a aprobat un proiect de lege care apără interesele unei companii străine, în detrimentul cetățenilor români. Este insuportabilă jignirea pe care o aduce guvernul cetățenilor din Roșia Montană, permițând prin lege exproprierea lor la comanda RMGC.

Pentru niște avantaje economice discutabile și pentru crearea unui număr de locuri de muncă ridicol de mic, guvernul aprobă această ofensă adusă cetățenilor pe care ar trebui să-i apere, PLUS distrugerea ireversibilă a unor neprețuite mărturii istorice identitare, PLUS nimicirea unor frumuseți naturale care au adus faimă acestui colț din România, PLUS primejduirea durabilă a mediului unei întinse regiuni din țara noastră și din cele învecinate. 

Exploatarea aurului cu cianuri e o metodă riscantă și factorul uman adaugă întotdeauna un plus de risc. Un accident major e aproape inevitabil. E numai o chestiune de timp. Și nu numai la noi se întâmplă.

Summitville, Colorado, SUA. Statul a plătit 155 milioane dolari pentru a curăța locul otrăvit de mina de aur care a dat faliment și nu și-a mai îndeplinit obligațiile de refacere a mediului.  

România n-ar fi la primul mare accident minier. Două catastrofe importante au edificat deja renumele de neglijență și de nepăsare al industriei noastre miniere. Multă lume își mai aduce aminte că, în urmă cu 13 ani, Aurul, un joint venture format de Esmeralda Exploration și de guvernul român (tot guvernul!), a otrăvit cu cianură râurile Săsar, Lăpuș, Someș,Tisa și fluviul Dunărea.  

Dar puțini sunt cei care își mai amintesc de catastrofa de la Certej. 

Iată mai jos date publice despre accidentele de la Baia Mare și Certej.

Mâine voi publica pe blog o listă a numeroaselor accidente survenite în ultimii ani peste tot pe glob unde există mine de aur care operează cu cianură.

Nu voi spune vechiul proverb „cine are urechi de auzit, să audă” ci, mai la subiect, cine are minte de înțeles, să înțeleagă!

30 IANUARIE 2000, Baia Mare România: în urma cedării barajului unui lac în care au fost depozitate reziduuri miniere, 100 000 de metri cubi de ape contaminate cu cianuri (aproximativ 100 de tone de cianuri) s-au împrăștiat peste câmpuri și în sistemul hidrografic din România, Ungaria și Yugoslavia. Au murit milioane de pești și alte animale, iar apa potabilă a 2.500.000 de oameni a fost contaminată. Dezastrul a fost comparat, ca amploare, cu catastrofa de la Cernobâl. 
Reamintesc că, după accident, când statul ungar a vrut să-și recupereze pagubele suferite prin otrăvirea Tisei, nu a mai avut pe cine să dea în judecată: societatea vinovată dispăruse! Nu am informații despre cei care au plătit daunele, dar tare mă tem că s-ar putea să fim noi, cetățenii României. Grozav ne mai îmbogățește mineritul cu cianuri!

Un dezastru uitat: Dezastrul de la Certej a avut loc la data de sâmbătă 30 octombrie 1971, la ora 4:55 dimineața, fiind provocat de ruperea digului și alunecarea muntelui de steril din iazul de decantare al exploatării miniere Certej, județul Hunedoara.

În perioada de exploatare a iazului, între 1936 și 1971, au fost depozitate în el elemente de depunere complet diferite ca granulație, tasare și umiditate care au creat o falie de alunecare.

Digul s-a rupt pe o lățime de 80 de metri și din iaz au fost expulzate în câteva minute 300.000 de metri cubi de steril.

                                                sursa foto: Ziarul Hunedoreanului

Valul acid de steril a înghițit, într-un sfert de oră și a ras de pe fața pământului șase blocuri de locuințe cu 25 de apartamente fiecare, un cămin cu 30 de camere, șapte locuințe individuale și 24 de gospodării au fost distruse sau avariate. Dezastrul a provocat 89 de morți și 76 de răniți.

Cianura folosită în procesul de extracție, care se găsea în nămolul scurs, a ars hainele de pe victime. Toate cadavrele care au fost scoase din mâl erau despuiate. 

                                                      sursa foto: Ziarul Hunedoreanului

Autoritățile au anunțat oficial la radio și televiziune un număr de 48 de morți pentru a nu fi nevoite să declare doliu național.

După un an de cercetări și audieri, ancheta a decis că tragedia este urmarea unor împrejurări ce nu puteau fi prevăzute, nimeni nefiind vreodată condamnat pentru moartea celor 89 de persoane. (Wikipedia)

Mulțumesc, bucureșteni! Primarul ales de voi e om de cuvânt!

Îs Mihai, cioban la oi!

Recunosc că nu l-am votat pe domnul Oprescu. Nici prima, nici a doua oară.

Prima oară pentru că vorbește grobian.

Și pentru că mi-a căzut greu tatăl general (nu știu dacă de securitate, dar, cum „onoarea” asta și-a câștigat-o pe vremea lui Ceaușescu, e sigur că Securitatea și-a băgat coada pe-acolo).

Splendoarea florilor de câmp, printre care pasc mioarele

A doua oară, chiar că am avut de ce să NU îl votez: câte grosolănii, câte minciuni, câte promisiuni neonorate am auzit de la dumnealui de cum și-a preluat primul mandat ar fi fost de ajuns pentru ca un electorat normal să-l zvârle cu forța afară din funcție după o lună.

Dar bucureștenii nu sunt un electorat normal.

Dă-le un primar care face zob orașul, care-l văduvește de toate monumentele istorice pe care le poate distruge, care minte fără rușine, care-și face interesele călcând în picioare legile și buna-cuviință, care batjocorește pe față orașul și pe cetățenii lui, și bucureștenii nu numai că nu-l zboară din funcție, dar îl mai aleg o dată.

Le place.

Bucureștenii sunt masochiști.

Sigur, nu toți.

Numai o confortabilă majoritate a celor care binevoiesc să se prezinte la vot.

Coșmarul de pe străzi: mereu alte "lucrări".

Îmi stau în gât clădirile distruse, demolările hoțești, făcute noaptea în week-end, promisiunile aruncate în bătaie de joc, veșnicele străzi desfundate, cu gropi astupate seara și redeschise a doua zi, pentru alte lucrări, stilul „proștii latră, caravana trece”, care s-a încetățenit în relațiile dintre Primărie și cetățeni.

Mă întreb cum de suportă oamenii.

Mă-ntreb de ce mă-ntreb.

Probabil că le place.

Sub soarele arzător, o poartă singuratică și o arie de cauciuc îmbie bucureștenii să poftească la joc. Nerecunoscători, oamenii preferă să se strecoare pe la umbra clădirilor. 

Ultima batjocură la adresa bunului-simț se etalează cu nerușinare în plin centrul Capitalei.

Marele primar nu putea să nu-și lase amprenta pe Piața Universității, inima orașului, locul sanctificat odinioară de biserica Sf. Sava, locul unde a funcționat prima școală de nivel superior a orașului, spațiul pe care bucureștenii l-au cinstit înălțând aici statuile celui mai vestit voievod și pe cele ale întemeietorilor învățământului românesc.

După ce a aprobat lucrări care au știrbit vestigiile bisericii Sf. Sava (care, într-o țară civilizată, ar fi fost puse în valoare ca un punct de atracție al orașului), după ce a promis că va respecta o formulă arhitecturală care să îmbogățească orașul, că va înlocui verdeața din jurul statuilor cu noi arbori, cu altă iarbă și cu flori, primarul Oprescu s-a ținut de cuvânt.

Deșertul de ciment

Pe deșertul vast de ciment, înconjurat din toate părțile de mari monumente istorice ale orașului, s-a dezlănțuit kitsch-ul. Ca o mahalagioaică fără nici o urmă de educație, care-și umple casa de flori de plastic, închipuindu-și că o împodobește, Primăria a umplut întinderea de ciment cu urâțenii ieftine, de un gust suburban.

Frumoasa clădire construită de arhitectul G.M. Cantacuzino e într-o stare de plâns. Singurul detaliu în stare bună de pe clădire este reclama PSD, care are o filială aici

Pe gurile de aerisire ale parcajului subteran, au fost aruncate petece de mochetă de plastic verde, închipuind promisa iarbă.

"Poiana urbană" !!! Curat urbană, coane Fănică!

Iar în mijlocul pieței, deja celebrul palmier de plastic cu frunze rare fără umbră stă lângă două șezlonguri de lemn așezate pe un rotocol încins de... ciment.

Bătaia de joc nu s-a oprit aici.

La urma urmei, am văzut la Londra veverițe și vulpi prin nenumăratele parcuri din oraș, la Berlin, în plin centru, se zbenguie iepurii prin tufișuri, de ce să fim noi, țara mioritică, mai prejos?

Mioara roz frumoasă coz

Așa că acum, Mihai Viteazul, cu o figură mai nemulțumită decât oricând, a fost promovat cioban la oi. 

Prin piață au apărut miorițe de placaj. Albe și negre și… roz.

Care pasc printre arbori și flori. Tot de placaj.

Se poate presupune că oroarea de mai sus reprezintă o oaie adormită

 Când am fost să mă încredințez cu propriii ochi de halimaua cu pricina, era ora 5 după-amiaza, în acest sfârșit de vară. Cimentul dogorea drăcește. Câțiva bucureșteni, trași la umbra clădirii fostei bănci, zăceau palizi pe scaune, discutând probabil despre simțul artistic și despre calitățile de bun gospodar ale primarului. 

   

Să ne mai mirăm că toată Europa se uită la noi ca la ultimii troglodiți?

Ne merităm soarta.  

        

Herta Müller

                                                                                                          Foto EvZ
Sărbătorim astăzi ziua de naștere a Hertei Müller, scriitoare de limbă germană și română, singura scriitoare născută în România care a primit premiul Nobel pentru literatură. A mai primit și alte numeroase premii pentru literatură (dintre care numai două în România), precum și Premiul Franz Werfel pentru Drepturile Omului. Contestatară acerbă a comunismului (să nu uităm că este fiica uneia dintre nenumăratele femei germane nevinovate, deportate în URSS), a suferit din plin rigorile traiului într-o societate sufocată de constrângerile unui regim totalitar. Talentul ei, justițiar și tragic, s-a forjat, ca diamantul, la o presiune aproape imposibil de suportat. Este autoarea unei opere literare importante, proză și poezie, pe care populația din țara în care s-a născut o cunoaște încă prea puțin.

Cu toate acestea, mai sunt printre noi oameni care îi citesc cărțile, care o prețuiesc și se mândresc cu ea.

La mulți ani, Herta Müller!

Bivolaru – lupu-și schimbă părul, dar năravul nu

Cu ce mă mai distrez în vacanță?

În 1997, deputatul PDSR (azi PSD) Gabriel Bivolaru era sub anchetă penală pentru devalizarea BRD, de unde a furat 2.200 miliarde de lei vechi. Mi-a fost greu să mă descurc între atâtea zerouri, dar, în cele din urmă, am ajuns cu uluire la concluzia că asta face 200 de milioane de lei noi, aproape 50 de milioane de Euro!!!

S-a mai dovedit că Bivolaru și complicii săi au mai executat diverse furăciuni masive, între care o mulțime de hoteluri sfeterisite de la Eforie SA, din care societatea a recuperat doar o parte. Și alte fleacuri de sute de milioane de lei, care, pe lângă jaful de 50 de milioane de Euro, nici nu mai contează.

Nu știu în câte articole am amintit felul uluitor în care 42 de parlamentari PDSR (azi PSD), în frunte cu Adrian Năstase, Miron Mitrea și Dan Ioan Popescu, într-un convoi de mașini de lux, s-au dus la Parchet ca să-l susțină pe hoțul dovedit, coleg de partid!!!

Cu asemenea susținători, nu e de mirare că procesul lui Gabriel Bivolaru s-a târât prin tribunale 5 ani și că, în sfârșit, în 2004, hoțul a fost condamnat la ridicula pedeapsă de 5 ani pușcărie.

Pentru fiecare 10 milioane de Euro câte un an! 50 de milioane – 5 ani!

Când te gândești că un modest găinar ia de două ori pe-atât pentru câte-un fleac în valoare de câțiva Euro!

Ei bine, nici pe ăștia nu i-a făcut. A fost eliberat din închisoare la începutul anului 2007, după 2 ani și 10 luni.
S-a considerat că e reeducat și nu mai constituie un pericol pentru societate.

Se întreba cineva ce-a făcut din 2007 până acum?

Ce întrebare!

A demonstrat că au greșit cei care i-au dat drumul de la zdup, pentru că nu mai constituie un pericol pentru societate. A FURAT.

Azi, aud că l-au prins din nou asupra faptului. Ca ultimul pungaș, fostul deputat PDSR fura petrol din conducte, coordonând în acest sens activitatea altor distinși prieteni. Dotat tehnic în mod corespunzător, căra petrolul furat la niște rafinării cam clandestine, cu cisternele. Acolo făcea din el benzină de slabă calitate, pe care o cumpăram noi de la benzinării, amestecată cu benzina obișnuită, și ne miram de ce ne merge motorul anapoda și se strică atunci când nu te-aștepți.

Cum s-ar zice, lupu-și schimbă părul…

Și văd că boala domnului Bivolaru e molipsitoare.

Între timp, marele prieten al deputatului Bivolaru, cel din fruntea alaiului parlamentarilor PDSR care s-au dus la Parchet să-și apere colegul, a gustat și el din binefacerile educative ale pușcăriei.

În 2009, dl Miron Mitrea a fost și dumnealui trimis în judecată pentru luare de mită și instigare la fals material în înscrisuri oficiale, în legătură directă cu infracțiunea de corupție, uz de fals.

Tot soiul de infractori, unii condamnați, alții nu încă, au întărit rândurile PDSR-PSD. Dacă vrem să amintim un nume, parcă unul dintre cei mai scârbavnici e dl Cătălin Voicu, condamnat definitiv pe 22 aprilie 2013 la șapte ani de închisoare cu executare, pentru trafic de influență și luare de mită.

E drept că infractori nu sunt numai la PSD, găsim destui și prin celelalte partide.

Acum vreo douăzeci de zile ziarele au anunțat că 15 parlamentari, dintre care cei mai mulți de la PSD, au dosare penale pentru conflict de interese.

Cloaca jegoasă a corupției se întinde peste tot.

În asemenea situație, ce să te mai miri de un biet hoț sincer și perseverent ca domnul Bivolaru?

PS Oare ce-o mai fi făcând dl Gregorian Bivolaru, fratele vitreg al dlui Gabriel și celebru yoghin-escroc-dezmățat, în "exilul" lui în Suedia? 

De ce n-am mai mers anul acesta la Mamaia

Imagine click.ro

După cum știu prietenii care urmăresc blogul meu, am avut dintotdeauna o pasiune patriotică și oarecum stupidă pentru Mamaia. Patriotică, pentru că am crezut neabătut că trebuie să-i susținem pe întreprinzătorii noștri și nu pe cei din alte țări. Oarecum stupidă pentru că petrecerea vacanței la Mamaia, pe lângă unele avantaje practice și morale, a avut dintotdeauna o grămadă de dezavantaje.

Am trecut peste ele.

Și, an de an, avantajele s-au tot șters și dezavantajele au devenit din ce în ce mai vizibile.

O contribuție masivă la capitolul avantaje și-a adus autostrada București-Constanța. Nu-i de colo să te sui în mașină în fața casei și să ajungi în două ore și jumătate în fața ușii hotelului.

Și alte avantaje: plaja întinsă, pe care abia aștepți să-ți întinzi prosopul și să-ți treci ușor degetele prin moliciunea mătăsoasă a nisipului, coborârea lină în mare, apa cu mireasmă de pepene verde, priveliștea hotelurilor cunoscute și a restaurantelor în care intri cu ideea că banii pe care-i cheltuiești rămân unor concetățeni…

Imagine bonjouroholiday.ro

Sigur, erau și dezavantaje. Comerțul răpănos cu lucruri ieftine, uneori vândute scump, dughenele prăpădite, răsărite în toate colțurile, gunoaiele aruncate peste tot, vechile bazine năpădite cu nisip și văduvite de statui, hotelurile cu fațade neîngrijite, peluzele jerpelite și arse, mâncarea deseori cam rudimentară și chelnerii plictisiți, triburile zgomotoase, mâncătoare de semințe și venite la mare cu cățel, cu purcel și cu mam’marea cu basma…

Captură ecran Digi 24

Treptat, dezavantajele au crescut monstruos și avantajele au început să se topească până la dispariție.

Apa, în care se deversează murdăria venită de la hotelurile pline, nu mai miroase a pepene verde, ci mai curând a săpun și șampon, iar acum vreo câțiva ani, bălăcindu-mă prin fața hotelului Rex, m-am trezit în fața unui mândru… excrement uman, care plutea voios pe valuri.

Plaja întinsă s-a umplut până la refuz de șezlonguri de plastic, unul lângă altul, iar cei care preferă să stea cu prosopul direct pe nisip sunt victimele mitocăniei bodiguarzilor unor patroni care-și arogă drepturi discreționare asupra întregii plaje. Până la urmă, iubitorii plajei fără plastic sunt obligați să stea se coacă într-un „ghetto”, departe de mare, în nisipul încins insuportabil, lângă faleză. 

Imagine Internet

Stabilimentele de pe plajă, care vând bere la preț de șampanie și șampanie la preț de pietre scumpe, deversează asupra urechilor celor din jur torente de decibeli, acoperind muzica valurilor și contribuind din plin la deteriorarea auzului lor.

Mai rău, în ultimii ani, sub oblăduirea primarului Mazăre, s-a umplut plaja de pipițe mai mult goale, care se scălămbăie în urletele difuzoarelor mai rău ca în barurile porno din porturile Asiei. 

Imagine Adevărul

Însuși primarul, uneori în fundul aproape gol, alteori îmbrăcat ca la circ, e nelipsit din stațiunea pe care a dat de înțeles că vrea să o transforme în bordelul Europei. Ziua, mănâncă printr-unul dintre restaurante (și atunci să te ferească Dumnezeu să te nimerești la masa de-alături, că ți se vestejesc urechile la auzul vorbelor grosolane cu care-și împroașcă interlocutorii).

Seara, în camioane carnavalești, pline de turme de carne de tun îmbrăcată sumar, „primarul”, costumat ridicul, cutreieră Mamaia în bubuit de manele și țopăind deșucheat, după care „petrece” într-unul din barurile mitocane cu pretenții (așa-zisele „fițe”), care poluează noaptea cu zgomot de diverse nuanțe și cu vomismentele petrecăreților depășiți de alcooluri.

Iar dacă vrei să faci vreo excursie prin împrejurimi, mai întâi te gândești bine dacă merită să-ți scoți mașina din locul de parcare găsit după laborioase cercetări, pentru că e sigur că rămâi fără el și că iar va trebui să alergi nesfârșit în jurul hotelului, până să găsești altul oarecum în apropiere.

Kitsch, gălăgie, aglomerație, mitocănie, scumpătate și gunoi.
Cheltuieli uriașe pentru carnavaluri vulgare și petreceri triviale, zero la capitolul întreținerea clădirilor, curățenie, civilizație.

Imagine Internet

Patriotismul meu a rezistat îndelung. 

Apoi, m-am dus la o agenție de turism și i-am spus agentului ce vreau: un hotel liniștit, nu prea pretențios, lângă plajă, de preferință cu o pădure în spate, cu cât mai puține discoteci și alte surse de zgomot în jur.

Omul s-a uitat amuzat la mine și mi-a spus:

- Ce vreți dumneavoastră, doamnă, se numește CA-LI-TA-TE, și asta costă!

Mi-a promis totuși că-mi va căuta.

M-am dus acasă și, timp de trei zile, am căutat pe booking.com, citind cu răbdare toate comentariile clienților.

Asta m-a adus acum aici, pe lângă Salonic, la șapte-opt sute de kilometri de casă. În Bulgaria, dacă respecți regulile de circulație, nu te deranjează nimeni, așa că am ajuns fără probleme, în ciuda zvonurilor alarmiste despre polițiști abuzivi.

Hotelul e pe plajă, e curat, arată nou, deși probabil că nu este, camera e confortabilă, proprietarii (o pereche destul de tânără) sunt amabili și primitori, restaurantul lor ține muzica la un diapazon discret și o închide după ora 11.30, tot ei au în față, pe plajă, o zonă cu bar, cu șezlonguri și umbrele ținute gratuit la dispoziția clienților, dar, dacă vrei să stai pe nisip, ai loc oriunde, până hăt departe. La restaurant, mâncarea e bună și prețurile convenabile. Dacă vrei discotecă, sunt câteva la vreo 500 de metri depărtare, dar difuzoarele lor respectă regulile poluării fonice.

Marea Egee e caldă, curată, de o limpezime de cristal și susură aproape neauzit. Parcă ești în rai.
În spatele hotelului, e un delușor cu o pădure, în care am găsit… mure.

Eu numesc acest tip de vacanță CA-LI-TA-TE.

Și, să nu uit: hotelul costă mai puțin decât un hotel de două stele din Mamaia…   

Strada Dianei 9 și nenorocul arhitectului Doneaud

Ernest Doneaud, important arhitect bucureștean în prima jumătate a secolului XX, de origine franceză și cu studii la Paris, a lăsat în Capitală și în alte câteva orașe mai multe clădiri, care ilustrează stilurile preferate în epocă, neoromânesc, eclectic cu elemente de neoclasic și neorenaștere franceză, neobaroc și Art Déco. Multe dintre ele se păstrează… mai bine sau mai rău.

Din păcate, nu putem să nu observăm că Doneaud a fost un arhitect cu soartă inegală: când norocos, când ghinionist. La fel și clădirile lui.

Decor la sala bizantină a Cercului Militar București

Cele mai norocoase sunt Cercul militar, clădire pe care nu o amenință nimic și la ale cărei decorațiuni interioare Doneaud a contribuit masiv, 

biserica Visarion, bine merçi pe strada Visarion (stradă devenită celebră pentru batjocorirea casei de la nr. 8, dar de-a lungul căreia încă dăinuiesc mai multe clădiri frumoase amenințate de distrugere), casa neoromânească de pe strada Mahatma Gandhi 1 colț cu Kiseleff, de care are grijă galeria de artă ce-și are sediul acolo, casa Deșliu, din bd. Dacia, azi sediu de ambasadă, bine întreținută. Și alte câteva.

Casa Ion Voicu (imagine PMB)

Norocoasă poate fi considerată și casa din Intrarea Ioanid 4, trecută din mâinile Aspasiei Dănescu în cele ale inginerului Creţu, apoi ale violonistului Ion Voicu și rămasă în proprietatea familiei acestuia. Deși cu fațada cam jerpelită, e în siguranță pentru multă vreme de-acum încolo.

Casa Coandă

Casa monumentală din bulevardul Lascăr Catargiu, construită de arhitecții Ernest Doneaud și Gregoire Marc pentru Generalul Coandă, tatăl savantului Henri Coandă, are mai puțin noroc: donată de proprietar Academiei, a servit de obiect unei vânzări cam frauduloase a etajului și acum se află în hățișul unor litigii ajunse în Justiție.

Dar nenorocul arhitectului Doneaud a schimbat soarta altor clădiri frumoase pe care le-a conceput.

Desen de Doneaud pentru fațada Palatului Senatului 

(imagine din articolul Oanei Marinache din Adevărul)

Marele lui ghinion – și cel al Capitalei – este cel abătut asupra clădirii Senatului, proiectată de el și de colegul lui, arh. Maimarolu. Senatul ar fi trebuit să se afle pe locul vechii case demolate a lui Toma Cantacuzino, confiscată de Constantin Brâncoveanu și numită de el „palatul coconilor mei”, apoi proprietate a altor mari familii boierești, sfârșind cu Bibeștii. Aflată la vremea aceea pe malul drept al Dâmboviței, ajunsă, prin avatarurile modificărilor aduse cursului râului, pe celălalt mal, clădirea dăinuia încă în 1912, când a fost demolată pentru a face loc clădirii Senatului.

Ziarul Universul din 1912 - imagine Internet

Noua clădire a Senatului, desenată de Doneaud și Maimarolu, ar fi întregit peisajul urban al acelui colț de București, rezonând armonios cu clădirea CEC și cu cea a Muzeului de Istorie a României, cu arhitecturi de stiluri înrudite, și punând un cap de perspectivă coerent Căii Victoriei.

N-a fost să fie.

Deși, în cele din urmă, s-au construit fundațiile și au început să se înalțe zidurile, construcția a fost abandonată din motivul tradițional mioritic, „lipsa de bani”. A ființat aici un cinematograf, numit Gioconda. Subconștientul popular a păstrat numele și, fără să-și aducă aminte de unde vine, l-a trecut blocului-turn construit mult mai târziu, în 1962, pe acele fundații.

Ghinionul arhitectului s-a abătut mai târziu asupra altor clădiri construite după planurile lui. 

Frumosul hotel Royal Palace, din C. Mille 18, tânjește de ani de zile, cu ferestrele sparte și tencuiala coșcovită, așteptând să se încheie renovarea începută cu ani în urmă și lăsată de izbeliște în mijlocul lucrărilor.

Hotelul Lido, unul dintre hotelurile de lux ale Capitalei, mândru posesor al primei (și multă vreme singurei) piscine cu valuri artificiale din București, stă închis de ani de zile în urma unor vaste acțiuni judiciare. Păcat de această podoabă hotelieră a Bucureștilor.

Ultima casă Doneaud lovită de ghinion este cea din Dianei 9. Construită, pe câte știu, prin 1910-1914, pentru colonelul Gh. Argeșeanu, locuită mai târziu, potrivit prof. A. Pippidi, de familia „monseniorului” Vladimir Ghica, casa, așezată pe colț, înecată în verdeață, este un exemplu al farmecului bucureștean interbelic. Când te apropii de ea e imposibil să nu te gândești la dragostea de frumos, la educația și la cultura locuitorilor Capitalei acelor vremuri.

Dar vai! Aceste constante ale vieții bucureștene de ieri nu mai au valoare astăzi! Agresivitatea, lăcomia feroce, lipsa de considerație pentru semeni, caracteristice zilelor noastre, nu fac casă bună cu estetismul tihnit al vieții celor care au făcut din București mult pomenitul „mic Paris”.

După ce ușile au fost deschise vraiște pentru ca oamenii străzii să-și facă datoria de distrugere, așa cum s-a întâmplat cu atâtea case prețioase bucureștene, casa este acum închisă și păzită în urma protestelor societății civile și a atribuirii statutului de monument istoric. 

Cam târziu. Termitele umane au ros pe dinăuntru tot ce se putea. 

Mica seră, acum devastată, altădată colț de frumusețe și răcoare

Ultima sobă rămasă (cu siguranță o sobă Hardmuth), despuiată de reliefurile ei grațioase

Numai câteva ornamente pe tavane și deasupra ușilor, câteva careuri de ferestre bizotate de cristal, mica seră devastată și ruina unei sobe, altădată împodobită cu reliefuri, mai aduc aminte de calitatea vieții celor care au locuit aici.

Scara spre pod, cu linii fluide... dar rămasă fără balustradă

În pod, eleganta structură de lemn pe care este montată tabla acoperișului 

- lucru fin și meșteșugit, din alte vremuri

Cât suntem de pricepuți la tăiatul crăcii pe care stăm! Cu câtă nesocotință distrugem dovezile care atestă că suntem și noi oameni civilizați, aparținători de Europa! Cu câtă nepăsare criminală și lipsă de rușine aruncăm la gunoi mărturiile unei istorii pe care alte națiuni civilizate le-ar îngriji și le-ar păstra cu mândrie și respect. Dacă le-ar avea.

Mă minunam cu câtă emoție a întâmpinat nația noastră de mâncăi știrea că s-ar putea ca sanctitatea sa micul (mititelul) să fie interzis! Dacă măcar un sfert din cei care s-au agitat ca să-și poată umfla mai departe burdihanul cu mici s-ar emoționa atunci când pierdem irevocabil o prețioasă podoabă a Bucureștilor, am fi acum demult acceptați de Europa și nu ne-ar mai contesta nimeni statutul de popor civilizat.

Visez, probabil…

 Copyright Silvia Colfescu, 2013