Strada Dianei 9 și nenorocul arhitectului Doneaud

Ernest Doneaud, important arhitect bucureștean în prima jumătate a secolului XX, de origine franceză și cu studii la Paris, a lăsat în Capitală și în alte câteva orașe mai multe clădiri, care ilustrează stilurile preferate în epocă, neoromânesc, eclectic cu elemente de neoclasic și neorenaștere franceză, neobaroc și Art Déco. Multe dintre ele se păstrează… mai bine sau mai rău.

Din păcate, nu putem să nu observăm că Doneaud a fost un arhitect cu soartă inegală: când norocos, când ghinionist. La fel și clădirile lui.

Decor la sala bizantină a Cercului Militar București

Cele mai norocoase sunt Cercul militar, clădire pe care nu o amenință nimic și la ale cărei decorațiuni interioare Doneaud a contribuit masiv, 

biserica Visarion, bine merçi pe strada Visarion (stradă devenită celebră pentru batjocorirea casei de la nr. 8, dar de-a lungul căreia încă dăinuiesc mai multe clădiri frumoase amenințate de distrugere), casa neoromânească de pe strada Mahatma Gandhi 1 colț cu Kiseleff, de care are grijă galeria de artă ce-și are sediul acolo, casa Deșliu, din bd. Dacia, azi sediu de ambasadă, bine întreținută. Și alte câteva.

Casa Ion Voicu (imagine PMB)

Norocoasă poate fi considerată și casa din Intrarea Ioanid 4, trecută din mâinile Aspasiei Dănescu în cele ale inginerului Creţu, apoi ale violonistului Ion Voicu și rămasă în proprietatea familiei acestuia. Deși cu fațada cam jerpelită, e în siguranță pentru multă vreme de-acum încolo.

Casa Coandă

Casa monumentală din bulevardul Lascăr Catargiu, construită de arhitecții Ernest Doneaud și Gregoire Marc pentru Generalul Coandă, tatăl savantului Henri Coandă, are mai puțin noroc: donată de proprietar Academiei, a servit de obiect unei vânzări cam frauduloase a etajului și acum se află în hățișul unor litigii ajunse în Justiție.

Dar nenorocul arhitectului Doneaud a schimbat soarta altor clădiri frumoase pe care le-a conceput.

Desen de Doneaud pentru fațada Palatului Senatului 

(imagine din articolul Oanei Marinache din Adevărul)

Marele lui ghinion – și cel al Capitalei – este cel abătut asupra clădirii Senatului, proiectată de el și de colegul lui, arh. Maimarolu. Senatul ar fi trebuit să se afle pe locul vechii case demolate a lui Toma Cantacuzino, confiscată de Constantin Brâncoveanu și numită de el „palatul coconilor mei”, apoi proprietate a altor mari familii boierești, sfârșind cu Bibeștii. Aflată la vremea aceea pe malul drept al Dâmboviței, ajunsă, prin avatarurile modificărilor aduse cursului râului, pe celălalt mal, clădirea dăinuia încă în 1912, când a fost demolată pentru a face loc clădirii Senatului.

Ziarul Universul din 1912 - imagine Internet

Noua clădire a Senatului, desenată de Doneaud și Maimarolu, ar fi întregit peisajul urban al acelui colț de București, rezonând armonios cu clădirea CEC și cu cea a Muzeului de Istorie a României, cu arhitecturi de stiluri înrudite, și punând un cap de perspectivă coerent Căii Victoriei.

N-a fost să fie.

Deși, în cele din urmă, s-au construit fundațiile și au început să se înalțe zidurile, construcția a fost abandonată din motivul tradițional mioritic, „lipsa de bani”. A ființat aici un cinematograf, numit Gioconda. Subconștientul popular a păstrat numele și, fără să-și aducă aminte de unde vine, l-a trecut blocului-turn construit mult mai târziu, în 1962, pe acele fundații.

Ghinionul arhitectului s-a abătut mai târziu asupra altor clădiri construite după planurile lui. 

Frumosul hotel Royal Palace, din C. Mille 18, tânjește de ani de zile, cu ferestrele sparte și tencuiala coșcovită, așteptând să se încheie renovarea începută cu ani în urmă și lăsată de izbeliște în mijlocul lucrărilor.

Hotelul Lido, unul dintre hotelurile de lux ale Capitalei, mândru posesor al primei (și multă vreme singurei) piscine cu valuri artificiale din București, stă închis de ani de zile în urma unor vaste acțiuni judiciare. Păcat de această podoabă hotelieră a Bucureștilor.

Ultima casă Doneaud lovită de ghinion este cea din Dianei 9. Construită, pe câte știu, prin 1910-1914, pentru colonelul Gh. Argeșeanu, locuită mai târziu, potrivit prof. A. Pippidi, de familia „monseniorului” Vladimir Ghica, casa, așezată pe colț, înecată în verdeață, este un exemplu al farmecului bucureștean interbelic. Când te apropii de ea e imposibil să nu te gândești la dragostea de frumos, la educația și la cultura locuitorilor Capitalei acelor vremuri.

Dar vai! Aceste constante ale vieții bucureștene de ieri nu mai au valoare astăzi! Agresivitatea, lăcomia feroce, lipsa de considerație pentru semeni, caracteristice zilelor noastre, nu fac casă bună cu estetismul tihnit al vieții celor care au făcut din București mult pomenitul „mic Paris”.

După ce ușile au fost deschise vraiște pentru ca oamenii străzii să-și facă datoria de distrugere, așa cum s-a întâmplat cu atâtea case prețioase bucureștene, casa este acum închisă și păzită în urma protestelor societății civile și a atribuirii statutului de monument istoric. 

Cam târziu. Termitele umane au ros pe dinăuntru tot ce se putea. 

Mica seră, acum devastată, altădată colț de frumusețe și răcoare

Ultima sobă rămasă (cu siguranță o sobă Hardmuth), despuiată de reliefurile ei grațioase

Numai câteva ornamente pe tavane și deasupra ușilor, câteva careuri de ferestre bizotate de cristal, mica seră devastată și ruina unei sobe, altădată împodobită cu reliefuri, mai aduc aminte de calitatea vieții celor care au locuit aici.

Scara spre pod, cu linii fluide... dar rămasă fără balustradă

În pod, eleganta structură de lemn pe care este montată tabla acoperișului 

- lucru fin și meșteșugit, din alte vremuri

Cât suntem de pricepuți la tăiatul crăcii pe care stăm! Cu câtă nesocotință distrugem dovezile care atestă că suntem și noi oameni civilizați, aparținători de Europa! Cu câtă nepăsare criminală și lipsă de rușine aruncăm la gunoi mărturiile unei istorii pe care alte națiuni civilizate le-ar îngriji și le-ar păstra cu mândrie și respect. Dacă le-ar avea.

Mă minunam cu câtă emoție a întâmpinat nația noastră de mâncăi știrea că s-ar putea ca sanctitatea sa micul (mititelul) să fie interzis! Dacă măcar un sfert din cei care s-au agitat ca să-și poată umfla mai departe burdihanul cu mici s-ar emoționa atunci când pierdem irevocabil o prețioasă podoabă a Bucureștilor, am fi acum demult acceptați de Europa și nu ne-ar mai contesta nimeni statutul de popor civilizat.

Visez, probabil…

 Copyright Silvia Colfescu, 2013

Nesimțiri bucureștene. Casa Nanu-Muscel

Casa Nanu-Muscel : decorul fațadei dinspre curte, în maniera sculptorului WE Becker

Iubesc Bucureștii. Iubesc orașul acesta, dar îl iubesc cu ochii deschiși.
Îi văd frumusețea unică (atât de contestată de unii, atât de ignorată de alții). Văd locuri frumoase, oameni civilizați, evenimente elegante, lucruri cu care se mândrește orice capitală.
Dar văd și jumătatea goală a paharului. Mi se pare tare urâtă jumătatea asta. Mai ales că, nu știu cum se face, jumătatea plină se tot micșorează și cea goală parcă e în creștere necontenită.
Pentru fiecare casă salvată, Bucureștii se pricopsesc cu o clădire hidoasă.
Fiecare restaurare e plătită scump, cu distrugeri înzecite.
Demolările ilegale sau bazate pe fraudă devin o regulă. Când nu reușesc demolarea unui monument istoric sau pur și simplu a unei case frumoase, care evocă un moment prețios al devenirii orașului, cei interesați o incendiază. Nepedepsiți. Întrebarea Cui prodest? Cui folosește? nu le trece prin cap anchetatorilor.

  Treptele de marmură ale casei Nanu-Muscel, sparte cu sălbăticie

În tot centrul se înmulțesc casele părăsite, invadate de drojdia societății, distruse sistematic, incendiate, lăsate să se ruineze sub asaltul intemperiilor, condamnate la moarte.
Nu-mi explic cum se poate ca un popor să-și nimicească sistematic mărturiile istoriei proprii - multe, puține, atâtea câte sunt. Nu înțeleg cum un întreg popor poate asista impasibil la crima care-l despoaie de identitate. Nu concep că pot exista autorități, care răspund în fața generațiilor viitoare de păstrarea mărturiilor istoriei lor, și care nu numai că nu-și fac această datorie, ci contribuie din plin la jaful nerușinat care ne anihilează orașul.
Poate nu am dreptate, dar eu numesc asta nesimțire. Dacă scriu despre frumuseți bucureștene, de ce n-aș scrie și despre nesimțiri bucureștene? Nu că nesimțirea ar fi apanajul strict al bucureștenilor. Același dezastru are loc în toate orașele țării.
Dar eu locuiesc aici. Aici mă doare.

În plin centrul orașului: ferestre smulse, uși sparte, acoperiș găurit...

Mă voi plimba prin orașul meu și voi posta pe acest blog dovezi ale nesimțirilor bucureștene. Nesimțiri comune proprietarilor, șacalilor care așteaptă distrugerea unei clădiri ca s-o înlocuiască rapid cu un bloc anodin - dar mult mai eficient economic, autorităților care se fac că nu văd, chiar și bucureștenilor cărora nu le pasă.
Ar putea fi un ciclu vast - material există la tot pasul.
Voi începe azi cu cartierul meu.

Vedere dinspre strada Cihoski: în curtea transformată în groapă de gunoi, casa Nanu-Muscel, dăruită de proprietari Academiei Comerciale, pentru a servi de cămin profesorilor și studenților, își așteaptă sfârșitul

În Piaţa Romană, la nr. 7, dăinuie încă - probabil nu pentru mult timp, casa profesorului dr. Ion Nanu-Muscel (1862-1938) şi a soției sale Ana, născută Staicovici. Aflată azi în mod inexplicabil în proprietate privată, casa a aparținut Academiei Comerciale, fiind donată în 1940 de văduva Nanu-Muscel pentru a adăposti profesori pensionari ai Școlii și studenți. Inițial cu două corpuri, casa a rămas numai cu corpul principal; cel auxiliar a fost demolat abuziv în 2007.
Distinsul cuplu Nanu-Muscel și-a construit casa prin 1890, în gustul vremii, un stil compozit, care înmănunchează elemente ale stilurilor Louis XV şi Louis XVI, în maniera arhitectului I. D. Berindey.

Exteriorul, bogat decorat, cu ferestrele chenăruite și încununate cu mascheroane, are sub cornișă o complicată friză cu frunze de acant, iar pe fațada dinspre curte o compoziție alegorică, înfățișând doi putti care susțin un scut, surmontată de două statuete. 

Intrarea e protejată de o copertină de fier forjat, cu linii fluide, care amintesc stilul Art Nouveau, iar ușa poartă o feronerie complicată. Interioarele, cu un decor acordat celui exterior, aveau tavane împodobite cu stucaturi (un tavan era casetat), o scară curbă de lemn cu balustradă din fier forjat, parchete din lemn prețios. Până prin 2007, casa s-a păstrat bine. De-atunci până azi, interioarele au fost complet distruse, iar exteriorul a ajuns într-o stare de plâns.

Gardul dinspre strada Cihoski a fost furat. Bun prilej pentru ca gunoaiele cartierului să fie aruncate direct în curte. Și când te gândești că în sectorul I gunoaiele se ridică gratis!

Motivul rezidă, cu siguranță, în intenția proprietarei de a înlocui frumoasa clădire cu un bloc. Protestele societății civile împiedicând demolarea abuzivă a vilei, s-a adoptat metoda, devenită deja clasică, a deschiderii ușilor pentru a permite oamenilor fără căpătâi să intre în clădire. Scenariul e cunoscut: vagabonzii murdăresc și devastează totul în jurul lor. Cum utilitățile nu există, iar igiena nu este punctul lor forte, oamenii se ușurează pe unde apucă.  În sezonul rece, distrug lemnăria interioară, cu care își fac focul direct pe podea. Un binevenit incendiu poate pune capăt existenței clădirii, spre bucuria proprietarului și a investitorului, care pot curăța terenul și se pot apuca de construit...

3.05.2013 Între timp, situația a evoluat. Academia Comercială a anunțat, cu mândrie, că a... cumpărat casa Nanu-Muscel.
Situație imposibil de explicat, având în vedere că nu se știe cum a fost posibil ca aceeași Academie Comercială să vândă casa, în disprețul dorinței precis exprimate a donatorilor, care au lăsat-o Academiei cu scopul amintit mai sus.
Mai mult, din anunț se întrevedea posibilitatea ca noii (???) proprietari să distrugă casa, pentru a o înlocui cu... ghiciți ce! UN BLOC.
Dar, în urma protestelor societății civile, casa a fost declarată monument istoric încă de la începutul anului 2013. Deci, ar fi cam sfruntat să fie demolată.
Așa încât, casa continuă să fie una dintre întruchipările cele mai vizibile ale nesimțirii bucureștene, dăinuind, în paragină, chiar în mijlocul orașului.  

O informaţie din Observatorul urban

Piaţa Romană. Casa Calleya

În ultimul număr din Observatorul urban a apărut informaţia pe care o redau mai jos. Când am citit-o, m-am înfiorat. Dacă se vor accepta propunerile domnului Gabrea, Ambasada Franţei va fi înconjurată din trei părţi de un zid de blocuri având între 5 şi 9 etaje. Blocul de 9 etaje se va vedea din piaţa Romană, strivind frontul frumoaselor case dintre Mendeleev şi Dacia (casa Petraşcu, monument istoric, arh. Ion Mincu, pe colţul cu Mendeleev, şi casa Calleya, arh. Octav Calleya, pe colţul cu Dacia). Rămâne de văzut ce reacţie va avea ambasadorul Franţei la vestea că de jur-împrejurul curţii ambasadei nenumăraţi ochi vor urmări de la ferestrele blocurilor cum creşte iarba de pe peluza dumnealui.

Cât despre ideea aberantă de a ridica un bloc uriaş în spatele faţadei băncii Marmorosch-Blank, capodoperă a arhitectului Petre Antonescu, monument istoric, mă întreb ce părere au arhitecţii despre felul în care va arăta priveliştea măreţului edificiu văzută dinspre Calea Victoriei, cu hanul Dedu-Castrişoaiei în prim plan. Hanul, o clădire fermecătoare, datând de la 1800, cu transformări din 1874, a fost restaurat în anii 1996-1998. Eu aş zice că micul han va arăta ca un neg pe faţa noului bloc.

Oraşul nostru, ale cărui străzi mi se păreau până acum foi dintr-un mare dicţionar de arhitectură, cu capitole bine închegate, se transformă încet într-un fel de ghiveci. Edificiile disproporţionat de mari, înfipte la întâmplare oriunde li se poate face un loc prin distrugerea tramei oraşului, fac ca tot ce mai rămâne în jurul lor să pară mărunt şi meschin. Aşa va părea şi istoria oraşului, şi oamenii care au trăit aici. Dar poate că, de fapt, mărunţi şi meschini suntem doar noi înşine, care, cu nepăsare, lăsăm ca toate acestea să se întâmple.

Comunicat din Observatorul urban

http://www.observatorulurban.ro/bloc-de-37-de-metri-peste-cladirea-marmorosch-blank-din-centrul-istoric.html

Comisia Tehnica de Urbanism de pe langa Primaria Capitalei a propus spre avizare, miercuri, trei Planuri Urbanistice Zonale realizate de firma presedintelui Comisiei, Sorin Gabrea: un bloc de 37 de metri in interiorul Marmorosch Blank, monument istoric, un complex de cladiri cu un accent de inaltime de 9 etaje, langa Ambasada Frantei, pe strada Amzei, vizibil din Piata Romana si un bloc de 6 etaje pe strada A. Verona colt cu Pitar Mos.

In Planul Urbanistic Zonal str. Biserica Amzei 21-23 sunt propuse reglementari pe terenurile invecinate. In urma aplicarii acestora mai multe case de epoca vor disparea:

• in locul casei de pe Cristian Tell, nr 20, se propune construirea unui bloc de 5 etaje;
• in locul casei de pe Cristian Tell, nr 22, se propune construirea unui bloc de 10 etaje;
• in locul casei de pe Cristian Tell, nr 24, se propune construirea unui bloc de 6 etaje;
• in locul casei de pe Cristian Tell, nr 31, se propune construirea unui bloc de 9 etaje;
• in locul casei de pe str. Biserica Amzei, nr. 27, se propune construirea unui bloc de 9 etaje;
• in locul casei de pe Mendeleev, nr 37, se propune construirea unui bloc de 5 etaje;

Sunt preluate reglementările din PUZ str. C. Tell NR. 16, 16B, 18, adoptat prin HCGMB 119/2009 privind inlocuirea clădirilor existente cu altele de maxim P+5 pentru:

• Cristian Tell 16 A
• Cristian Tell 16 B

PS Promit că saptamana viitoare voi publica aici fotografiile şi datele caselor pe care distrugătorii oraşului se pregătesc să le şteargă de pe faţa pământului, cu istoria lor cu tot. După demolările incredibile ale frumoaselor case din Povernei, speram ca atacul asupra cartierelor istorice ale oraşului să se oprească. Văd că, dimpotrivă, s-a înteţit. La ritmul acesta, în 10 ani vom locui cu toţii într-o colecţie searbădă de măgăoi paralelipipedice de sticlă.

PPS Mi se pare halucinant faptul că o Comisie a Primăriei propune spre avizare PUZ-uri realizate DE FIRMA PARTICULARĂ A PREŞEDINTELUI EI!!! La Primărie n-a auzit nimeni de conflictul de interese? Aici nu e vorba de fleacuri. Nici măcar miliardele care se joacă pe sub mână nu mi se par importante. Important mi se pare că, fără jenă, se pregătesc distrugeri ireparabile, care spoliază oraşul de o parte din istoria sa şi din prestigiul la care ar avea dreptul, în urma cunoaşterii şi respectării acestei istorii.