Tante Zoe sau despre persistenţa diabolică a istorioarei morale (Mătuşi fabuloase 8)

Am îndesat-o
Am îndesat-o cam cu de-a sila pe tante Zoe A. între mătuşile mele fabuloase, pentru că ea era de fapt o mătuşă a unei prietene, devenită printr-un plăcut joc al sorţii un fel de rudă a mea prin alianţă. Aşa cum Raluca, prietena cu pricina, este una dintre cele mai bune fiinţe pe care le-am întâlnit în viaţa mea, Zoe era una dintre cele mai insuportabile persoane cu care am avut de-a face vreodată. Morocănoasă şi arţăgoasă, era o cucoană bătrână mititică, înzestrată cu un simţ acut al binelui personal, cu un păr alb cam rar şi cu o privire care tăia ca un bisturiu.
La moartea bunicii ei, prietena despre care vorbeam, Raluca D., moştenise casa, câteva mobile stil, un colier de aur cu lucrătură iscusită, care se îndoia suplu ca un şarpe şi care era păstrat într-o cutiuţă pe care scria Joseph Resch şi Fiii, bijutier al Casei Regale, vreo câteva inele şi perla colecţiei: pe mătuşa Zoe.
Cei din familie îi spuneau simplu „Zoe”, iar eu mă adresam ei întotdeauna reverenţios cu „doamnă A.” Inclusiv atunci când dădeam telefon să vorbesc cu Raluca, iar Zoe răspundea cu un „Alo” duşmănos, asemănător până la identitate cu lătratul unui ciobănesc alsacian de talie mare, atins de turbare.
N-aş pretinde că
N-aş pretinde că urăsc istorioara morală. Ca să respect adevărul, aş recunoaşte mai curând că am doar o tenace aversiune faţă de ea. Nu ştiu de ce am senzaţia că aversiunea e mult mai benignă decât ura, şi asta mă face să mă ruşinez mai puţin de acest sentiment contrar opiniilor împământenite.
Susţin cu tărie că istorioara morală, creaţie plângăcioasă, ipocrită şi pisăloagă a geniului pseudo-literar al omului, a infestat trăirile umanităţii încă din cele mai vechi timpuri. Cu siguranţă că, adunaţi în jurul focului născut de trăsnet şi conservat cu fervoare în fundul peşterii natale, oamenii de Neanderthal îşi povesteau deja, cu pioasă frică, istorioare morale despre recunoştinţa mamutului căruia un vânător deja sătul i-a scos ghimpele înfipt în picior, sau despre pedeapsa divină abătută asupra şamanului care şi-a mâncat bunica fără să le fi jertfit în prealabil zeilor protectori o ciozvârtă din ea.
O istorie a lumiiO istorie a lumii, văzută prin prisma prezenţei istorioarei morale, ar demonstra persistenţa drăcească a acestei arte în decursul tuturor evurilor. Anticii au practicat-o fără jenă (până şi celebrele Dialoguri ar putea fi considerate, la o adică, drept o formă a ei, expandată şi complicată până la exces). Evergetinos, bijuteria primelor veacuri ale creştinătăţii, ce e altceva decât, la urma urmei, o compilaţie de istorioare morale? Ce să mai vorbim de Renaştere? Măcar asta geme de istorioare morale şi, mai ales, imorale sau amorale, scrise de tot felul de cheflii care mai de care mai şugubeţi. Bietul Candide ce mai restabileşte întrucâtva prestigiul miorlăit al istorioarei cu pricina, grav compromis de alde Boccacio şi Rabelais. Sar vreo câteva secole ca să reamintesc că una dintre formele cele mai pernicioase ale fenomenului se practica la şcolile de duminică din America secolului XIX, şi a schilodit sufletele a milioane de Tom Sawyer nevinovaţi. Şi aşa mai departe. Dacă n-aş simţi chiar acum că alunec şi eu în păcatul fundamental al istorioarelor morale, pisălogeala, aş mai continua. Dar simt, aşa că să trecem la istorioara morală (se putea altfel?) care face obiectul acestei povestiri. E o poveste cu mătuşi şi nepoţi, destul de complicată, dar merită citită, dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru încheierea ei apoteotică.
Zoe locuia la demisol
Zoe locuia la demisol, în două încăperi burduşite de mobile disparate, care-i erau sanctuar.
Refugiul ei, când îi fusese confiscată frumoasa casă ce îi adăpostise vremelnic fericirea de tânără căsătorită cu un chipeş locotenent de artilerie.
Templul ei, când aflase că locotenentul, dispărut pe frontul de est, căzuse prizonier la ruşi.
Cavoul ei, când primise vestea morţii lui.
Cuibul ei, când totuşi, scăpat ca prin minune, locotenentul se-ntorsese.
Cele două încăperi fuseseră martore la scurta lor fericire şi la lunga lui suferinţă, care se încheiase cu fireasca moarte. La lungul ei doliu, care se încheiase cu fireasca nouă căsătorie. La lunga convieţuire, care se încheiase şi asta cu fireasca văduvie.
Viaţa are la dispoziţie o sumedenie de scenarii cu înfăţişări diverse, dar toate, vai, cu deznodământ previzibil.
Un trib întreg
Un trib întreg popula, în zorile orânduirii comuniste, casa care adăpostea sanctuarul-cavou-cuib-gineceu etc. Printr-un miracol, inexplicabil ca toate miracolele, sau poate printr-o scăpare tot atât de inexplicabilă, frumoasa vilă, construită într-un elegant stil franţuzesc înghirlandat, nu-i fusese smulsă proprietarei ei de drept, o cucoană extrem de distinsă şi în totală contradicţie cu vremurile. Drept urmare, instantaneu, se refugiaseră aici, sub ocrotirea iubitoarei familii, mătuşi bătrâne alungate de prin conace, naşi impozanţi deposedaţi de gradele militare sau de slujbele înalte, unchi-prelaţi cocârjaţi, care executaseră stagiul obligatoriu la Canal sau la puşcărie, verişoare poliglote cu licenţe luate magna cum laudae şi verişori cu doctorate la Bonn şi la Sorbona, prestând cu toţii munci necalificate prin fabrici şi uzine, bunicuţe foste doamne de onoare ale reginei, actualmente încadrate la categoria paraziţi sociali şi muritoare de foame, ba chiar şi o cameristă devotată care declarase că nu-şi va părăsi doamna şi va rămâne s-o slujească fără leafă, şi care dormea într-un cotlon de sub scară. Se aciuaseră care pe unde putuseră, făcându-şi sălaş în cămări, în vestibulul din faţa băii, în camerele slugilor. Un unchi de gradul doi, dotat cu mătuşa aferentă, transformase garajul în dormitor cu bucătărie. În dormitorul principal şi în bibliotecă locuiau două familii de nepoţi, alcătuite din mamă, tată şi un număr indefinit de copii mici. Raluca, nepoata proprietarei, dormea într-un hol de trecere, după o perdea. Când s-a măritat cu un coleg de facultate, au început să ducă amândoi o curajoasă existenţă cu perdea.
Un gentlemen’s agreement
Un gentlemen’s agreement – contract între gentlemeni – adică, mai pe româneşte, o înţelegere nescrisă, se instalase odată cu strângerea rândurilor familiei sub acelaşi acoperiş. Turmele de locatari îşi luaseră tacit obligaţia să-şi ducă viaţa în aşa fel încât să nu-i sâcâie pe ceilalţi în vreun fel. Desigur că, mai ales în asemenea înghesuială, era o obligaţie greu de adus la îndeplinire. Ne amintim înţeleptele vorbe pe care judecătorul Harry Vaisey le-a rostit apropo de zisul aranjament: „Un gentlemen’s agreement este un contract care nu e contract, încheiat între doi oameni dintre care nici unul nu e gentleman, şi care se aşteaptă fiecare ca celălalt să-şi îndeplinească strict obligaţiile, iar el să nu şi le îndeplinească în nici un fel.”
Din fericire, aici nu s-ar putea spune că s-a întâmplat aşa. E drept că, în focul luptei pentru „spaţiul vital”, bunele maniere învăţate la pensioane mai sufereau câteodată unele proletare amendamente şi modificări. Iar Zoe s-a dovedit a fi o lupoaică expertă în arta adaptării la mediu şi împrejurări. Când e vorba de supravieţuire, uneori se adevereşte dictonul homo homini lupus. Dar Zoe era un caz aparte, pe care toată suflarea casei îl îndura, aşa cum îndură omul un buboi căruia nici un tratament nu reuşeşte să-i vină de hac. Morocănoasă cu sinceritate şi agresivă cu bună-ştiinţă, ea izbuti să-şi păstreze neinvadat sanctuarul format din două (!!!) încăperi, în afară de o scurtă perioadă de câţiva ani, în care, lângă patul unde agoniza locotenentul şubrezit ireparabil de prizonieratul în Siberia, a fost cazată, pe un pat de campanie, propria ei soră, o frumuseţe cu ochi albaştri, după care suspinau în taină toţi masculii tribului, indiferent de vârstă.
Ar fi locul
Ar fi locul pentru o scurtă dar percutantă cugetare despre eficacitatea redusă a educaţiei prin presiune directă şi despre inferioritatea ei faţă de educaţia de tip clasic, învechit. Bunăoară aici, într-o casă plină de exponenţi ai educaţiei vetuste, burgheze, făurirea omului nou prin metodele pedagogice încercate, cum ar fi înghesuirea, cotropirea, coada veşnică la toaletă, frecarea obligatorie a coatelor la bucătăria „comună”, lipsa endemică de apă caldă etc., a dat unele roade momentane, dar per ansamblu rezultatele se prezentau nesatisfăcător. Verii şi verişoarele continuau să vorbească pe tonuri suave, mătuşile (cu excepţia lui Zoe, vezi bine) şuşoteau politicos şi discret, unchii prelaţi dădeau poveţe cu grai sfătos şi, în principiu, păruielile şi vorbele groase erau cu desăvârşire necunoscute în casă.
Şi astfel, arca supraîncărcată se balansa pe firul apelor timpului nostru, zgâlţâindu-şi pasagerii, dar nearuncând nici unul în valuri.
Totuşi, viaţa având
Totuşi, viaţa având la dispoziţie, aşa cum spuneam, un număr redus de deznodăminte, în decursul deceniilor, casa începu să se golească. Întrucât, printr-o scăpare de asemenea inexplicabilă, cavourile nu le fuseseră naţionalizate, bătrânii se mutară pe rând în aceste locuinţe somptuoase, dar reci. Cele două familii cu un număr indefinit de copii – deveniţi adolescenţi sau chiar tineri de vârsta căsătoriei – cumpărară în rate, în blocuri muncitoreşti, apartamente în care imediat se simţiră ca acasă. Explicaţia e simplă: fiecare apartament de 3 încăperi (numite hilar camere) ar fi încăput exact în dormitorul sau biblioteca în care familia locuise în ultimele decenii, aşa că spaţiul redus le oferi agorafobilor în devenire o plăcută senzaţie de continuitate şi de intimitate. Sora cea frumoasă se mărită, în suspinul colocatarilor de gen masculin, şi îşi urmă noul soţ la domiciliul lui din Ploieşti. Bunica Ralucăi, proprietara casei, integră şi ea domiciliul pentru eternitate, urmată de fiica şi ginerele ei. Numai Zoe, încrustată irevocabil în sanctuarul de la demisol, rezistă acestui uragan de plecări. În anii ’80, în mod cu totul neaşteptat, Raluca şi cu bărbatul ei, un muzician lung şi subţiratic, cu capul în nori şi la propriu şi la figurat, se pomeniră singuri în casă. Cu Zoe, bineînţeles.
Ciudată şi de neînţeles e
Ciudată şi de neînţeles e firea omului! Câtă vreme dormiseră în spatele perdelei din holişor, Raluca şi consortul înotaseră într-o fericire în afara timpului şi a spaţiului, un fel de no man’s land al iubirii, un loc abstract în care puteau să viseze la palate numai ale lor, la cabane romanţioase în Alpi, la lungi şi liniştite plaje private, la singurătate. Acum, când rămăseseră (aproape) singuri în ditamai căsoiul, întinderile de parchet îi apăsau. Degeaba se agitară, degeaba îşi umplură timpul şi minţile cu planuri de decoraţiuni interioare. Degeaba munciră pe deşelate, făurind minuni de migală şi măiestrie doar cu propriile lor mâini – nu neapărat din patimă pentru muncă, ci din tenace lipsă de bani, acest fenomen manifestându-se endemic în sânul micii lor familii la fel ca şi în preaplinul marii familii care e patria! Degeaba aranjară biblioteca într-un mod atât de rafinat, punând în valoare cele câteva mobiluţe scăpate din dezastru, încât până şi bunica s-ar fi simţit mândră de ea. Fericirea nu veni odată cu belşugul de spaţiu locativ.
Pentru că aceşti doi oameni au suflete gemene, cupe de cleştar atât de pline de ambrozia bunătăţii, încât dau necontenit pe dinafară. Când eşti blagoslovit cu asemenea cantităţi de bunătate, nu-ţi ajunge să strângi pisicile şi câinii dezmoşteniţi ai străzii, nu-ţi ajunge să-ţi baţi capul cu necazurile prietenilor şi mai puţin prietenilor, nu-ţi ajunge să fii bun pur şi simplu. Poate doar salvarea lumii ar fi pentru ei o sarcină de calibru corespunzător, dar când spun asta nu mă refer numai la planeta Pământ, ci la întregul Univers.
După ce
După ce rezistară câţiva ani între pereţii care răsunau încă de ecourile vocilor atâtor rude absente, cei doi soţi singuratici se aruncară în sfârşit în marea aventurii. Luară hotărârea măreaţă de a-şi aduce în suflete şi în casă o vagă verişoară post-adolescentă şi provincială, în speranţa că zburdălnicia şi şotiile ei copilăroase le vor umple inimile de bucurie şi zilele de râsete.
În minţile lor de artişti, idealişti şi muzicieni, o vedeau pe jună ca pe o minune inocentă şi plină de graţie, care le va însori bătrâneţile viitoare, învăluindu-i, ca într-un şal cald, în recunoştinţa şi afecţiunea ei devotată.
După cum se va vedea însă, din păcate, cei doi muzicieni nu studiaseră vreodată partitura tineretului din zilele noastre, cunoştinţele lor în acest domeniu fiind achiziţionate aproape în exclusivitate după ureche.
Se dovedi
Se dovedi că mica minune avea o părere foarte personală despre zburdălnicia copilărească. Întruparea acestei păreri se arătă după vreun an, urmând unei perioade de studiu intens al limbii engleze, sub îndrumarea stăruitoare a unui profesor care prezenta toate garanţiile de onorabilitate posibile: nu numai că vorbea engleza din copilărie, adică de vreo 50 de ani, dar fusese şi coleg de liceu cu stăpâna casei, rămăsese prieten cu ea şi cu familia ei şi era însurat de 30 de ani, ceea ce îl punea la adăpost de orice bănuieli.
Cu toate acestea, întâlnirea dintre luceferiţa la răsărit şi astrul bătrâior la apus se concretiză prin apariţia unei steluţe fermecătoare, un bebeluş de sex masculin care, ca toţi copilaşii din stele şi din flori, era frumos şi deştept.
Generoşi ca mai toţi artiştii
Generoşi ca mai toţi artiştii, şi împovăraţi pe deasupra de muntele de bunătate despre care vorbeam, cei doi părinţi adoptivi îl întâmpinară cu eleganţă pe noul membru al familiei. Micuţul le însori într-adevăr zilele, lucru de care aveau mare nevoie. În felul acesta, puteau ignora că, după o scurtă inflamare, tăticul ad-hoc se întorsese la nevasta ancestrală, că existenţa grea e şi mai grea când ai de întreţinut o tânără mamă singură şi studioasă, cu un copil mic, că zicala „copii mici, griji mici, copii mari, griji mari” e dramatic de adevărată.
Viaţa având, cum spuneam
Viaţa având, cum spuneam, un repertoriu infinit de scenarii diverse, ajunsă la vârsta senectuţii şi mai morocănoasă decât oricând, Zoe îşi găsi şi ea, în mod neaşteptat, o ocupaţie dătătoare de satisfacţii. Fratele ei mai mare, emigrat de o veşnicie în Germania, îşi manifestă dorinţa ca sora lui să-l viziteze mai des. Era oarecum o premieră. Până atunci, în putere, văduv şi tatăl unuia dintre cei mai de succes tineri IT-işti din vestul Europei, nu simţise nevoia să-şi vadă sora mai des de două săptămâni pe an. Fiul, un geniu iubitor de viaţă şi de propria persoană, câştiga fluvii de bani. Locuia singur într-o cogeamite casă pe malul unui lac, ducând o viaţă plăcută, împărţită între calculatoare atât de performante, încât sunt aproape imposibil de imaginat, şi femei atât de frumoase, încât sunt aproape imposibil de abordat. Îi cumpărase tatălui o vilă alături de splendida reşedinţă în care-şi făcea veacul, parte din dragoste de fiu, parte din dorinţa de a-l putea vedea oricând, dar nu în propria lui casă. Acolo, bătrânul domn dusese o existenţă fără griji, până când excesul de whisky Talisker şi de nopţi dedicate cultului Viagrei îl consemnase într-un scaun rulant, la mâna unei nurse pline de rece politeţe profesională. Moment în care dragostea de soră îşi aflase deplina preţuire. Zoe începu să-şi petreacă jumătate din an lângă München, ridicându-i moralul fratelui germanizat, şi jumătate de an acasă, ridicându-i tensiunea nepoatei bucureştene.
Aranjamentul avea totuşi
Aranjamentul avea totuşi avantajul că o ţinea mult timp pe Zoe departe de casă, mai ales că, avansând în vârstă, tânăra protejată dobândea plusuri de personalitate nu întotdeauna comode, şi unul dintre cele mai incomode era aversiunea sinceră pe care i-o dedica mătuşii, sentiment pe care i-l transmise şi băieţaşului. Din care cauză mica minune nr. 2 începu prin a plânge spasmodic atunci când o vedea pe mătuşă prin holuri sau în bucătărie, apoi, crescând, se manifestă din ce în ce mai deschis, rostind la adresa bătrânei doamne ceea ce o televiziune numea, acum câţiva ani, „lucruri trăsnite”, împrumutate din vocabularul însuşit la grădiniţa de stat şi în parcul din apropiere.
Ostilităţile culminară într-o bună zi printr-o lovitură dureroasă, aplicată de piciorul adorabilului îngeraş în tibia şubrezită de osteoporoză a mătuşii.
În scandalul care urmă, se limpeziră multe lucruri care, până atunci, rămăseseră timid ascunse după perdeaua de fum a bunei educaţii. Cum cei doi muzicieni, în bunătatea lor invincibilă, luară cu hotărâre partea tinerei generaţii, mătuşa Zoe, într-un scurt moment de pierdere a prudenţei care o ţinuse până atunci neclintită în casă, îşi ameninţă rubedeniile cu părăsirea terenului şi cu mutarea la altă nepoată.
Dacă ar fi
Dacă ar fi să mă arunc în nişte consideraţii de psihologie populară, atât de des invocate în zilele noastre însetate de sentimente duioase, aş zice că vajnica doamnă a acţionat sub imperiul unei bruşte nevoi de iubire, care a îndemnat-o să pună la încercare dragostea nepoatei. Însă, orientându-mă mai curând după considerentele bunului-simţ, mi-e greu să ocolesc ideea impactului devastator al bolii Alzheimer asupra caracterului uman. Presupun că, şi într-un caz şi în celălalt, mătuşa a fost convinsă că rubedeniile ameninţate cu părăsirea vor protesta imediat, alarmate. Protestul nu a venit însă. Sfâşiaţi între două tendinţe sufleteşti pe cât de contrare pe atât de ireconciliabile, muzicienii au reacţionat printr-o tăcere mofluză. Poate şi pentru că, după 50 de ani în care răbdaseră cu stoicism toanele mătuşii, ca pe un buboi dureros pe care nimic nu-l vindecă, s-au bucurat în sinea lor la ideea izbăvirii neaşteptate. În faţa acestei atitudini, luată de valul indignării, bătrâna lady şi-a strâns cu demnitate catrafusele şi, în două zile, a plecat la cealaltă nepoată, lăsând în urmă sanctuarul cu amintiri scumpe din ultima jumătate de veac. Avea 82 de ani.
Nepoata menţionată
Nepoata menţionată, Sanda C., în acelaşi timp rudă îndepărtată, divorţată şi providenţială, care o adăposti pe mătuşa disidentă, avea o inimă suficient de mare şi locuia, împreună cu fiica ei adoptivă, într-un apartament suficient de spaţios pentru a-i găsi, în ambele, un locşor abandonatei Zoe. Tot inima ei mare o făcuse s-o adopte, cu aproape douăzeci de ani în urmă, pe mica şi prizărita chinezoaică găsită într-o bună zi într-o geantă de vinilin, pe pragul unui leagăn de copii din apropiere. Botezată Ilinca, chinezoaica era acum o fată frumoasă, studentă în primul an la drept.
Sacrificiul noilor gazde nu era prea mare, pentru că Zoe stătea din ce în ce mai mult în Germania, la căpătâiul bătrânului frate din ce în ce mai bolnav, aşa că nu le deranja din cale-afară cu prezenţa. Îşi iubea fratele şi îl îngrijea cu devotament, ajutată de nurse şi doctori, suficient personal cât să vindece un salon întreg de bolnavi, angajat de nepotul IT-ist şi multimilionar, pentru alinarea suferinţelor tatălui.
O lovitură de teatru
O lovitură de teatru răsturnă în acel moment toate premisele situaţiunii. Moartea intră în joc şi, cu simţul umorului pe care-l trădează rânjetul binecunoscut de pe hârca ei, hotărî să elimine din scenă pe unul dintre actorii micii drame. Rezonabil ar fi fost să-l strângă la pieptul ei pe unul dintre cei doi fraţi suferinzi şi ajunşi la vârsta senectuţii. Dar oare când e moartea rezonabilă?
Într-o dimineaţă, filipinezul însărcinat cu muncile casei îl găsi pe geniul IT-ist neînsufleţit în baie, cu aspectul evident al unei persoane care a alunecat prosteşte pe săpun, s-a lovit în cădere de marginea căzii şi a murit instantaneu, în urma unei fracturi de baza craniului. Medicul chemat de urgenţă confirmă această succesiune de întâmplări.
Înmormântarea îl lăsă pe nefericitul tată într-o stare mintală vecină cu demenţa senilă şi într-o stare financiară vecină cu marii bogătaşi ai ţării. Cei câţiva neuroni agitaţi care mai funcţionau în creierul lui nu înţeleseră prea bine dacă averea din partea fiului se ridică la o sută sau la o mie de milioane de euro, dar lucrul era fără importanţă, atâta vreme cât capacitatea lui de reprezentare a sumei era nulă, în ambele cazuri.
Avu însă iniţiativa de a chema imediat un notar şi a-i dicta un testament în favoarea surorii lui, singura rudă apropiată care-i mai rămăsese.
În foarte puţină vreme
În foarte puţină vreme, urmă previzibilul deznodământ. Pe culmile suferinţei, Zoe îşi înmormântă şi fratele şi se întoarse acasă încărcată de dureri, de ani şi de milioane. Mai trăi jumătate de an, zăcând mai mult în pat. Durerea pierderilor din urmă o schimbase atât de mult, încât nimeni n-ar fi recunoscut în băbuţa de o blândeţe angelică pe apriga mătuşă Zoe de altădată. Înainte de a părăsi lumea aceasta, mai făcu totuşi un gest demn de vechea ei personalitate: îşi legaliză testamentul prin care lăsa toată averea ei mobilă şi imobilă nepoatei Sanda C., ca răsplată pentru generozitatea cu care o primise în căminul şi în inima ei, şi impunea o singură condiţie: aceea ca nepoata Raluca D. şi familia ei să nu primească nici măcar un cent din ploaia de aur care se abătea asupra nepoatei concurente.
Ce pretind eu?
Ce pretind eu? Că povestea asta are toate atributele intens dăunătoare ale istorioarei morale. Un suflet slab ar putea trage din ea concluzia lăcrimoasă că, atunci când rabzi cu stoicism un buboi timp de 50 de ani, trebuie să-l mai rabzi încă o bucăţică de vreme, fără de care pedeapsa divină te va trăsni unde te aştepţi mai puţin. Ceea ce, din punctul meu de vedere, e de-a dreptul inuman. De asta spuneam la început că istorioarele morale schilodesc sufletul. Aşa e: sunt virtuoase, pisăloage şi inumane!
Aş mai putea să pretind
Aş mai putea să pretind că, la aflarea veştii că fetiţa abandonată a devenit părtaşă la o asemenea moştenire, o întreagă familie chinezească de 60 de persoane s-a prezentat la uşa mamei adoptive pentru a-şi revendica odorul şi partea.
Aş putea să insinuez că nepoata departajată, electrizată de exemplul reuşitei în afaceri a părţii germane a familiei, a părăsit viaţa muzicală şi s-a pus pe confecţionat cârnaţi ieftini, îmbogăţindu-se fără întârziere.
Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat.
Chinezoaica Ilinca e tot studentă, numai că acum se duce la facultate cu un Porsche.
Mama ei adoptivă locuieşte tot în vechiul apartament, din nou suficient de spaţios de când s-a eliberat camera mătuşii Zoe. Nivelul de trai i s-a ameliorat mult şi face tot felul de danii nechibzuite la adăposturile de câini şi pisici, azilurile de bătrâni şi leagănele de copii, dar nu cheltuieşte astfel nici măcar dobânzile acumulate ale banilor moşteniţi, aşa că a declarat că problema o oboseşte şi că va decide în privinţa asta când va avea chef. Până acum nu a avut chef.
Raluca şi muzicianul ei continuă să o ocrotească pe tânăra mamă. Cu banii stau, ca de obicei, destul de prost, dar s-au mai îmbogăţit cu un copilaş din flori.

Copyright Silvia Colfescu 2011

O amintire de Crăciun

Iarăşi, de Crăciun, ne gândim - din ce în ce mai puţin, din ce în ce mai puţini - la zilele acelea stranii din 1989, când am trecut dintr-un ev într-altul. 
Ca într-o fotografie veche, aruncată în apă, imaginile se diluează, se împuţinează sub vălurile timpului. 
Ceea ce era, pentru cei de-atunci, materie de viaţă şi de moarte, este acum, pentru cei de azi, prăfuită istorie antică. 
Câţi îşi mai aduc aminte cine era Brucan? Dar temutul Dincă "te leagă"? Mai mult, câţi dintre adolescenţii de azi ştiu cine era Nicolae Ceauşescu?
Textul de mai jos a apărut pe Liternet acum câţiva ani. 
De-atunci, multe amănunte s-au şters, multe trăiri s-au îndulcit, istoria galopează şi sfărâmă sub copite frunzele uscate ale istoriilor de demult.
De aceea, pentru nostalgici, postez acest text, care păstrează intacte simţirile celor care-şi riscau viaţa pe străzi, în acel decembrie pe care-l uităm încet.
Iubitori de istorii vesele, nu-l citiţi! 
Nu veţi găsi nimic vesel în el. Doar ecourile îndepărtate ale unor clipe magnifice, unice, regeneratoare.


A fost Crăciunul cel mai sărbătoresc şi mai important din viaţa mea. Dacă ar trebui să aleg cea mai mare sărbătoare pe care am trăit-o, aş alege două: acest Crăciun...şi probabil reveionul anului 2000. Pentru că la acel reveion am visat încă de când eram copil. Mă întrebam mereu dacă voi trăi destul de mult ca să apuc schimbarea mileniului. Dar asta e altă poveste.
Să ne întoarcem la acel Crăciun.

Dacă stăm să ne gândim bine, săptămâna dinaintea acelui Crăciun a început urât. O vreme nefirească, prea caldă, ca de martie. O apăsare nefirească, mai grea ca oricând. Prezentul, trecutul şi viitorul erau înşiruiri de zile întunecate, ameninţătoare.
Luni au început şoaptele.
Toată lumea asculta posturile interzise. Unii aveau rude sau prieteni la Timişoara.
Toţi şopteam. Atât.

Marţi am fost adunaţi la şedinţe de partid deschise. Vă mai amintiţi şedinţele de partid deschis-obligatorii? Politrucii de serviciu, cu mutre prelungi şi cu expresii sibilinice, ne-au adresat ameninţări cât se poate de clare, ascunse printre informaţii cât se poate de voalate.
Dacă n-am fi ştiut ce se întâmplă, n-am fi înţeles nimic.
Dar ştiam.
Totuşi, sufletele noastre erau lipsite de speranţă. Prea mulţi ani grei ca plumbul striviseră orice mugure de nădejde.
Toţi tăceam. Atât.

Miercuri m-am dus la o prietenă să-i spun la mulţi ani de ziua ei. Eram împreună cu altă prietenă. Între prieteni, vorbeam. La Timişoara mureau oameni pe străzi.
Clocotul din capul meu a dat o clipă pe dinafară şi-am spus: Uite, eu fac acum o placardă cu Jos Ceauşescu şi ies cu ea pe stradă. Veniţi cu mine?
Una dintre prietene a tăcut.
Cealaltă a zis: Să iasă cei care n-au copii. Eu am un băiat. Trebuie să trăiesc.
Am răbufnit: Pentru voi, ăştia care nu vreţi să ieşiţi în stradă pentru că aveţi copii, o să iasă şi o să moară copiii voştri.
Dar de fapt nu credeam că va fi aşa. Am fost un bun profet, fără să ştiu.

Seara, la televizor au apărut Ceauşescu şi femeia lui.
Şi Dincă. Cel poreclit „Te leagă”. Stăteau acolo, în faţa noastră, ca un memento mori.
Funebri. Ţepeni.

Erau deja morţi. Dar nici ei, nici noi nu ştiam. M-am uitat la ei cu luare-aminte şi am simţit că mă scufund într-un întuneric fără sfârşit.
Nu mi-a trecut prin cap că nicicând întunericul nu e mai profund decât înaintea zorilor.
Poporul care a născocit acest dicton nu şi-a pierdut niciodată ultima speranţă.
Eu mi-o pierdusem.

Joi, dis de dimineaţă, am plecat să fac de gardă la şcoală.
Aşa ne anunţaseră la ultima şedinţă de partid deschisă, că trebuie să fim vigilenţi şi să păzim bunurile poporului.
La bunul poporului era frig şi nu aveam curent electric la priză. Din fericire, telefonul funcţiona. Clănţăneam de frig, împreună cu o colegă, şi şopteam.
Puţin după ora zece, a telefonat bărbatul meu. Era acasă, bolnav. E un om tare, dar atunci plângea. Mi-a spus: A apărut la televizor Ceauşescu, la miting, vorbea, s-a auzit deodată o pocnitură şi emisiunea s-a întrerupt. Au mai dat doar câteva cadre cu mulţimea, dar am impresia că erau înregistrări.

Era 21 decembrie. Când zaci demult în fundul mormântului şi cineva îţi dă a înţelege că s-ar putea să scapi, nu crezi.
E omenesc.
Am rămas acolo, în şcoala goală şi glacială, ciulind urechile şi tresărind nervos la fiecare foşnet. De departe, din oraş, se auzea un zgomot stins, greu de interpretat.
A telefonat directorul, un om cumsecade: Deseară, când te duci acasă, să n-o iei prin centru.
De ce?
Uite-aşa, s-o iei pe ocolite. Ştia că am venit cu maşina. Dacia naţională.
A telefonat din nou bărbatul meu: Deseară, când vii acasă, să o duci întâi pe colega ta acasă.
Bine.
Locuia în Pantelimon. Am dus-o acasă.
Pe drumul de întoarcere, am fost catapultată în viaţa următoare. Dinspre centru spre periferie veneau în marş grupuri de muncitori, scandând: Jos Ceauşescu, Jos Ceauşescu.
M-a lovit un soi de nebunie şi am ieşit jumătate prin geamul maşinii, cu mâna înfiptă în claxon şi zbierând: Bravo, băieţi, jos cu el! Oamenii au strigat: Vino cu noi, vino cu noi!
Dar nu i-am ascultat, m-am dus acasă, mi-am luat jumătatea şi am pornit pe străzi.
Am luat-o din Piaţa Romană în jos pe bulevard, printre TAB-uri şi cordoane de soldaţi cu feţe inexpresive şi cu armele pregătite.
De la Scala încolo, ne-au oprit, nu mai era voie.
Vuietul Pieţei Universităţii se auzea distinct, chemător.
Am ocolit prin spate, ne-am furişat prin străduţe, ne-am căţărat pe postamentul din spatele Teatrului Naţional şi am ajuns în piaţă.

Atunci a început Crăciunul. 
Noi, toţi cei din piaţă eram Iisuşi şi Maici sfinte şi crai de la răsărit, şi păstori, şi oiţe, iar deasupra pieţei sclipea ca o stea libertatea.
Pe zidurile Universităţii strălucea inscripţia Jos cizmarul, jos analfabeta, condamnare la fel de irevocabilă ca şi Mane, Thekel, Phares.
Am scăpat cu viaţă de-acolo.
Am avut noroc. Mult mai mult decât alţii.
După aceea, am avut bun simţ. Tot mult mai mult decât alţii, care au petrecut revoluţia ascunşi sub pat şi acum au carnet de revoluţionar. Noi nu avem. Avem altceva, mult mai preţios.
Am ajuns acasă mult după miezul nopţii, împreună cu doi prieteni pe care i-am luat pe drum. N-am dormit. Au plecat când s-a luminat de ziuă. Am aţipit iepureşte.

Peste câteva ceasuri, prietenii s-au întors: Gata. S-a terminat.
Ceauşescu a fugit cu elicopterul de pe Comitetul Central, steaua roşie a fost dată jos de pe clădire.
S-a terminat.
Am pornit pe străzi. Strălucea un soare cald de primăvară, nu mai era Crăciun, era Paştele. Jumătate din locuitorii Bucureştilor erau pe străzile din centru, sărbătorindu-şi învierea.
Ca orice miracol, n-a durat. După prânz, a apărut pe micile ecrane eşalonul 2. Autointitulat Frontul Salvării Naţionale. O voce, obişnuită să dea comenzi şi să ţină discursuri, ne-a informat că „ei numai au trădat idealurile comunismului”.

Spre seară, scenariul s-a dezlănţuit: muniţie de război, morţi, palatul regal incendiat, biblioteca universitară la fel. Mă uitam la palat şi boceam după tablourile de preţ, rămase moştenire de la „exploatatori”.
Mai există zâne. Am aflat mai târziu că o doamnă care lucra la muzeu le-a desprins de pe pereţi şi le-a pus la adăpost.

Sâmbătă s-a făcut iarnă
Sâmbătă s-a făcut iarnă. Din cerul mohorât au început să curgă fulgi.
Prin metrou, difuzoarele chemau populaţia la o manifestaţie împotriva comunismului.
Eşalonul 2 a scos-o din mânecă pe Doina Cornea, simbolul disidenţei anticomuniste, şi a păcălit-o să apară la televizor şi să îndemne oamenii să nu mai facă nici o manifestaţie: să lase noile „autorităţi” să lucreze.
Ele lucrau. "Teroriştii" „trăgeau din toate poziţiile”.
Pe stradă nu era nici ţipenie. Gloanţele zburau, mai dese decât fulgii.
Stăteam lipiţi de televizor. Ştirile contradictorii fulgerau pe ecran.
Armata e cu noi.
Ceauşescu a fost prins.
N-a fost prins.
A fost văzut.
Nu era el.
Teroriştii omoară din umbră.
Patru terorişti au fost prinşi şi ucişi. Nu erau terorişti, erau soldaţi.
Armata e cu noi. Armata trage-n noi.
Veniţi să salvaţi Televiziunea. Veniţi să muriţi la Televiziune.

Duminică, iarna şi-a intrat de-a binelea în drepturi. În cartier se trăgea.
N-am putut ieşi să luăm pâine. Poate că nici nu se adusese pâine, oricum.
Am dat iama în congelator, la ultimele provizii, şi-am încropit o salată cu maioneză. Pe care am mâncat-o cu mămăligă.
Era Ajunul Crăciunului. N-aveam brad. Afară, snopi de gloanţe desenau podoabe de Crăciun pe cerul nopţii.
Pe micul ecran, un spectacol de circ tragic. Am petrecut noaptea sfântă în faţa televizorului. La fel şi prima zi de Crăciun.
Ceauşescu a fost judecat.
Ceauşescu a fost executat.
Peste o oră vom difuza caseta.
Peste încă o oră vom difuza caseta. Peste mai multe ore vom difuza caseta.
Mâine vom difuza caseta.
Nu există caseta.
Uite caseta.

Crăciunul libertăţii noastre
Crăciunul libertăţii noastre a fost, în sfârşit, mânjit de sângele înveninat al cizmarului fanfaron. Şi al ciracei lui analfabete.
Din cer ningea cu daruri de iarnă, fulgi.
Viaţa se anunţa plină de promisiuni stropite cu picuri mărunţi de sânge nevinovat şi vinovat.
Un tovarăş şiret avea să ne mintă cu democraţia peste 20 de ani.
Prietenii lui aveau să ne mintă cu mâncare şi bani.
Mulţi dintre noi aveau să-şi vândă viitorul pe un pui ieftin şi o lozincă şi mai ieftină.
A fost cel mai important şi mai sărbătoresc Crăciun din viaţa mea.

Copyright Silvia Colfescu

Istorioară cu bucureşteni

Sunt bucureşteni şi bucureşteni.
Sunt unii (puţini) simpatici şi bine-crescuţi.
Sunt unii (puţini) antipatici şi bine-crescuţi.
Sunt unii (puţini) simpatici şi prost-crescuţi.
Sunt unii (mulţi) antipatici şi prost-crescuţi.
S-ar putea face consideraţii nesfârşite despre felul de-a fi al bucureştenilor. Dar, aşa cum se spune că o imagine face cât zece mii de cuvinte, tot aşa s-ar putea spune că o istorioară face cât zece mii de consideraţii.
Aşa că, de ce să vă mai plictisesc cu consideraţiile?
Iată istorioara, din care veţi deduce perfect cum pot fi bucureştenii. Unde mai pui că e şi adevărată, la fel ca toate istorioarele mai mult sau mai puţin năstruşnice de pe acest blog.
Am o prietenă dragă
Am o prietenă dragă, care, acum o mie de ani, a fugit la Paris (pe vremurile când fenomenul se numea „fugă” şi nu „emigrare” sau „expatriere”, ca acum).
După ’90, când nu mai risca nimic dacă se întorcea pentru scurt timp în patria mumă, uite-o că vine. Şi, evident, prima vizită o face la buna ei prietenă din copilărie, adică la mine.
Trec peste amănunte, e bine numai să spun că, în seara aceea, s-au adunat s-o vadă vechii prieteni care îşi mai păstraseră statutul de cetăţeni români (ceea ce înseamnă foarte puţini, dar nu contează, de-atunci s-au mai rărit şi ăştia).
După câteva ore în care am pendulat cu toţii între duioşie şi melancolie, toată adunarea a hotărât să o conducă pe musafiră la locul cazării, adică la fratele ei, care stă foarte aproape de mine.
Era o noapte de vară
Era o noapte de vară, liniştită cum erau nopţile în Bucureşti, imediat după revoluţie, când bucureştenii nu uitaseră încă de frică (în mod accesoriu, trebuie să remarc că încă nu uitaseră nici cum fusese pe vremea lui nea Ceaşcă, şi nu auzeai prea des sloganul „Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”). Se făcuse ora 3 dimineaţa şi înotam alene cu toţii – eram vreo şase, şapte – prin parfumul dens de tei care se lăsase peste urbe. Am ajuns la o răscruce (Maria Rosetti cu nu mai ştiu ce străduţă) când, lângă noi, a oprit brusc un ciclist singuratic, care venise în goana mare din susul străzii. Ne-a întrebat, cu glas plângăcios, ascuţit şi gâfâit:
- Vă rog, o farmacie cu orar de noapte nu ştiţi pe-aici?
Am început să ne sfătuim cu toţii, scotocind care mai de care prin memorie după orare de farmacie, în timp ce biciclistul plângăcios ne povestea cu lux de amănunte şi cu neostoită disperare cum a căzut bolnav din senin copilul lui, cum l-a trimis doctorul de urgenţă după două medicamente, pe care i-a ordonat să le scoată din pământ, din iarbă verde etc. etc. Glasurile noastre combinate răsunau în liniştea nopţii ca un cor de clopote şi de clopoţei, lucru de care, în înfierbântarea momentului, nici nu ne dădeam seama.
Deodată, deasupra noastră
Deodată, deasupra noastră, la etajul doi, fereastra s-a trântit cu zgomot şi o voce aspră, vag feminină, s-a răstit la noi:
- Ce e gălăgia asta acolo?
De jos din stradă, am început să explicăm toţi deodată situaţia: s-a îmbolnăvit copilul, tatăl caută disperat medicamente şi-aşa mai departe.
- Ce simptome are? a răsunat întrebarea, pe cel mai dezagreabil ton din lume.
Nefericitul tată a dat glas sentimentelor lui de neajutorare, înşirând o lungă listă de temperaturi, tremurături, vărsături şi altele asemenea.
- Şi ce i-a prescris? se interesă vocea, a cărei posesoare se pitula discret după perdele.
Ţinând reţeta sub lumina felinarului de lângă noi, tatăl dădu citire unor nume care, pentru noi, nu aveau nici o semnificaţie.
- Stai acolo, sună ordinul de sus. Un sunet rebarbativ ne înştiinţă că fereastra fusese trântită cu furie.
Am rămas pe loc, nedumeriţi, continuând consultările, la un diapazon mai discret.
Peste un minut, un hârşâit neprietenos ne anunţă că fereastra se deschide din nou. Ne aşteptam ca perseverenţa noastră în a ne sfătui sub geamul cu pricina să fie răsplătită cu niscai invective sau, mai rău, cu o găleată de apă.
Atenţie aici
- Atenţie aici, mârâi vocea.
Ne-am uitat în sus şi, ce să vezi? Un pacheţel legat cu un fir de aţă cobora lin din înalturi, mânuit cu dibăcie de după perdea.
- Astea-s medicamentele pe care le cauţi, s-a răţoit donatoarea, fără cea mai mică amabilitate. Dă-i-le trei zile din patru-n patru ore. Şi plecaţi de-aici, nu pot să dorm de gălăgia voastră!
Trosc! a făcut geamul, înainte ca beneficiarul neobişnuitului gest să poată îngăima o mulţumire.
Am plecat, noi pe drumul nostru, biciclistul spre copilul bolnav. Peste cartier s-a lăsat liniştea. Valuri de parfum pulsau în văzduh.
După o scurtă tăcere, prietena noastră expatriată a spus cu uluire şi nostalgie:
- Aşa ceva nu s-ar putea întâmpla la Paris…

Copyright Silvia Colfescu 2010

Istorioare bucureştene cu Adrian Păunescu

Dumnezeu să-l ierte! A fost şi el un personaj bucureştean. Pe lângă asta, îi păstrez şi o amintire plină de recunoştinţă pentru momentul (pe care am avut norocul să-l prind la televizor în direct) când, uitându-se din ecran drept în ochii telespectatorilor, cu un aer jumătate vinovat, jumătate mulţumit, a spus cu voce moale: „Am fost un porc!” Vorba mătuşii Valerienne, pe asta n-are cum să mi-o ia nimeni!
A propos de asta, nu pot să nu fiu mândră de bunul nostru popor. Aplicând ad literam dictonul strămoşilor noştri, de mortuis nihil nisi bene, văd la (acelaşi) televizor haite mari de concetăţeni care lăcrimează cu gândul la defunct, împărtăşind universului trăirile lor devastatoare. Şi n-am auzit pe nimeni care să amintească de lăudabilul acces de sinceritate faţă de sine despre care am pomenit mai sus.
Ceea ce mă îndeamnă
Ceea ce mă îndeamnă să însemn aici câteva dintre istorioarele bucureştene legate de răposatul domn Păunescu, cu tot respectul cuvenit defuncţilor în această zi a morţilor. Mai ales că am şi datorii faţă de cititorii, puţini dar selecţi, ai acestui blog: n-aş putea lăsa să treacă acest prilej fără să mai scot la iveală câteva povestioare amuzante.
Prin anii ’80, tropăiam adeseori pe la Casa Scânteii, în vremea aceea pisc al culturii în care sălăşluiau editurile, ziarele, cenzura şi alte excrescenţe culturale ale trupului social-politic al ţării. Mergeam des pe-acolo cu gândul (nemărturisit materialist) să capăt vreo comandă de ilustraţii, coperte sau, mai ştii, să mi se accepte vreo cărticică de copii dintre cele pe care le meşteream în nopţile fără somn. Îmi făcusem niscaiva vaduri, mobilate cu prieteni mai mult sau mai puţin apropiaţi, bineînţeles dintre cei de neînsemnata mea stare, ferească Dumnezeu să mă fi admis mărimile în nobila lor proximitate.
Nu ştiu cum se făcea
Nu ştiu cum se făcea că nimeream adeseori taman în clipele când toată Casa Scânteii horcăia de râs la vestea unor proaspete păţanii păunesciene, flori otrăvite din cununa care împodobea vestita manifestare cultural-politică numită cenaclul Flacăra. Nu, nu mă refer la chestii banale, care mi se povesteau cu prost ascunsă invidie, cum ar fi istoria admirabilă a felului cum căpeteniile cenaclului, în frunte cu marele (la propriu) poet, jucau fotbal cu pui de găină la pachet, asta într-o vreme în care un asemenea pui îl costa pe muritorul de rând o zi din viaţă de stat la coadă. Mă refer, dimpotrivă, la întâmplări mult mai crocante, dintre care voi povesti mai jos vreo două.
După cum ştie toată lumea, poetul avea obiceiul să invite la cenaclu oameni simpli, pe care îi exhiba pe scenă, glorificând existenţa lor reavănă, proletară, şi făcând trimiteri bine simţite la „realităţili” zilei.
Astfel că, într-o zi, l-a chemat pe scenă pe un cioban, adus cu oarece osteneală de pe undeva din munţi.
Ciobanul, un moş zdravăn
Ciobanul, un moş zdravăn, a răspuns cu bunăvoinţă întrebărilor păunesciene. Poetul, sufletul cenaclului, după cum îi era obiceiul, repeta cu vocea lui tunătoare părţile cele mai importante ale relatărilor ciobanului, ridicând sala în picioare, cu urlete, chiote şi entuziasm. În încheierea show-ului ciobănesc, l-a rugat pe moş să cânte un cântec dintre cele cu care-şi mângâie zilele păstorii, la stână. Moşul nu s-a lăsat rugat şi a început imediat să cânte. Versurile populare, care preamăreau bucuriile bucolice ale existenţei ciobanului şi prietenia lui multiseculară cu oaia, erau reluate de poet, care le repeta în aplauzele sălii, zbierându-le cu însufleţire. Moşul a cântat până la ultima strofă, pe care a început-o la un diapazon efervescent:
„Şi când vine câte-o ploaie”…
„Şi când vine câte-o ploaie”, a răgit poetul
„Şi te udă pân’ la c....”…
„Şi te udă pân’ la c…” a dat să urle glorios Păunescu, pierzându-şi brusc vocea pe ultimul cuvânt
„Îmi bag p...-n ea de oaie” a continuat imperturbabil ciobanul.
Luat cam pe neaşteptate, bardul a rămas cu gura căscată. Apoi, cu prezenţa de spirit care-i era caracteristică, a răcnit, în delirul sălii:
„Nu-i nimic, tovarăşi, MIEL SĂ IASĂ!”
PS Îi rog pe cititorii blogului să completeze locurile punctate cu acele cuvinte mai puţin academice care se potrivesc logicii şi rimei. La început, am scris aceste cuvinte pe şleau, dar am fost acuzată de modernism exagerat :-)))
A doua păţanie
A doua păţanie de care chicotea pe înfundate toată Casa Scânteii a avut loc cu ocazia unui cenaclu în care vigurosul activist social-politic dublat de poet a vrut să exalte legătura indestructibilă dintre marea masă de români, naţionalităţile conlocuitoare şi preaiubitul conducător. Întru acest scop a chemat pe scena cenaclului pe un turc din Dobrogea, pe care l-a chestionat cu înţelepciune în sensurile în care dorea el să îndrepte discuţia. Turcul a răspuns cât se poate de partinic, îngânat cu intensitate de gazda show-ului, în entuziasmul moderat al asistenţei. În cele din urmă, Păunescu, pentru a adăuga puţin exotism momentului, l-a rugat să rostească în limba turcă vreo câteva vorbe care să zugrăvească sentimentele devotate ale minorităţii turce faţă de marele nostru conducător. Turcul s-a executat imediat cu plăcere, spunând cu voce ridicată câteva fraze care sunau a lozinci şi în care revenea, din cinci în cinci cuvinte, numele tovarăşului Ceauşescu. Poetul i-a ţinut şi el isonul, repetându-i vorbele cu vocea lui de tunet, în scandările prelungite ale sălii.
A doua zi, un conclav de tovarăşi de la Securitate, foarte mofluzi şi înarmaţi cu înregistrările de la cenaclu, au venit să-i reproşeze tovarăşului Păunescu o gravă inadvertenţă: aşa-zisele osanale cântate de turc la adresa to’arăşului erau în fapt cele mai scârbavnice înjurături care se pot rosti în limba turcă.
Să mă ierte Dumnezeu, dar n-aş fi vrut ca aceste istorii să nu fie pomenite măcar azi, când îi pomenim pe cei duşi, de ziua moşilor de iarnă.

Copyright Silvia Colfescu, 2010

Prinţi şi vopsitori (Mătuşi fabuloase 1)

Toată lumea îi spunea tante Marie. Era mică, subţire, cu părul alb amestecat cu fire negre, o chică viguroasă, care îi încununa creştetul cu o strălucire de argint vechi. Avea 86 de ani. Până la 84 umblase cu bicicleta prin Bucureşti, circulând pe străzi fără să se intimideze de bolizii care vâjâiau pe lângă ea. Căpătase prin căsătorie un nume princiar, cel al unei familii care în secolul XVIII domnise în Ţara Românească, nume pe care îl purta cu eleganţă şi simplitate, conştientă, atât cât trebuie, de valoarea lui istorică.

La mijlocul secolului XX, o întreagă clasă socială a trecut cu entuziasm de la sigla Chanel la sigla clasei muncitoare

Trăia prin anii 1980

Trăia prin anii 1980 într-un demisol, în compania surorii ei, tante Alexandra, purtătoare de asemenea a unui nume cu rezonanţă domnească. Cele doua bătrâne principese sporovăiau toată ziua pe franţuzeşte, zbierând, fără să-şi dea seama, cât le ţineau plămânii, întrucât erau amândouă aproape de tot surde.
Nepoţii mai treceau pe la ele din când în când şi le invitau la masă de sărbători, dar cel mai frecvent vizitator al lor era un şobolan, care ieşise într-o zi dintr-o gaură din podea, de după vasul de WC; incapabile să omoare vreo fiinţă vie, surorile îi oferiseră niscaiva pâine şi coji de caşcaval şîncepuseră să aştepte cu plăcere vizita zilnică a micului animal.
Desigur
Desigur că, în lunga lor viaţă, cele doua cucoane se confruntaseră cu felurite aventuri, dintre care nu lipseau ceva ani de închisoare, episod obligatoriu în biografia persoanelor dintr-o anumită pătură a societăţii.

Creatoarea de modă Coco Chanel în anii '30

Coada la Alimentara în anii '80

Cum aceasta este o povestire despre tante Marie, ne vom ocupa altădată de avatarurile mătuşii Alexandra.
Deci, la ieşirea din închisoare, ca orice om de bun simţ, tante Marie îşi căutase o îndeletnicire cu ajutorul căreia să-şi câştige traiul. Educaţia ei nu o înzestrase cu abilităţi pe deplin adecvate noilor vremuri, dar Marie (aflată atunci la vârsta tinereţii) moştenise curajul legendar al unor veacuri de mult apuse, aşa că a purces urgent la căutarea unui loc de muncă, fără să se încurce în văicăreli.
Doar că, atunci când aflau că postulanta nu numai că făcea parte din burghezo-moşierime, dar şi că abia ieşise de la zdup, potenţialii angajatori o refuzau, cu menajamente sau fără, aşa cum îi îndemna, la rândul lor, propria educaţie.
După vreo zece refuzuri
După vreo zece refuzuri, Marie nu-şi pierduse speranţa. Atunci, soarta hotărî să-i răsplătească perseverenţa scoţându-i-l în cale pe nea Ticu.
Persoana care răspundea la acest apelativ era un tovarăş îndesat, tuciuriu la faţă, cu nişte ochi bulbucaţi, cu albul gălbejit şi cu gene dese, negre: ocupa importanta funcţie de şef de echipă la ICRAL, o echipă care se dedica finisării interioare ale construcţiilor. În faţa lui se prezentă Marie, subţirică, mică şi cu un buletin pe care era înscris un nume imposibil (sau măcar foarte greu) de pronunţat.
Nea Ticu o privi dubitativ şi o întrebă:
- Tovărăşică, să vopseşti calorifere ştii?
Marie nu se dedase niciodată acestei ocupaţii, dar, cu îndrăzneala disperării, răspunse hotărât:
- Da!
Nea Ticu îi puse în mână o pensulă şi o cutie cu vopsea şi o lăsă în faţa unui calorifer cu aspect jerpelit, acordându-i o oră pentru a-şi demonstra competenţa.

Desen de modă Lanvin în anii '30

Desen pe coperta revistei Ştiinţă şi cultură în anul 1950

Marie nu vopsise în viaţa ei un calorifer
Marie nu vopsise în viaţa ei un calorifer, dar, fiind o adevărată prinţesă, făcea la perfecţie orice lucru pe care-şi punea în gând să-l facă. Se apucă de treabă, şi vopsi caloriferul cu un asemenea talent înnăscut, încât nea Ticu, de îndată ce văzu rezultatul muncii ei, îi spuse cu un entuziasm abia stăpânit:
- Eşti angajată!
Astfel încât Marie începu să vopsească vioi calorifere, spre marea satisfacţie a meşterului Ticu, fericit că avea în sfârşit în echipă un muncitor capabil să facă faţă acestei delicate sarcini.
Nu trecu mult
Nu trecu mult, şi din închisoare ieşi un alt membru al clasei duşmanilor burghezo-moşiereşti, cât se poate de prinţ şi văr îndepărtat al Mariei şi, la fel ca ea, începu să-şi caute un loc de muncă. Tot la fel ca Marie, primi refuzuri cu nemiluita.
În cele din urmă, cineva îi povesti despre reuşita profesională a verişoarei şi îi sugeră să o consulte în legătură cu posibilitatea unei angajări în cadrul aceleiaşi instituţiuni.

Rochie de seară Mme Vionet 1938

Coadă de seară la pâine 1988

Zis şi făcut. Marie, fire devotată familiei, îl duse numaidecât în faţa lui nea Ticu.
- Tovărăşele, să vopseşti calorifere ştii? îşi rosti meşterul sloganul binecunoscut.
- Da! răspunse proaspăt eliberatul principe, hotărât să facă necesarele concesii pentru a obţine locul râvnit.
Şi, pus în faţa aceleiaşi încercări ca şi verişoara, se achită de sarcină la fel de bine, că deh, prinţ era şi el şi, ca un adevărat prinţ, făcea la perfecţie orice lucru pe care-şi punea în gând să-l facă.
Urmă o perioadă fastă
Urmă o perioadă fastă, în care cei doi verişori vopseau veseli calorifere, iar nea Ticu prospera, dând satisfacţie şefilor şi fericindu-i pe locatarii apartamentelor şi birourilor pe care le repara ICRAL-ul.
După încă o bucăţică de vreme, din închisoare fu eliberat un alt duşman de clasă, vag rudă cu Marie. Scenariul se repetă, noul prinţ se dovedi a fi un vopsitor tot atât de devotat ca şi rubedeniile sale, meşterul îşi mări cu bucurie echipa, iar cei trei prinţi se puseră pe vopsit de zor calorifere, spre mulţumirea tovarăşilor cu munci de răspundere.
Nu mai e nevoie să spun că, după încă ceva timp, o altă beizadea fanariotă fu izgonită din mediul educativ al închisorii şi, expusă incertitudinilor vieţii din libertate, făcu apel la Marie, pe care-o cunoştea din copilărie.
Nea Ticu se convinsese
Nea Ticu se convinsese deja că duşmanii de clasă sunt înzestraţi cu unele folositoare aptitudini, aşa că, la prima solicitare, îl angajă fără ezitare.
Aşa se întâmplă şi la următoarea eliberare, apoi la încă una, iar echipa de prinţi continuă să se mărească şi să vopsească vioi calorifere, cu mult elan muncitoresc şi cu rezultate optime.
Treaba ar fi mers la nesfârşit, dacă, într-o bună zi, ştatul de plată al echipei nu i-ar fi căzut în mână unui tovarăş de la cadre, care beneficiase de ceva şcoală. Uluit să constate că sub ochii lui, pe ştat, se înşiră toată istoria evului mediu al patriei, tovarăşul îl chemă la ordine pe nea Ticu, cerându-i imperativ să dea afară moşierimea încuibată în trupul principial al ICRAL-ului.
-A, nu, se împotrivi meşterul, în viaţa mea n-am avut aşa o echipă de vopsitori harnici şi de treabă! Dacă pleacă ei, plec şi eu!
Degeaba
Degeaba îl ameninţă tovarăşul de la cadre, nea Ticu avea o meserie de aur şi o origine indubitabil sănătoasă, aşa că avea motive să se ţină tare pe poziţie.
În cele din urmă, au fost daţi afară cu toţii, iar nea Ticu (care, cu siguranţă, avea vreun bulibaşă printre antecesori, căci numai astfel se explică puritatea diamantină a caracterului său) împărtăşi destinul echipei.
Tante Marie, cu sufletul întărit de revelaţia posibilităţilor multiple pe care ni le oferă viaţa, îşi găsi foarte repede o slujbă de curieră la un institut: calităţile de ciclistă au jucat un rol esenţial în promovarea ei pe acest loc.

Circulaţia în Bucureşti în anii '60 era mai mult dacât rarefiată: o curieră pe bicicletă avea deplină libertate să gonească....

În curând, la directorul institutului au venit în vizită doi parteneri străini, ocazie cu care s-a constatat că directorul nu vorbea nici o limbă străină. Culmea ghinionului, translatorul angajat era în concediu medical.
Atunci, portăreasa
Atunci, portăreasa, persoană la curent cu toate metehnele angajaţilor, îi şopti la ureche directorului că tovarăşa curieră vorbeşte fluent franţuzeşte, nemţeşte şi englezeşte. Directorului nu i-a prea convenit, dar, fiind la ananghie, n-a avut încotro şi s-a folosit de cunoştinţele Cenuşăresei institutului.
A fost, pentru tante Marie, punctul de plecare al unei cariere hiperintelectuale. Deşi, în acte, a rămas pe postul ei de curieră, în fapt a tradus texte şi a lucrat ca translatoare până când s-a pensionat.
A murit la puţin timp după '89, ducând într-o lume mai bună comorile ei de speranţă, optimism şi bunăvoinţă.

Copyright Silvia Colfescu 2010

Tante Valerienne, sau banalitatea ridicată la rangul de artă (Mătuşi fabuloase 7)

Se spune că popoarele fericite n-au istorie. În vremurile noastre grăbite, probabil că pe nimeni nu l-ar mai interesa o istorie banală de genul „s-au cunoscut, s-au îndrăgostit, s-au căsătorit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.
Şi uite că există şi printre mătuşile mele una care a trăit o viaţă de dragoste atotcuprinzătoare - şi doar atât. E oare suficient pentru ca povestea vieţii ei să intereseze pe cineva?
Poate că da, pentru că, trăind-o, mătuşa Valerienne a ridicat banalitatea la rangul de artă. Acea artă născătoare de capodopere nepieritoare, care, în banalitatea lor absolută, ne dau şi astăzi fiori de plăcere, cum ar fi cei doi porumbei aşezaţi pe marginea unei fântâni, străluminând întunericul albastru al mozaicului din mausoleul împărătesei Gala Placidia.
Porumbeii, păsări nici domestice, nici sălbatice, rotunjoare, cu priviri inocente, paşnice, strălucitoare, mi s-au părut întotdeauna întruchiparea banalului. Şi a dragostei. Iar tante Valerienne mi-a amintit dintotdeauna, irezistibil, de o porumbiţă.
Dar istoria
Dar istoria vieţii atât de liniare (şi atât de exemplare) a Valeriennei, mătuşa cu nume de medicament, n-ar putea fi înţeleasă dacă n-am şti câte ceva despre părinţii ei. Pentru că una dintre legile care au fost respectate până nu de multă vreme pe Pământ este cea a geneticii: calul naşte cal, maimuţa naşte maimuţă, iar ce naşte din pisică şoareci mănâncă. Spre norocul ei, Valerienne s-a născut într-o vreme când legea aceasta încă nu putea fi nesocotită. Mă văd obligată deci să lungesc povestea, scriind câteva vorbe despre porumbeii din care s-a născut. Nu s-ar putea spune că povestea lor a fost chiar banală – deşi trăitorii din vremurile acelea aşa ar fi considerat-o – dar cel puţin, în imperfecţiunea banalităţii ei, a reprezentat solul roditor în care a răsărit şi din care şi-a tras sevele acea perfectă încarnare a banalului perfect care a fost tante Valerienne.
În veselii Bucureşti
În veselii Bucureşti de după primul Război Mondial, cu aproape 100 de ani în urmă, Valer S., un june sărac şi ambiţios, termină cursurile liceului Sfântul Sava din Bucureşti, luând bacalaureatul cu brio.
Se născuse în Bucureşti, în vremurile de apogeu ale neuitatului grec – mă refer la marele român Caragiale – dar nu era un Mitică. Era fiul unei familii bune, care cunoscuse vremuri mai bune. Purta iarnă de iarnă un palton nu prea bun, care cunoscuse şi el vremuri mai bune. Moştenit de la tată, fusese întors artistic de croitoreasa cartierului şi îi fusese atribuit, laolaltă cu un set de sfaturi înţelepte, care să-l ajute la păstrarea cât mai îndelungată a preţiosului veştmânt.
Băiatul era frumuşel, bine crescut, politicos, silitor la învăţătură şi gata întotdeauna să-i ajute la lecţii pe colegii cu minte sau hărnicie mai puţină. Meditaţiile le dădea gratis, dar, fiind de tânăr un rafinat iubitor de artă gastronomică, nu refuza o invitaţie la masă, şi cu atât mai puţin o atenţie pecuniară, atunci când îi era oferită cu insistenţă. Hărnicia lui nestăvilită îi aducea astfel ceva bani de buzunar, oricând folositori unui tânăr în acele vremuri când rochiile şi pletele cucoanelor se scurtau, iar ocheadele liceenilor se lungeau.
După ce deveni
După ce deveni „studinte în Drept”, continuă să dea meditaţii. I se dusese vestea. Toată lumea bună voia să-i încredinţeze odraslele. Băiatul avea metodă pedagogică şi o voce fermecătoare, un adevărat uguit de porumbel, care-i convingea să înveţe şi pe cei mai recalcitranţi domni Goe.
Curând, studentul se bucură de primul palton nou din viaţa lui. Arăta chipeş, atunci când s-a admirat în oglinda croitorului: nu prea înalt, dar cu privire inteligentă, cu păr des negru, cu mustăcioară subţire şi, sub ea, un zâmbet în care ochiul avizat ar fi descoperit o inocenţă perfectă, dublată de o hotărâre de fier.
Îşi luă şi examenele de facultate cu brio. Statul burghezo-moşieresc, despre care ştim cât era de rapace şi de nedrept, îi acordă băiatului sărac o bursă. Paltonul nou, la fel de fidel ca şi predecesorul lui, îl întovărăşi la Paris. Peste câţiva ani, s-au întors împreună acasă, Valer cu diploma de doctor în buzunar şi cu visuri frumoase, paltonul cu o gaură în buzunar şi cu manşetele roase.
Soarta, care
Soarta, care se mărginise până acum să-l împingă pe Valer cu ghionturi discrete, se hotărî în cele din urmă să facă un gest demn de grandoarea ei. Îl eliberă din post pe un funcţionar al ambasadei române la Washington, trimiţându-l pe nepusă masă în braţele ocrotitoare ale Sfântului Petru. Apoi, ca o artizană îndemânatică şi perfecţionistă ce este (şi ajutată de un funcţionar al cărui fiu îşi datora bacalaureatul învăţăturilor lui Valer), vârî ca din întâmplare, sub nasul ministrului de Externe, un document care n-avea ce să caute pe biroul lui, dar din care reieşeau limpede calităţile tânărului doctor în drept de la Paris. Numirea lui Valer pe locul vacant urmă instantaneu, spre uimirea generală.
Noul funcţionar al ambasadei
Noul funcţionar al ambasadei României la Washington continua să fie tot atât de frumuşel, bine crescut, politicos, harnic şi gata întotdeauna să-i ajute la treburi pe colegii cu minte sau hărnicie mai puţină: în scurtă vreme îl îndrăgiră cu toţii. Mai ales doamnele lor. Cu toate acestea, Valer reuşi să reziste fatalelor ispite, astfel că, în seara când o întâlni la o anodină recepţie pe Virginie, era liber ca păsările cerului.
Virginie era o franţuzoaică
Virginie era o franţuzoaică tânără, cu picioare lungi, fund minuscul şi sâni planturoşi, cu aproape un cap mai înaltă decât Valer. Nimerise la ambasada României dintr-o miraculoasă întâmplare. Venită în vizită la sora ei, secretară la ambasada Franţei, o însoţise la recepţie mai mult din plictiseală decât de dragul morgii diplomatice şi al tartinelor cu caviar. Era de fel din Auvergne, regiune renumită pentru brânza bleu d’Auvergne, cârnaţi şi jambon, dar şi mai mult pentru chibzuinţa legendară a locuitorilor ei, pe care gurile rele din Franţa o numesc în mod insultător zgârcenie. Rostită într-o ţară în care zgârcenia de toate calibrele e socotită sport naţional, insulta aceasta la adresa auvergnaţilor capătă o semnificaţie cu totul specială.
Virginie intră în încăperea plină de lume şi, pe deasupra capetelor tuturor, întâlni privirea lui Valer. Un fulger se produse între ochii lor, ca între electrozii unui arc electric. Idila între cei doi V debută instantaneu printr-o spirituală conversaţie pe franţuzeşte şi ajunse în câteva luni în piscul tradiţional al dragostelor acelor vremuri, la biserica grecească din Washington. Un preot venit special din România sluji în româneşte, obligând-o pe mireasă să se uite mai mult la mire decât la preot, pentru a nimeri exact momentul în care să răspundă cu folos „oui”.
Se iubeau ca nişte porumbei
Se iubeau ca nişte porumbei şi nu se mai săturau să se privească drept în ochi, lucru care o obliga deseori pe Virginie să adopte o poziţie graţioasă, uşor aplecată spre iubitorul soţ. Îşi făcură cuib, cărând harnic tot ce le părea de trebuinţă în micul apartament pe care îl închiriaseră lângă ambasadă. După un timp cuviincios, ea îl înştiinţă că e în aşteptarea unui mic sau a unei mici V care să desăvârşească duo-ul lor, transformându-l într-un trio. Copila se născu greu, pentru că, deşi mama era înzestrată îmbelşugat la partea de sus, foarte folositoare pruncului după naştere, Creatorul făcuse oarecare economie la partea mediană, mult mai implicată în debutul în lume al oricărui pui.
Naşterea micuţei
Naşterea micuţei pecetlui destinul internaţional al familiei: tatăl era român, mama franţuzoaică, iar fetiţa, ca oricare persoană născută pe teritoriul Statelor Unite, era de drept cetăţeană americană.
Seri în şir, fericiţii părinţi se certară drăgăstos:
- Se va numi Virginie, ca mama ei, uguia el cu obrazul îngropat în pletele ei.
- Se va numi Valerienne, după tatăl ei, răspundea ea, ciugulindu-i mustăcioara cu săruturi dulci.
Ea izbândi, pentru că, nu mai e nevoie să spun, femeile au întotdeauna dreptate.
Regina Maria, aşteptată într-o vizită în Statele Unite, se arătă dornică să o boteze pe micuţa născută în petecul îndepărtat de patrie, astfel că devenea aproape obligatoriu ca numele regesc să figureze măcar pe poziţia a doua în actul de botez. În cele din urmă însă, capricioasa maiestate renunţă la vizită, iar mica Valerienne primi taina botezului din mâinile ministrului român de externe şi din cele ale fiicei lui.
Nu lipsea
Nu lipsea aproape nimic fericirii lor. Virginie, un adevărat talent culinar, îşi răsfăţa soţul cu bunătăţi franţuzeşti. Se plimbau pe străzile capitalei americane într-un automobil Pontiac, negru, nemaipomenit de lucios şi nou-nouţ. Copila, deşi firavă, creştea. Dar soarta, înzestrată cu simţul contradicţiei pe care îl putem observa în cele mai neaşteptate împrejurări ale vieţii, a decis să pună un mic băţ în roatele care se învârteau atât de bine (precizez: e vorba de roatele căsniciei, nu de cele ale Pontiac-ului). Valer se cufunda treptat într-o melancolie cumplită. Tânjea.
Virginie, ca o adevărată franţuzoaică, se gândi mai întâi la o altă femeie.
Apoi la o indigestie.
Adevărata cauză, care era dorul de ţară, a fost diagnosticată, în sfârşit. Lipsit de aerul tare al Bucureştilor, unde se născuse şi crescuse, Valer se ofilea.
Pentru o porumbiţă cu adevărat îndrăgostită şi, în acelaşi timp, o femeie puternică, aşa cum era Virginie, remediul nu putea fi decât unul.
Călătoria peste oceanCălătoria peste ocean a durat cam o lună. Apriga auvergnată n-ar fi conceput nici să se îmbarce fără toate lucruşoarele lor, nici să-şi lase comorile să voiajeze singure, departe de ochiul ei grijuliu. Un vapor îi aduse pe toţi în Europa, tânăra familie într-o cabină, calabalâcul gospodăresc în cală şi Pontiac-ul pe punte, legat fedeleş şi acoperit cu construcţie provizorie din scânduri, încropită special pentru această ocazie.
În cele din urmă, au ajuns în Bucureşti. Singurul loc în care puteau locui doi porumbei abia căzuţi din America era hotelul Athenée Palace. Dar, după trei săptămâni duioase, petrecute în elegantul decor, Virginie a constatat că banii cu care veniseră se topesc infinit mai repede decât fuseseră adunaţi. Soluţia era una singură: să-şi construiască o casă.
Noua parcelare
Noua parcelare a Domeniilor Statului abia se făcuse. Se construise deja o primă casă, dar în rest nu erau decât terenuri pline de iarbă, pe care păşteau idilic turme de oi. Tinerii soţi cumpărară un teren şi, timp de doi ani, locuiră cu chirie într-o cameră din singura casă a viitorului cartier.
Urmând sfaturile înţeleptei sale neveste, Valer îşi deschise un cabinet de notar, care, în iureşul bucureştean de vânzări, construcţii şi revânzări, începu aproape imediat să meargă bine.
Mai puţin bine era că Virginie era cam tot timpul singură. Dar, în vremurile acelea, oamenii erau croiţi din alt material decât plângăcioşii cetăţeni ai zilelor noastre. Franţuzoaica vioaie, care nu ştia o vorbă româneşte, deveni o figură cunoscută în împrejurimi. Noroc că, la vremea aceea, România era cu adevărat francofonă. Virginie se descurca. Îi mâna cu biciul şi cu zăhărelul pe muncitorii care ridicau casa, înota senină cu nişte cizme de husar prin noroaiele viitoarelor străzi, se tocmea cu negustorii, care începură să-i ştie de frică, gungurea fericită seara, lângă soţul, copilul şi agoniseala ei.
Când fu gata, casa
Când fu gata, casa, o mică vilă florentină care mai există şi azi în cartierul Domeniilor, îşi deschise larg uşile pentru francezii din capitala României, pentru nevestele lor mai mult sau mai puţin autohtone şi pentru italienii, spaniolii şi argentinienii veniţi în Bucureşti în căutare de oportunităţi de afaceri şi de înfrăţire, într-o dulce comuniune economică şi latină, cu mioriticul nostru popor. Musafirii umpleau sufrageria în fiecare seară. Valer, care muncea toată ziua la cabinetul lui de notar, avea un statut asemănător celui al musafirilor, cu deosebirea că, în loc să le aducă nevestei şi copilului flori şi bomboane de la Capşa, le aducea bani, şi nu puţini. Era un notar priceput şi, mai presus de toate, cinstit, calităţi rar-întâlnite, care-i aduceau hoarde de clienţi.
Destinul micii Valerienne
Destinul micii Valerienne se anunţa senin. Avea o sănătate calificată în acele vremuri drept „delicată”, aşa că n-a fost lăsată să meargă la şcoală, ci a fost instruită acasă de către profesori particulari, ceea ce, în vremea aceea, era cu adevărat banal. O dată pe an dădea examene la o şcoală oficială, iar culmea aventurilor ei şcolare a fost reprezentată de jumătatea de an în care a fost lăsată să urmeze cursurile unui institut particular ce se ocupa cu educarea tinerelor domnişoare de bună familie. În rest, deprindea arta de a fi o soţie ideală, urmărind-o îndeaproape pe mama ei. Moştenise de la mamă chibzuinţa auvergnată şi, de la tată, cuminţenia şi hărnicia.
O zestre
O zestre încă mai substanţială începea să se adune, odată cu înmulţirea veniturilor aduse de cabinetul notarial. Rând pe rând, între posesiunile familiei apărură o casă cu livadă la Câmpina, unde familia îşi petrecea verile fierbinţi, terenuri la Sinaia şi o mică vilă la Eforie, precum şi diverse proprietăţi risipite prin Bucureşti. Zestrea căpătă consistenţă atunci când, în cartierul Domeniilor, care începea să se populeze, apăru un cochet blocuşor cu 8 garsoniere, având înscrisă pe frontonul de deasupra uşii principale deviza „Villa Valerienne”, încadrată cu rămurele înflorite, lucrate în gips.
Tatăl, neobosit, îşi împărţea vremea între cabinet şi chiriaşii care umpleau garsonierele şi apartamentele familiei, ce se înmulţeau văzând cu ochii. Mama, tot atât de neobosită, îşi dirija cu mână de fier cele două ajutoare de la bucătărie, care, sub îndrumarea ei competentă, înfăptuiau zilnic mici minuni gastronomice şi umpleau an după an cămările, dulapurile şi rafturile din pod cu rânduri nesfârşite de borcane de dulceaţă.
Ce poate fi mai plăcut
Ce poate fi mai plăcut decât viaţa molcomă a unei familii fericite? Zilele trec pe neştiute în parfumul de vanilie al prăjiturilor ce se coc în bucătărie, în râsul stăpânit al oaspeţilor care umplu veşnic casa primitoare, în infinitul mic al căminului plin de dragoste. Caisul şi cireşii din grădină rodesc an de an, liliacul îşi scutură florile în ferestre, şi niciodată nu lipsesc din casă micii şi dragii prieteni, câinele şi pisica.
Nici măcar un război nu poate clinti fericirea trainică a unei asemenea familii. Şi nici nu a clintit-o. Isteţul notar şi-a vândut cea mai mare parte a proprietăţilor. A păstrat numai casa familială, niscai terenuri la Eforie şi la Sinaia şi, bineînţeles, blocul Valeriennei.
A pus bine diverse lucruri cu volum mic şi cu valoare mare. În piaţa neagră se găseau de toate. Iar de lipsa de zahăr nici nu le-a păsat: în prăjituri se poate pune şi dulceaţă, iar în cămări, prevăzătoarea auvergnată îngrămădise provizii de vanilie şi de scorţişoară cât să le ajungă o sută de ani.
Ceea ce a venit după război a fost însă, într-un fel – sau în diverse feluri –, mai rău decât războiul.
Pilula amară a fost îndulcită
Pilula amară a fost însă îndulcită de o nouă dragoste. Notarul avusese o clientă cu diverse tranzacţii de case. Doamna, o văduvă foarte înstărită, avea un fiu, Bogdan, care abia devenise doctor. Banala consecinţă se poate ghici. Valerienne, crescută să fie ascultătoare, se căsători fără obiecţii cu tânărul doctor. Există, cu siguranţă, un Dumnezeu al porumbeilor, iar tata Valer era, neîndoielnic, emisarul Lui. Căci doctorul nu era numai un porumbel absolut ci, pe deasupra, se şi întâmplă s-o iubească de la prima vedere pe mica porumbiţă. Şi ea pe el. Se aşezară cu toţii în mica vilă florentină, iar zilele începură să curgă, toate la fel, toate cu miros de vanilie şi scorţişoară, toate cu dragoste. Fericite. În ciuda confiscării averii, în ciuda dispariţiei zestrei, în ciuda tăcerii ermetice pe care o păstrau în faţa oricărui străin de familia lor.
Au venit însă şi alte pilule amare. Şi una cu adevărat insuportabilă. Cineva care avea posibilitatea să facă un act de forţă, cât se poate de banal în epocă, a jinduit mica vilă florentină, emblema reuşitei clasei de mijloc interbelice. Cei patru porumbei au fost alungaţi din casa lor.
Au avut parte de peregrinări nesfârşite prin case dărăpănate, fără băi, cu pereţi descojiţi şi acoperişuri găurite. În sfârşit, Valer scoase din ascunzătoare unul dintre micile obiecte cu valoare mare, îl vându şi cumpără o locuinţă omenească.
Prea târziu pentru Virginie. Mintea pragmatică a aprigei auvergnate se duse după casa pierdută. În scurtă vreme, se pierdu şi ea.
Cei trei rămaşi se agăţară şi mai tare unul de celălalt.
Urmară patruzeci
Urmară patruzeci de ani de banalitate fără fisură. Ca o cochilie, casa ocrotea miezul moale al celor adăpostiţi în ea, ţinându-i departe de zbuciumul timpului lor. O fericire anacronică şi fără vârstă te întâmpina atunci când deschideai uşa de la intrare. Valerienne se îmbrăca la orice ceas al zilei cu o eleganţă care i-ar fi atras dezaprobarea membrilor clasei muncitoare – în cazul improbabil în care aceştia ar fi avut ocazia s-o vadă. Tot ce punea pe ea, de la şorţul de bucătărie la rochia de seară, avea un supărător şic franţuzesc, cu totul nepotrivit cu ambianţa socio-politică a momentului. Mai avea şi obiceiul nelalocul lui de a găti bunătăţi de asemenea franţuzeşti, a căror aromă de unt şi de vanilie trimitea prin cartier mesaje subversiv-capitaliste.
Orânduirea comunistă îl lăsase
Orânduirea comunistă îl lăsase pe Valer fără posibilitatea exercitării meseriei, dar îi dăduse în schimb o preocupare care-i oferea posibilităţi combinatorii extinse şi nesfârşit de multe împrejurări în care să-şi exerseze inteligenţa: procurarea alimentelor. Bătrâneţea nu-i răpise mustăcioara cuceritoare şi mintea alertă, elemente nepreţuite în lupta pentru dobândirea mezelurilor fine, a untului, cărnii şi biletelor de teatru.
Doctorul Bogdan îşi exercita activitatea într-un spital, unde presta numărul legal de ore de muncă, la care adăuga benevol un anumit procent de timp pentru legiuita muncă voluntară. Ajuns acasă, îşi găsea invariabil nevasta şi socrul aşteptându-l, în faţa mesei puse. Câteodată, seara, ieşeau toţi trei la teatru sau la cinema.
Şi, ciudat, întotdeauna, dimineaţa, veneau stoluri de porumbei la fereastra lor; Valerienne le dădea grăunţe, privindu-i cu duioşie şi gândindu-se la Bogdan.
Programul, de o banalitate fără greş, se repeta cu o regularitate de metronom, zi după zi, an după an, deceniu după deceniu. Şi învârtindu-se necontenit pe cadranul timpului, banalitatea asta se şlefuia, se lustruia, căpăta luciri de satin şi de catifea, devenea un lucru perfect, preţios, unic. Iar cei doi continuau neabătut să se iubească şi nu se mai săturau să se privească drept în ochi, ca nişte porumbei.
Într-o bună zi, fără tam-tam, tata Valer plecă şi el după porumbiţa lui.
Timpul trecu. Ce s-ar putea spune despre asta? Nimic. Nimic nu se schimba. Nimic important, pentru că numai dragostea e importantă, fireşte. Nimic n-o poate învinge, nici chiar moartea. Dumnezeu, ale cărui căi ne sunt neştiute, hotărî să-l cheme la el şi pe Bogdan.
Valerienne îl jeli, în felul ei senin. Nu merge niciodată la mormântul lui, fiindcă, spune ea, jumătatea ei nu e acolo. E undeva, prin casă, aşteptând cu răbdare să meargă împreună în rai. La scara veşniciei, ce contează o clipă sau treizeci de ani?
Ea aşteaptă liniştită revederea cu el, trăind, la fel ca mama auvergnată, în mijlocul agonisitei ei. Nu s-ar despărţi pentru nimic în lume de lucruşoarele ei, şi le iubeşte cu egală măsură pe toate: oglinda veneţiană cu ramă somptuoasă de mozaic de Murano, cu care s-ar mândri orice mare muzeu, bocalurile de bucătărie, din faianţă, aduse din Washington de mama ei, şi pe care scrie cu litere caligrafice Flour, şi Vinegar, şi Sugar, pisicuţa de lemn pictat pe care i-a cumpărat-o Bogdan de la un bâlci din Sinaia, când erau tineri, jilţul nemţesc de secol XVIII, împodobit cu medalioane de porţelan înflorit de Meissen, parcă făcut pentru o prinţesă bolnăvioară şi, mai mult ca orice, masa florentină salvată din sufrageria casei lor, sculptată cu figuri de îngeri, de gorgone, de fauni şi, pe ambele părţi, sub tăblie, cu câte un chip de drac: florentinii spun că dracul, ca să fie gonit, trebuie vârât sub masă.
E adevărat că, în casa aceea, dracul n-a îndrăznit niciodată să intre.
Numai porumbeii vin mereu la fereastră, aşa cum au făcut în ultimii patruzeci de ani.
Fragilă
Fragilă ca un bibelou străvechi. Cei mai transparenţi şi mai albaştri ochi pe care i-am văzut vreodată. Atât de albaştri, încât şi acum atrag privirile celor din jur. Da, chiar şi acum, când are 84 de ani. Un portret al ei, pictat de Nicolae Grant cu vreo şaptezeci de ani în urmă, o înfăţişează adolescentă, cam rotofeie, îmbrăcată într-o rochie bleu-verzuie de voal, cu un cordon de catifea legat fundă la spate. Cu faldurile rochiei orânduite în jurul ei, seamănă cu o porumbiţă mare, azurie, cu aripile strânse. Stă calmă pe o banchetă, şi ochii ei transparenţi contemplă curioşi lumea din jur. Are o expresie puţin întrebătoare, ca şi cum ar aştepta pe cineva despre care e sigură că va veni. Acum, când ştiu cum a trăit, pot să ghicesc în aşteptarea cui era. Deja, la 14 ani, îl aştepta pe porumbelul ei.

Copyright Silvia Colfescu 2010

Tante Griggia sau femeia tuturor nepotrivirilor (Mătuşi fabuloase 6)

Am cunoscut-o târziu, pentru că mama, care-i era vară de-a doua, o pierduse din vedere când erau amândouă tinere, prin 1947 şi, multă vreme după aceea, dăduse peste ea din întâmplare, într-o piaţă în care nimerise pentru prima oară. Era ultimul loc în care s-ar fi putut gândi că o s-o găsească. Griggia se potrivea cu piaţa ca un fluture cu o tigaie.
La extremele vieţilor celor două femei stau aceste momente, două imagini emblematice. Tinere, se văzuseră ultima oară într-o lojă, la un concert de la Ateneu. Vârstnice, se revedeau, peste aproape 50 de ani, de-o parte şi de alta a unei tarabe: una cumpăra roşii, iar cealaltă le vindea. Fiecare imagine pe măsura vremurilor ei.
Aşa a reintrat în viaţa noastră tante Griggia N., căreia, după o bucată de vreme, am început să-i spun Tantigri.
Îmi plăcea
Îmi plăcea totul la ea. Aproape totul.
Trupul ei înalt şi fragil. Chipul îngust, smead. Ochii negri cu albul foarte alb şi cu cearcăne ca de satin violet. Felul în care-şi pieptăna părul cenuşiu, adunat la spate într-un coc mic, jos pe ceafă, o pieptănătură de balerină, nu din cale-afară de potrivită pentru o femeie de vârsta ei. Surâsul permanent, un zâmbet mic, cu buzele închise, care parcă spunea „îmi placi, dar nu te apropia prea mult”.
Îmi plăcea cum o chema, Griggia, asta-nseamnă „gri” pe italieneşte, dar nu e un nume, nu? În buletin se numea Georgia. Am întrebat-o pe mama de unde-i vine numele ăsta. Mama s-a uitat nehotărâtă la mine, apoi mi-a zis: Întreab-o pe ea. Genul de răspuns pe care mi l-a dat foarte rar. Am aflat foarte târziu, de fapt prea târziu, de ce i se spunea aşa.
Nu-mi plăcea
Nu-mi plăcea un singur lucru la ea, şi anume patima ei pentru bijuteriile de doi bani. Purta coliere de pietre false, montate în metal tern, pătat, inele cu bucăţi de sticlă mari, tulburi, cu aspect jerpelit, broşe împodobite cu cristale fără valoare, care arătau grosolan şi murdar, brăţări ieftine, imitaţii jalnice de bijuterii regeşti. Am îndrăznit să o întreb o singură dată de ce poartă nişte podoabe atât de vizibil false, nepotrivite cu distincția ei. Mi-a răspuns cu un zâmbet neobişnuit, unic, care i-a dat la iveală dinţii strălucitori (atunci m-am gândit „şi ăştia sunt falşi”, dar avea să-mi spună după aceea că o moşteneşte pe bunica ei, care murise la 86 de ani cu dantura intactă). Apoi mi-a zis, păstrându-şi zâmbetul:
- Pentru mine sunt veritabile…
Locuia
Locuia în marginea Bucureştilor, o periferie care fusese cândva sat şi care acum, când oraşul se întinsese, devenise un cartier bun. Stătea într-o căsuţă cu grădină, împreună cu Aneta, o femeie simplă. Se înţelegeau, deşi, când le vedeai împreună, aveai impresia că se potriveau ca nuca-n perete. Aveau o grădiniţă în spatele casei şi cultivau zarzavaturi. Aneta se auto-repartizase la munca de jos, la săpat şi la udat, iar Griggia asigura partea nobil-comercială a afacerii, adică vindea legumele la piaţa din cartier. O vedeai zilnic la tarabă, îmbrăcată în haine veşnic cenuşii, cu colierele care-i clincheteau la cea mai mică mişcare. Avea clientele ei, cucoane de cartier care-i spuneau „madam Geta”, apelativ la care Griggia răspundea cu zâmbetul ei mic. Altminteri nu prea vorbea cu nimeni, preţurile le avea afişate, iar de tocmeală nici nu putea fi vorba.
Nici cu mine nu prea vorbea. Singurul care avea privilegiul conversaţiilor cu ea era un nepot al soţului ei, despre care, când l-a cunoscut, mama mi-a spus că seamănă uluitor cu răposatul său unchi.
Povestea numelui ei, atât cât am aflat-o, am scos-o cu mare greutate şi pe bucăţele de la Aneta, şi asta numai după ce Tantigri şi-a ocupat locul de veşnică odihnă în cavoul de la Belu.
Văzuse lumina
Văzuse lumina zilei într-o casă frumoasă din Bucureşti. O botezaseră Georgia şi o alintau Gia, aşa cum pe sora ei mai mică, Mihaela, o alintau spunându-i Ela. Erau copilele soţilor L., oameni în vârstă, care le-ar fi putut fi mai bine bunici. Se pare că Dumnezeu mai repetă şi în zilele noastre minunea pe care-a făcut-o cu Sara. Bătrânii îşi crescuseră fetele cu severitate, dar le dăduseră la Institutul Moteanu şi nu se zgârciseră la profesorii particulari, aşa că, la 16 ani, vorbeau amândouă franţuzeşte şi englezeşte, cântau la pian, pictau flori şi gâze cu mare minuţiozitate şi aveau maniere perfecte. Nu se aşteptau la o căsătorie foarte bună, pentru că, încă de la jumătatea veacului al XIX-lea, averea familiei fusese cheltuită prin toată Europa, din Paris până la Veneţia. Şi, deşi de pe peretele salonului casei lor părinteşti, din două portrete în nuanţe de chihlimbar, priveau fără complezenţă strămoşul clucer şi strămoaşa clucereasă, în atmosfera modernă a anului 1935, un nume boieresc fără dotă nu mai atrăgea miri cu bani.
Cu atât mai uimită
Cu atât mai uimită a fost societatea bucureşteană atunci când a primit invitaţii la nunta care avea să-i unească pe Georgia L. şi pe Grigore N. Bârfele au explodat ca o tornadă, mai ales că diferenţa între miri trecea de 30 de anişori. Mirele, deşi subţirel ca un spadasin, arătos ca un actor de cinema şi abia argintat pe la tâmple, se apropia vertiginos de jumătatea de veac. Era bancher (cămătar, zicea bunicul meu cu o expresie neutră pe chip, care nu ascundea câtuşi de puţin părerea lui despre cei ce se îmbogăţesc luându-le semenilor dobândă). Bancherul, cetăţean român născut la Bucureşti din tată grec şi mamă englezoaică, era de altfel putred de bogat, ceea ce, pentru majoritatea nuntaşilor, explica lucrurile.
Gurile rele
Gurile rele au fost însă nevoite să tacă. Fericirea nepotrivitei perechi era cât se poate de vizibilă. Soţul cam prea copt îşi adora necoapta soţie. Blazata, cinica şi pretenţioasa societate bucureşteană notă cu grijă semnele exterioare ale unui ataşament conjugal ieşit din comun. Deja la biserică mireasa arbora, cu toată nevinovăţia izvorâtă din necunoaştere, un excentric inel de logodnă împodobit cu un diamant roz de 10 carate şi la gât, pe un fir delicat de platină, fratele mai mare al inelului, tot roz şi de 12 carate. Proaspătul soţ avea o concepţie de bancher despre răsfăţ, plus cele trei calităţi necesare unui perfect cumpărător de scumpeturi, adică bani mulţi, ştiinţă şi disponibilitatea de a da fuga până la capătul lumii după o piatră frumoasă. Curând Gia a devenit posesoarea unui mic tezaur al lui Alladin. Duduie romanţioasă, ea îl răsplătea cu odoare tot atât de scumpe: zâmbete de 24 de carate, priviri strălucitoare ca briliantele şi o iubire înflăcărată ca rubinele.
Cel mai preţios
Cel mai preţios dar i l-a dat când s-a împlinit un an de la nuntă. I-a spus atunci că nu mai vrea să i se spună Gia, ci GrigGia, Gia lui Grig. El a râs şi a informat-o că asta înseamnă gri pe italieneşte.
- Atunci o să mă îmbrac de-acum înainte numai în gri, ca să se ştie că sunt Gia ta, i-a răspuns ea, cu naivitatea şi pasiunea care dădeau preţ până şi celor mai neînsemnate clipe.
În jurul lor
În jurul lor, Europa se remitea după criză şi pregătea viitoarea criză, Bucureştii se zguduiau – de scandaluri, de râs, de plâns, de frisoane. Bucuriile, necazurile, falimentele şi afacerile bune trimiteau şuvoaie de bani în tezaurul băncii.
Înalţi, subţiri, îndrăgostiţi, cei doi apăreau rar în public, şi făceau senzaţie. În rochiile ei nespus de elegante, întotdeauna fumurii, împodobită cu nestemate sclipitoare, Griggia arăta nepământeană, aproape translucidă. Doar inimile acre cârteau, pe pretext că „e vulgar să porţi pietre atât de mari şi de scumpe”. Uitându-se la Griggia, Grig îi spunea: „Tu eşti norocul meu. Am un ocean de noroc.” Şi, pentru că nu era numai îndrăgostit până peste cap, ci şi bancher din cap până-n picioare, de câte ori îi aducea vreo podoabă scumpă, îi punea alături şi copia ei, lucrată identic din materiale fără nici un preţ.
- De ce? întreba ea, cu o inconştientă trufie boierească.
- Poate va fi vreodată nevoie, răspundea el, cu tot atât de inconştientă prudenţă bancherească.
Timpul se scurgea şi, în miezul ei cel mai ascuns, istoria clocotea.
Unele ţări, ca şi unii oameni
Unele ţări, ca şi unii oameni, au oceane de noroc, altele au lacuri şi altele numai câte un pârâiaş de noroc. Vai de omul înzestrat cu un ocean de noroc, dacă se naşte într-un loc nepotrivit, o ţară mai puţin norocită decât el. Ca apa care, sub soarele verii, se evaporă dintr-un iaz prea puţin adânc, norocul interbelic al României se transformă într-un văl de abur şi se topi la dogoarea vremurilor. Deşi, după război, toată lumea credea că trecuse ce era mai rău, se văzu destul de curând că nu era aşa.
Lucrurile nu se schimbară de pe-o zi pe alta. Mai întâi au fost zvonurile. Apoi au venit întruchipările lor. Peste tot îşi făcură apariţia figuri neobişnuite, de persoane care păreau străine de bunele maniere. La vederea lor, oamenii cu scaun la cap începură să presimtă că urmează vremuri urâte.
Prima lovitură
Prima lovitură cu adevărat importantă veni sub numele oficial de „Legea nr.119 din 11 iunie 1948, pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, întreprinderile (sic!) individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere” etc. etc.
În calitate de posesor al unui număr destul de însemnat de întreprinderi etc. de felul celor enumerate în titlul legii, Grig albi brusc. După publicarea legii în Monitorul Oficial, în biroul fostului proprietar dădură buzna câţiva reprezentanţi ai clasei muncitoare, care îl făcură să înţeleagă, cu prea puţină politeţe, că serviciile lui nu mai sunt necesare bunului mers al băncii. Simţindu-se pentru prima dată nefolositor în clădirea în care-şi petrecuse cea mai mare parte din timp în ultimii 40 de ani ai vieţii, Grig se întoarse acasă.
Continuă să se simtă nefolositor
Continuă să se simtă nefolositor şi acolo. Se aşeză gânditor pe fotoliul micului birou franţuzesc din dormitor, la care lucra acasă (da, existau pe-atunci, ca şi acum, maniaci care lucrau şi acasă), puse pe birou o coală albă şi, după ce o privi fix timp de jumătate de oră, scrise pe ea, cu stiloul lui de aur, un singur cuvânt: „Sorry”.
Apoi scoase din sertar un mic pistol, cu plăselele atât de frumos ornamentate încât părea neprimejdios ca o jucărie şi, foarte calm, îşi trase un glonţ în tâmpla dreaptă. Trupul i se lăsă pe spate, mâna îi alunecă uşor peste braţul fotoliului şi scăpă pistolul pe covor.
Aşa îl găsi Gia peste jumătate de oră, când intră în încăpere.
Uneori marile prăbuşiri se petrec în tăcere, fără zgomotul nepotrivit al tânguielilor mărunte. Gia se aşeză pe covor, lângă fotoliu, şi îşi lipi obrazul de mâna dragului ei.
Aici intră în scenă Aneta
Aici intră în scenă Aneta. Femeia era camerista Giei de patru ani; avea un singur Dumnezeu: stăpâna ei. În urmă cu doi ani descoperise un al doilea Dumnezeu: şoferul stăpânei ei. Gia şi Grig îi cununară, şi făcură un gest care le păru multora nepotrivit de generos: le dădură ca zestre o căsuţă cu grădină în marginea oraşului. Totuşi căsătoria nu fusese cu noroc. Într-o duminică de vară, şoferul se dusese la scaldă şi se înecase în Argeş. Tânăra văduvă rămăsese iarăşi cu un singur Dumnezeu.
Camerista deschise uşa
Camerista deschise uşa dormitorului şi, într-o secundă, înţelese ce se întâmplase. Griggia întoarse către ea o privire moartă, apoi îşi puse din nou obrazul pe mâna bărbatului ei. Fără un cuvânt, Aneta ieşi, intră din nou ţinând în mână o cutie de pantofi, se îndreptă spre scrinul de lângă birou, scoase din sertarul de sus marea casetă de bijuterii şi începu fără grabă să ia fiecare piesă din despărţitura ei de catifea şi să o aşeze în cutia de pantofi. Deschise sertarul de dedesubt, scoase cutia simplă în care ţineau copiile bijuteriilor şi puse cu grijă fiecare copie în despărţitura în care fusese originalul. Puse caseta la loc în sertarul ei şi dispăru cu cutia de pantofi şi cu cea în care fuseseră copiile.
O oră mai târziu, casa se umplu de bărbaţi hotărâţi în haine de piele, de voci răstite, de uşi trântite, de agitaţie. Din păcate pentru ea, Griggia nu adoptă atitudinea potrivită acestor împrejurări. Se mulţumi să tacă. Tăcu atunci când o întrebară ce s-a întâmplat, tăcu atunci când mâini grosolane îi scotociră prin secretele gingaşe păstrate în sertare, tăcu atunci când îi luară marea casetă de bijuterii, tăcu atunci când o luară pentru cercetări. Cele mai obositoare au fost întâlnirile cu un locotenent devotat cauzei clasei muncitoare: omul, în entuziasmul lui patriotic, îşi însoţi întrebările cu diferite mişcări gimnastice, care pentru Gia se soldară cu trei coaste rupte, răni şi echimoze, ochi vineţi şi alte podoabe carcerale. Ea tăcu. Tăcu în închisoare timp de trei ani.
Când ieşi, Aneta o aştepta.
Decretul nr.92 din 19 aprilie 1950
Decretul nr.92 din 19 aprilie 1950, prin care se confiscau „imobilele clădite care aparţin foştilor industriaşi, foştilor moşieri, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii” intrase în vigoare între timp, aşa că Griggia nu mai avea casă. Măruntul ei noroc se dovedi a fi căsuţa dăruită Anetei la nunta cu nenorocosul şofer. Acolo, camerista o îngriji până când o puse pe picioare.
După şase luni de la eliberarea din închisoare, Gia se simţi în stare să se ducă la autorităţi şi să insiste să i se înapoieze cutia cu cópii fără valoare. În cele din urmă le căpătă, întrucât, după numeroase expertize, se constatase că nu valorează nimic.
Bijuteriile originale n-au fost găsite niciodată, aşa că s-a considerat că frumoasa doamnă N. trăise în minciună şi că bancherul păcălise cu succes societatea bucureşteană, făcând-o să creadă în valoarea podoabelor nevestei.
Desigur, caracterul duşmănos
Desigur, caracterul duşmănos al celor două exponente (de origine diferită totuși) ale claselor exploatatoare nu le îndemna să participe la avântul muncitoresc şi să se încadreze într-un loc potrivit de muncă, la vreo fabrică. Dimpotrivă, preferară să trăiască în marginea societăţii, din activităţi suspecte, în sectorul particular, în speţă cultivarea legumelor şi vânzarea lor la piaţă.
Cultivarea legumelor nu era privită de autorităţi ca potenţial primejdioasă pentru regimul comunist. După o supraveghere atentă de câţiva ani, cei în drept se convinseră că fosta nevastă de bancher, actualmente om al muncii din agricultură, îşi manifesta refuzul în faţa noilor realităţi numai prin mijlocirea colierelor şi inelelor ei de tinichea şi sticlă. Câţiva cumpărători cu competenţe limitate în domeniul legumelor, dar foarte pricepuţi la bijuterii, se prezentară la tejgheaua lui „madam Geta” şi, în timp ce alegeau morcovii şi roşiile, se zgâiră de aproape la colierele şi inelele în cauză. Verdictul a fost unanim: sunt false. Din acel moment şi până în 1989, Gia trăi liniştită.
Viaţa i se schimbă
Viaţa i se schimbă după 1989. Îl vedea des pe Ştefan, nepotul prin alianţă, cel care semăna atât de bine cu Grig. Îmbătrânise prea mult ca să mai vândă roşii la taraba din piaţă, dar nu lenevea, ci îşi dedica timpul unor activităţi ştiute numai de ea şi de Aneta. Îşi cheltui fără nici o chibzuinţă tot ce agonisise în aproape jumătate de veac cumpărându-i lui Ştefan o garsonieră. Iar uneori zâmbetul ei mic se transforma într-un râs discret.
Numai gustul pentru bijuteriile nepotrivite îi rămăsese neschimbat.
Într-o bună zi, m-am dus s-o văd în căsuţa cu grădină. Aneta trebăluia prin bucătărie, Tantigri era întinsă pe pat. Arăta liniştită, dar obosită, şi abia atunci mi-am dat seama că era bătrână, chiar foarte bătrână. La căpătâiul ei, pe noptieră, într-un coşuleţ de nuiele, se înălţa un vraf de podoabe ieftine. Mi-a zâmbit ca de obicei, a scotocit în coşuleţ şi a scos un inel cu un ştras mare, tulbure, înconjurat de ştrasuri mărunţele, cu luciu stins.
- Ia-l, vreau să-l ai ca amintire de la mine, mi-a spus. Îţi dau şi un colier, alege-l pe care-l vrei.
- Nu, mulţumesc, am refuzat cât am putut de politicos. Inelul îmi ajunge, ştii că nu mă prea omor după bijuterii.
Ceea ce era o minciună, şi încă una extrem de nepotrivită.
Ieşind, am avut tentaţia să arunc inelul la primul coş de gunoi, dar m-am gândit că Griggia n-o să mai trăiască mult şi că, în afară de câteva fotografii vechi, nu am altă amintire de la ea. L-am păstrat. Mi se părea groaznic de urât, deşi avea o verigă subţire, care-i dădea un aer oarecum delicat.
Am făcut bine că l-am păstrat. Griggia a murit la puţină vreme după aceea.
Modestia înmormântării
Modestia înmormântării nu se potrivea câtuşi de puţin cu grandoarea mormântului familiei banchereşti. La sfârşitul slujbei, Aneta a împărţit celor câteva rude farfurioare cu colivă şi păhărele cu vin, şi am lăsat-o pe Tantigri într-o casetă de piatră, să-şi doarmă somnul de veci lângă iubitul ei Grig, sub statuile de îngeri îndureraţi care veghează la uşa cavoului.
După câteva zile, am primit un telefon de la Ştefan. Mă ruga să vin cu el la un avocat, care-l chemase la deschiderea testamentului lăsat de Gia. Testament? Am acceptat, nu numai pentru că nu avea pe cine altcineva să cheme, ci şi pentru că eram puţintel curioasă. Oare ce-ar fi putut lăsa Tantigri prin testament? Nu avea nimic de valoare pe pământ.
Deja mă obişnuisem
Deja mă obişnuisem cu nepotrivirile care alcătuiau esenţa vieţii acestei femei, aşa încât nu m-a frapat contrastul dintre opulenţa cabinetului de avocat şi lipsa de consistenţă a actului care avea să fie deschis.
Am luat loc în faţa domnului în costum elegant şi l-am ascultat cu o uşoară mirare citind un text foarte scurt, din care reieşea că semnatara Georgia N. lasă toate posesiunile sale nepotului Ştefan N., îndemnându-l să le folosească aşa cum va crede de cuviinţă. Mi-am stăpânit cu greu un zâmbet când am auzit că îşi exprima dorinţa ca moştenitorul să nu vândă bijuteriile ei, ci să le păstreze pentru a le dărui femeii cu care se va căsători.
Şi mai amuzantă mi s-a părut punga de plastic în care se afla coşuleţul de nuiele plin de gablonzuri, pe care avocatul i-a înmânat-o solemn lui Ştefan.
Nepotul a primit moştenirea cu respectul cuvenit şi ne-am ridicat să plecăm.
Avocatul i-a strâns mâna
Avocatul i-a strâns mâna lui Ştefan şi, pe tonul lui calm şi pedant, i-a spus:
- Felicitări, domnule N. Mătuşa dumneavoastră m-a rugat să vă recomand un bijutier de încredere, care să cureţe bijuteriile, în special colierul de smaralde şi cel de briliante, care au o lucrătură mai complicată. Pentru diamantele roz v-aş recomanda să faceţi apel la acelaşi bijutier, sunt pietre extrem de scumpe şi ar fi păcat să le zgâriaţi. Cât despre cele optsprezece milioane de euro, iată aici hârtiile, banca aşteaptă dispoziţiile dumneavoastră.
- Optsprezece ce? întrebă Ştefan, aşezându-se pe scaun.
- Milioane de euro, zise avocatul. În ultimii ani ai vieţii, am asistat-o pe mătuşa dumneavoastră în demersurile ei pentru retrocedarea bunurilor defunctului soţ, domnul Grigore N. Am recuperat mari suprafeţe de teren şi câteva imobile pe care doamna N. ne-a mandatat să le vindem. Acum preţurile ar fi poate mai mici, dar am avut norocul să le vindem în plin boom imobiliar.
Când am ajuns acasă
Când am ajuns acasă, am căutat febril inelul pe care Tantigri mi-l dăruise atunci când o văzusem pentru ultima oară. L-am găsit în sertarul în care-l aruncasem. L-am spălat cu apă şi detergent, cu dizolvant de lac de unghii şi cu o soluţie americănească pentru curăţarea bijuteriilor, pe care o cumpărasem de la supermarket. Când am terminat, ţineam în mână un briliant spectaculos de 6 carate, înconjurat de briliante mici şi montat în platină.
Ştiam că tante Griggia, în tinereţe, pictase cu talent gâze şi flori. Mi s-a părut un mod potrivit de a utiliza acest talent pentru a ascunde strălucirea pietrelor veritabile cu pete false de murdărie, rugină şi mucegai.
Mi s-a părut însă nepotrivit că nu a insistat ceva mai mult să-mi aleg şi un colier din coşuleţul ei cu minuni.

Copyright Silvia Colfescu 2010