Am cunoscut-o târziu, pentru că mama, care-i era vară de-a doua, o pierduse din vedere când erau amândouă tinere, prin 1947 şi, multă vreme după aceea, dăduse peste ea din întâmplare, într-o piaţă în care nimerise pentru prima oară. Era ultimul loc în care s-ar fi putut gândi că o s-o găsească. Griggia se potrivea cu piaţa ca un fluture cu o tigaie.
La extremele vieţilor celor două femei stau aceste momente, două imagini emblematice. Tinere, se văzuseră ultima oară într-o lojă, la un concert de la Ateneu. Vârstnice, se revedeau, peste aproape 50 de ani, de-o parte şi de alta a unei tarabe: una cumpăra roşii, iar cealaltă le vindea. Fiecare imagine pe măsura vremurilor ei.
Aşa a reintrat în viaţa noastră tante Griggia N., căreia, după o bucată de vreme, am început să-i spun Tantigri.
Îmi plăcea
Îmi plăcea totul la ea. Aproape totul.
Trupul ei înalt şi fragil. Chipul îngust, smead. Ochii negri cu albul foarte alb şi cu cearcăne ca de satin violet. Felul în care-şi pieptăna părul cenuşiu, adunat la spate într-un coc mic, jos pe ceafă, o pieptănătură de balerină, nu din cale-afară de potrivită pentru o femeie de vârsta ei. Surâsul permanent, un zâmbet mic, cu buzele închise, care parcă spunea „îmi placi, dar nu te apropia prea mult”.
Îmi plăcea cum o chema, Griggia, asta-nseamnă „gri” pe italieneşte, dar nu e un nume, nu? În buletin se numea Georgia. Am întrebat-o pe mama de unde-i vine numele ăsta. Mama s-a uitat nehotărâtă la mine, apoi mi-a zis: Întreab-o pe ea. Genul de răspuns pe care mi l-a dat foarte rar. Am aflat foarte târziu, de fapt prea târziu, de ce i se spunea aşa.
Nu-mi plăcea
Nu-mi plăcea un singur lucru la ea, şi anume patima ei pentru bijuteriile de doi bani. Purta coliere de pietre false, montate în metal tern, pătat, inele cu bucăţi de sticlă mari, tulburi, cu aspect jerpelit, broşe împodobite cu cristale fără valoare, care arătau grosolan şi murdar, brăţări ieftine, imitaţii jalnice de bijuterii regeşti. Am îndrăznit să o întreb o singură dată de ce poartă nişte podoabe atât de vizibil false, nepotrivite cu distincția ei. Mi-a răspuns cu un zâmbet neobişnuit, unic, care i-a dat la iveală dinţii strălucitori (atunci m-am gândit „şi ăştia sunt falşi”, dar avea să-mi spună după aceea că o moşteneşte pe bunica ei, care murise la 86 de ani cu dantura intactă). Apoi mi-a zis, păstrându-şi zâmbetul:
- Pentru mine sunt veritabile…
Locuia
Locuia în marginea Bucureştilor, o periferie care fusese cândva sat şi care acum, când oraşul se întinsese, devenise un cartier bun. Stătea într-o căsuţă cu grădină, împreună cu Aneta, o femeie simplă. Se înţelegeau, deşi, când le vedeai împreună, aveai impresia că se potriveau ca nuca-n perete. Aveau o grădiniţă în spatele casei şi cultivau zarzavaturi. Aneta se auto-repartizase la munca de jos, la săpat şi la udat, iar Griggia asigura partea nobil-comercială a afacerii, adică vindea legumele la piaţa din cartier. O vedeai zilnic la tarabă, îmbrăcată în haine veşnic cenuşii, cu colierele care-i clincheteau la cea mai mică mişcare. Avea clientele ei, cucoane de cartier care-i spuneau „madam Geta”, apelativ la care Griggia răspundea cu zâmbetul ei mic. Altminteri nu prea vorbea cu nimeni, preţurile le avea afişate, iar de tocmeală nici nu putea fi vorba.
Nici cu mine nu prea vorbea. Singurul care avea privilegiul conversaţiilor cu ea era un nepot al soţului ei, despre care, când l-a cunoscut, mama mi-a spus că seamănă uluitor cu răposatul său unchi.
Povestea numelui ei, atât cât am aflat-o, am scos-o cu mare greutate şi pe bucăţele de la Aneta, şi asta numai după ce Tantigri şi-a ocupat locul de veşnică odihnă în cavoul de la Belu.
Văzuse lumina
Văzuse lumina zilei într-o casă frumoasă din Bucureşti. O botezaseră Georgia şi o alintau Gia, aşa cum pe sora ei mai mică, Mihaela, o alintau spunându-i Ela. Erau copilele soţilor L., oameni în vârstă, care le-ar fi putut fi mai bine bunici. Se pare că Dumnezeu mai repetă şi în zilele noastre minunea pe care-a făcut-o cu Sara. Bătrânii îşi crescuseră fetele cu severitate, dar le dăduseră la Institutul Moteanu şi nu se zgârciseră la profesorii particulari, aşa că, la 16 ani, vorbeau amândouă franţuzeşte şi englezeşte, cântau la pian, pictau flori şi gâze cu mare minuţiozitate şi aveau maniere perfecte. Nu se aşteptau la o căsătorie foarte bună, pentru că, încă de la jumătatea veacului al XIX-lea, averea familiei fusese cheltuită prin toată Europa, din Paris până la Veneţia. Şi, deşi de pe peretele salonului casei lor părinteşti, din două portrete în nuanţe de chihlimbar, priveau fără complezenţă strămoşul clucer şi strămoaşa clucereasă, în atmosfera modernă a anului 1935, un nume boieresc fără dotă nu mai atrăgea miri cu bani.
Cu atât mai uimită
Cu atât mai uimită a fost societatea bucureşteană atunci când a primit invitaţii la nunta care avea să-i unească pe Georgia L. şi pe Grigore N. Bârfele au explodat ca o tornadă, mai ales că diferenţa între miri trecea de 30 de anişori. Mirele, deşi subţirel ca un spadasin, arătos ca un actor de cinema şi abia argintat pe la tâmple, se apropia vertiginos de jumătatea de veac. Era bancher (cămătar, zicea bunicul meu cu o expresie neutră pe chip, care nu ascundea câtuşi de puţin părerea lui despre cei ce se îmbogăţesc luându-le semenilor dobândă). Bancherul, cetăţean român născut la Bucureşti din tată grec şi mamă englezoaică, era de altfel putred de bogat, ceea ce, pentru majoritatea nuntaşilor, explica lucrurile.
Gurile rele
Gurile rele au fost însă nevoite să tacă. Fericirea nepotrivitei perechi era cât se poate de vizibilă. Soţul cam prea copt îşi adora necoapta soţie. Blazata, cinica şi pretenţioasa societate bucureşteană notă cu grijă semnele exterioare ale unui ataşament conjugal ieşit din comun. Deja la biserică mireasa arbora, cu toată nevinovăţia izvorâtă din necunoaştere, un excentric inel de logodnă împodobit cu un diamant roz de 10 carate şi la gât, pe un fir delicat de platină, fratele mai mare al inelului, tot roz şi de 12 carate. Proaspătul soţ avea o concepţie de bancher despre răsfăţ, plus cele trei calităţi necesare unui perfect cumpărător de scumpeturi, adică bani mulţi, ştiinţă şi disponibilitatea de a da fuga până la capătul lumii după o piatră frumoasă. Curând Gia a devenit posesoarea unui mic tezaur al lui Alladin. Duduie romanţioasă, ea îl răsplătea cu odoare tot atât de scumpe: zâmbete de 24 de carate, priviri strălucitoare ca briliantele şi o iubire înflăcărată ca rubinele.
Cel mai preţios
Cel mai preţios dar i l-a dat când s-a împlinit un an de la nuntă. I-a spus atunci că nu mai vrea să i se spună Gia, ci GrigGia, Gia lui Grig. El a râs şi a informat-o că asta înseamnă gri pe italieneşte.
- Atunci o să mă îmbrac de-acum înainte numai în gri, ca să se ştie că sunt Gia ta, i-a răspuns ea, cu naivitatea şi pasiunea care dădeau preţ până şi celor mai neînsemnate clipe.
În jurul lor
În jurul lor, Europa se remitea după criză şi pregătea viitoarea criză, Bucureştii se zguduiau – de scandaluri, de râs, de plâns, de frisoane. Bucuriile, necazurile, falimentele şi afacerile bune trimiteau şuvoaie de bani în tezaurul băncii.
Înalţi, subţiri, îndrăgostiţi, cei doi apăreau rar în public, şi făceau senzaţie. În rochiile ei nespus de elegante, întotdeauna fumurii, împodobită cu nestemate sclipitoare, Griggia arăta nepământeană, aproape translucidă. Doar inimile acre cârteau, pe pretext că „e vulgar să porţi pietre atât de mari şi de scumpe”. Uitându-se la Griggia, Grig îi spunea: „Tu eşti norocul meu. Am un ocean de noroc.” Şi, pentru că nu era numai îndrăgostit până peste cap, ci şi bancher din cap până-n picioare, de câte ori îi aducea vreo podoabă scumpă, îi punea alături şi copia ei, lucrată identic din materiale fără nici un preţ.
- De ce? întreba ea, cu o inconştientă trufie boierească.
- Poate va fi vreodată nevoie, răspundea el, cu tot atât de inconştientă prudenţă bancherească.
Timpul se scurgea şi, în miezul ei cel mai ascuns, istoria clocotea.
Unele ţări, ca şi unii oameni
Unele ţări, ca şi unii oameni, au oceane de noroc, altele au lacuri şi altele numai câte un pârâiaş de noroc. Vai de omul înzestrat cu un ocean de noroc, dacă se naşte într-un loc nepotrivit, o ţară mai puţin norocită decât el. Ca apa care, sub soarele verii, se evaporă dintr-un iaz prea puţin adânc, norocul interbelic al României se transformă într-un văl de abur şi se topi la dogoarea vremurilor. Deşi, după război, toată lumea credea că trecuse ce era mai rău, se văzu destul de curând că nu era aşa.
Lucrurile nu se schimbară de pe-o zi pe alta. Mai întâi au fost zvonurile. Apoi au venit întruchipările lor. Peste tot îşi făcură apariţia figuri neobişnuite, de persoane care păreau străine de bunele maniere. La vederea lor, oamenii cu scaun la cap începură să presimtă că urmează vremuri urâte.
Prima lovitură
Prima lovitură cu adevărat importantă veni sub numele oficial de „Legea nr.119 din 11 iunie 1948, pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, întreprinderile (sic!) individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere” etc. etc.
În calitate de posesor al unui număr destul de însemnat de întreprinderi etc. de felul celor enumerate în titlul legii, Grig albi brusc. După publicarea legii în Monitorul Oficial, în biroul fostului proprietar dădură buzna câţiva reprezentanţi ai clasei muncitoare, care îl făcură să înţeleagă, cu prea puţină politeţe, că serviciile lui nu mai sunt necesare bunului mers al băncii. Simţindu-se pentru prima dată nefolositor în clădirea în care-şi petrecuse cea mai mare parte din timp în ultimii 40 de ani ai vieţii, Grig se întoarse acasă.
Continuă să se simtă nefolositor
Continuă să se simtă nefolositor şi acolo. Se aşeză gânditor pe fotoliul micului birou franţuzesc din dormitor, la care lucra acasă (da, existau pe-atunci, ca şi acum, maniaci care lucrau şi acasă), puse pe birou o coală albă şi, după ce o privi fix timp de jumătate de oră, scrise pe ea, cu stiloul lui de aur, un singur cuvânt: „Sorry”.
Apoi scoase din sertar un mic pistol, cu plăselele atât de frumos ornamentate încât părea neprimejdios ca o jucărie şi, foarte calm, îşi trase un glonţ în tâmpla dreaptă. Trupul i se lăsă pe spate, mâna îi alunecă uşor peste braţul fotoliului şi scăpă pistolul pe covor.
Aşa îl găsi Gia peste jumătate de oră, când intră în încăpere.
Uneori marile prăbuşiri se petrec în tăcere, fără zgomotul nepotrivit al tânguielilor mărunte. Gia se aşeză pe covor, lângă fotoliu, şi îşi lipi obrazul de mâna dragului ei.
Aici intră în scenă Aneta
Aici intră în scenă Aneta. Femeia era camerista Giei de patru ani; avea un singur Dumnezeu: stăpâna ei. În urmă cu doi ani descoperise un al doilea Dumnezeu: şoferul stăpânei ei. Gia şi Grig îi cununară, şi făcură un gest care le păru multora nepotrivit de generos: le dădură ca zestre o căsuţă cu grădină în marginea oraşului. Totuşi căsătoria nu fusese cu noroc. Într-o duminică de vară, şoferul se dusese la scaldă şi se înecase în Argeş. Tânăra văduvă rămăsese iarăşi cu un singur Dumnezeu.
Camerista deschise uşa
Camerista deschise uşa dormitorului şi, într-o secundă, înţelese ce se întâmplase. Griggia întoarse către ea o privire moartă, apoi îşi puse din nou obrazul pe mâna bărbatului ei. Fără un cuvânt, Aneta ieşi, intră din nou ţinând în mână o cutie de pantofi, se îndreptă spre scrinul de lângă birou, scoase din sertarul de sus marea casetă de bijuterii şi începu fără grabă să ia fiecare piesă din despărţitura ei de catifea şi să o aşeze în cutia de pantofi. Deschise sertarul de dedesubt, scoase cutia simplă în care ţineau copiile bijuteriilor şi puse cu grijă fiecare copie în despărţitura în care fusese originalul. Puse caseta la loc în sertarul ei şi dispăru cu cutia de pantofi şi cu cea în care fuseseră copiile.
O oră mai târziu, casa se umplu de bărbaţi hotărâţi în haine de piele, de voci răstite, de uşi trântite, de agitaţie. Din păcate pentru ea, Griggia nu adoptă atitudinea potrivită acestor împrejurări. Se mulţumi să tacă. Tăcu atunci când o întrebară ce s-a întâmplat, tăcu atunci când mâini grosolane îi scotociră prin secretele gingaşe păstrate în sertare, tăcu atunci când îi luară marea casetă de bijuterii, tăcu atunci când o luară pentru cercetări. Cele mai obositoare au fost întâlnirile cu un locotenent devotat cauzei clasei muncitoare: omul, în entuziasmul lui patriotic, îşi însoţi întrebările cu diferite mişcări gimnastice, care pentru Gia se soldară cu trei coaste rupte, răni şi echimoze, ochi vineţi şi alte podoabe carcerale. Ea tăcu. Tăcu în închisoare timp de trei ani.
Când ieşi, Aneta o aştepta.
Decretul nr.92 din 19 aprilie 1950
Decretul nr.92 din 19 aprilie 1950, prin care se confiscau „imobilele clădite care aparţin foştilor industriaşi, foştilor moşieri, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii” intrase în vigoare între timp, aşa că Griggia nu mai avea casă. Măruntul ei noroc se dovedi a fi căsuţa dăruită Anetei la nunta cu nenorocosul şofer. Acolo, camerista o îngriji până când o puse pe picioare.
După şase luni de la eliberarea din închisoare, Gia se simţi în stare să se ducă la autorităţi şi să insiste să i se înapoieze cutia cu cópii fără valoare. În cele din urmă le căpătă, întrucât, după numeroase expertize, se constatase că nu valorează nimic.
Bijuteriile originale n-au fost găsite niciodată, aşa că s-a considerat că frumoasa doamnă N. trăise în minciună şi că bancherul păcălise cu succes societatea bucureşteană, făcând-o să creadă în valoarea podoabelor nevestei.
Desigur, caracterul duşmănos
Desigur, caracterul duşmănos al celor două exponente (de origine diferită totuși) ale claselor exploatatoare nu le îndemna să participe la avântul muncitoresc şi să se încadreze într-un loc potrivit de muncă, la vreo fabrică. Dimpotrivă, preferară să trăiască în marginea societăţii, din activităţi suspecte, în sectorul particular, în speţă cultivarea legumelor şi vânzarea lor la piaţă.
Cultivarea legumelor nu era privită de autorităţi ca potenţial primejdioasă pentru regimul comunist. După o supraveghere atentă de câţiva ani, cei în drept se convinseră că fosta nevastă de bancher, actualmente om al muncii din agricultură, îşi manifesta refuzul în faţa noilor realităţi numai prin mijlocirea colierelor şi inelelor ei de tinichea şi sticlă. Câţiva cumpărători cu competenţe limitate în domeniul legumelor, dar foarte pricepuţi la bijuterii, se prezentară la tejgheaua lui „madam Geta” şi, în timp ce alegeau morcovii şi roşiile, se zgâiră de aproape la colierele şi inelele în cauză. Verdictul a fost unanim: sunt false. Din acel moment şi până în 1989, Gia trăi liniştită.
Viaţa i se schimbă
Viaţa i se schimbă după 1989. Îl vedea des pe Ştefan, nepotul prin alianţă, cel care semăna atât de bine cu Grig. Îmbătrânise prea mult ca să mai vândă roşii la taraba din piaţă, dar nu lenevea, ci îşi dedica timpul unor activităţi ştiute numai de ea şi de Aneta. Îşi cheltui fără nici o chibzuinţă tot ce agonisise în aproape jumătate de veac cumpărându-i lui Ştefan o garsonieră. Iar uneori zâmbetul ei mic se transforma într-un râs discret.
Numai gustul pentru bijuteriile nepotrivite îi rămăsese neschimbat.
Într-o bună zi, m-am dus s-o văd în căsuţa cu grădină. Aneta trebăluia prin bucătărie, Tantigri era întinsă pe pat. Arăta liniştită, dar obosită, şi abia atunci mi-am dat seama că era bătrână, chiar foarte bătrână. La căpătâiul ei, pe noptieră, într-un coşuleţ de nuiele, se înălţa un vraf de podoabe ieftine. Mi-a zâmbit ca de obicei, a scotocit în coşuleţ şi a scos un inel cu un ştras mare, tulbure, înconjurat de ştrasuri mărunţele, cu luciu stins.
- Ia-l, vreau să-l ai ca amintire de la mine, mi-a spus. Îţi dau şi un colier, alege-l pe care-l vrei.
- Nu, mulţumesc, am refuzat cât am putut de politicos. Inelul îmi ajunge, ştii că nu mă prea omor după bijuterii.
Ceea ce era o minciună, şi încă una extrem de nepotrivită.
Ieşind, am avut tentaţia să arunc inelul la primul coş de gunoi, dar m-am gândit că Griggia n-o să mai trăiască mult şi că, în afară de câteva fotografii vechi, nu am altă amintire de la ea. L-am păstrat. Mi se părea groaznic de urât, deşi avea o verigă subţire, care-i dădea un aer oarecum delicat.
Am făcut bine că l-am păstrat. Griggia a murit la puţină vreme după aceea.
Modestia înmormântării
Modestia înmormântării nu se potrivea câtuşi de puţin cu grandoarea mormântului familiei banchereşti. La sfârşitul slujbei, Aneta a împărţit celor câteva rude farfurioare cu colivă şi păhărele cu vin, şi am lăsat-o pe Tantigri într-o casetă de piatră, să-şi doarmă somnul de veci lângă iubitul ei Grig, sub statuile de îngeri îndureraţi care veghează la uşa cavoului.
După câteva zile, am primit un telefon de la Ştefan. Mă ruga să vin cu el la un avocat, care-l chemase la deschiderea testamentului lăsat de Gia. Testament? Am acceptat, nu numai pentru că nu avea pe cine altcineva să cheme, ci şi pentru că eram puţintel curioasă. Oare ce-ar fi putut lăsa Tantigri prin testament? Nu avea nimic de valoare pe pământ.
Deja mă obişnuisem
Deja mă obişnuisem cu nepotrivirile care alcătuiau esenţa vieţii acestei femei, aşa încât nu m-a frapat contrastul dintre opulenţa cabinetului de avocat şi lipsa de consistenţă a actului care avea să fie deschis.
Am luat loc în faţa domnului în costum elegant şi l-am ascultat cu o uşoară mirare citind un text foarte scurt, din care reieşea că semnatara Georgia N. lasă toate posesiunile sale nepotului Ştefan N., îndemnându-l să le folosească aşa cum va crede de cuviinţă. Mi-am stăpânit cu greu un zâmbet când am auzit că îşi exprima dorinţa ca moştenitorul să nu vândă bijuteriile ei, ci să le păstreze pentru a le dărui femeii cu care se va căsători.
Şi mai amuzantă mi s-a părut punga de plastic în care se afla coşuleţul de nuiele plin de gablonzuri, pe care avocatul i-a înmânat-o solemn lui Ştefan.
Nepotul a primit moştenirea cu respectul cuvenit şi ne-am ridicat să plecăm.
Avocatul i-a strâns mâna
Avocatul i-a strâns mâna lui Ştefan şi, pe tonul lui calm şi pedant, i-a spus:
- Felicitări, domnule N. Mătuşa dumneavoastră m-a rugat să vă recomand un bijutier de încredere, care să cureţe bijuteriile, în special colierul de smaralde şi cel de briliante, care au o lucrătură mai complicată. Pentru diamantele roz v-aş recomanda să faceţi apel la acelaşi bijutier, sunt pietre extrem de scumpe şi ar fi păcat să le zgâriaţi. Cât despre cele optsprezece milioane de euro, iată aici hârtiile, banca aşteaptă dispoziţiile dumneavoastră.
- Optsprezece ce? întrebă Ştefan, aşezându-se pe scaun.
- Milioane de euro, zise avocatul. În ultimii ani ai vieţii, am asistat-o pe mătuşa dumneavoastră în demersurile ei pentru retrocedarea bunurilor defunctului soţ, domnul Grigore N. Am recuperat mari suprafeţe de teren şi câteva imobile pe care doamna N. ne-a mandatat să le vindem. Acum preţurile ar fi poate mai mici, dar am avut norocul să le vindem în plin boom imobiliar.
Când am ajuns acasă
Când am ajuns acasă, am căutat febril inelul pe care Tantigri mi-l dăruise atunci când o văzusem pentru ultima oară. L-am găsit în sertarul în care-l aruncasem. L-am spălat cu apă şi detergent, cu dizolvant de lac de unghii şi cu o soluţie americănească pentru curăţarea bijuteriilor, pe care o cumpărasem de la supermarket. Când am terminat, ţineam în mână un briliant spectaculos de 6 carate, înconjurat de briliante mici şi montat în platină.
Ştiam că tante Griggia, în tinereţe, pictase cu talent gâze şi flori. Mi s-a părut un mod potrivit de a utiliza acest talent pentru a ascunde strălucirea pietrelor veritabile cu pete false de murdărie, rugină şi mucegai.
Mi s-a părut însă nepotrivit că nu a insistat ceva mai mult să-mi aleg şi un colier din coşuleţul ei cu minuni.
Copyright Silvia Colfescu 2010
miercuri, 25 august 2010
duminică, 18 iulie 2010
Rodica, sau viaţa sub semnul moştenirii (Mătuşi fabuloase 5)
Rodica A. era mătuşa prin alianţă a unei verişoare îndepărtate, deci nu-mi era de fapt nici un fel de mătuşă – mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, spunea uneori cu acreală buna mea mamă, îndeobşte o femeie dulce şi plină de bunăvoinţă. De altfel, nu cred că a existat cineva pe lumea asta care să-i spună Rodichii „mătuşă”, chiar şi nepoatele ei de-adevăratelea îi spuneau pe nume, fără politeţuri dulcege.
Dacă m-ar pune cineva să rostesc un singur cuvânt despre Rodica, aş spune fără să mă gândesc nici o clipă „moştenire”. Pentru că sub semnul acestei binecuvântări (sau al acestui blestem) s-a desfăşurat viaţa ei.
Şuvoaiele de moşteniri
Şuvoaiele de moşteniri care se îndreptau spre ea din toate părţile o înzestraseră cu tot felul de bunuri. Un mic apartament (numit în vremea aceea „garsonieră dublă”), situat la demisolul unui bloc de lux şi uşor mucegăit , îi picase din partea unei bătrâne mătuşi. Avea două încăperi, un dormitor precedat de un mic hol-salon, despărţite între ele printr-o perdea de catifea. Mobilele din salonaş, nişte canapeluţe, scaune şi măsuţe aurite, cópii de Louis XV, îi veneau de la bunica maternă, deposedată prin naţionalizare de vila care conţinuse aceste orori. Din acelaşi motiv al naţionalizării, nu moştenise bunuri imobile de la părinţi. Nu prea moştenise de altfel nici bunuri mobile, dintr-un motiv înrudit, anume cel al confiscării, eveniment care urmase găsirii de către miliţie a unui număr semnificativ de cocoşei de aur ascunşi într-o raniţă veche a tatălui ei. Miliţia confiscase pe loc cocoşeii, alte lucruşoare din metale preţioase care se mai întâmplaseră pe lângă cocoşei, precum şi pe însuşi tatăl, un viteaz colonel din defuncta Armată Regală.
Ca atare, Rodica moştenise de la el doar lucruri mai presus de atingerea omenească, şi cu atât mai folositoare. De pildă, un talent special în domeniul tacticii şi strategiei, talent pe care îl valorifica mai ales în relaţiile matrimoniale. Mai moştenise statura lui falnică (1,82 m), rotunjimea impunătoare a părţii din faţă a trupului şi vocea de bas. De la mamă, ea însăşi odrasla unui colonel de asemenea din Armata Regală, căpătase drept moştenire o dragoste patologică pentru literatura franceză - citită în original, mania fumatului excesiv, un set de tacâmuri Berndorf argintate gros, o fantezie ieşită din comun, focalizată în special asupra unor operaţiuni hazardate de vopsire a părului, şi o adâncă înţelegere a sexului opus, pentru care manifesta o atracţie vecină cu nevroza calificată.
Toate aceste daruri
Toate aceste daruri îi făuriseră o înfăţişare cu totul aparte, cu efecte răvăşitoare asupra celor care o cunoşteau pe nepregătite. Când spun „celor” nu mă refer la femei, acestea beneficiind de o atitudine foarte rezervată din partea Rodichii, ci la bărbaţi, destinatarii comorilor ei de tactică şi strategie. Orbiţi de părul de un auriu nuanţat de platină, încă mai strălucitor în contrast cu tenul de culoarea şoriciului afumat, striviţi de prestanţa trupului care despica aerul ca un buldozer, asurziţi de glasul vibrant, cu inflexiuni şaliapiniene, copleşiţi de universul literar care se abătea asupra lor cu forţă de uragan, masculii se predau fără luptă, eventual cu un ultim chiţăit stins, rostit de preferinţă în faţa ofiţerului stării civile.
Un prim soţ
Un prim soţ, medic ginecolog de mare viitor, îi lăsase moştenire întreaga lui bibliotecă de specialitate atunci când părăsise în mare grabă şi definitiv speranţele de carieră şi Bucureştii, pentru a se instala într-un sătuc fără telefon, apă curentă şi staţie de mijloace de transport. Divorţul deosebit de urât, care urmase, o înzestrase, prin decizia tribunalului pronunţată în lipsa învinuitului, şi cu o masă ginecologică şi alte flecuşteţe specifice, zestre care ruginea fără speranţă şi fără întrebuinţare în pivniţa blocului.
Soţul numărul doi
Soţul numărul doi rezistase pe baricade timp de nouă zile şi patru ore. Era un biet mâzgălici, care scria la comandă mici cronici de carte pentru marile cotidiene. Tendinţele lui împăciuitoriste l-ar fi îndemnat să nu supere pe nimeni, calitate care, în mod paradoxal, îl punea uneori în situaţia de a-i supăra pe redactorii-şefi, de regulă dornici să-şi regleze fără riscuri conturile personale prin pana confraţilor subordonaţi. Tot firea lui împăciuitoristă îl împinsese în capcana mariajului cu Rodica, pur şi simplu din dorinţa de a nu-i contrazice o pasiune pe cât de intempestivă, pe atât de literară. Cum spuneam, după nouă zile şi patru ore de analize literare intense, soţul nr. 2 plecase până la colţ să-i aducă proaspetei neveste ţigări, şi dispăruse pe vecie din raza ei de acţiune, lăsând pe colţul mesei un bileţel cu numele avocatului care se ocupase ulterior de formalităţile de divorţ. De la soţul numărul doi, Rodica moştenise un mare album cu tăieturi din ziare, toate cronicile semnate de dispărut, care album se răsfăţa cu mândrie pe măsuţa aurie din micul hol-salon.
Soţul numărul trei
Soţul numărul trei, capturat cu ocazia unei vizite terapeutice la Călimăneşti, a rezistat mai mult, din motivul foarte temeinic al pasiunii comune pentru fumat. În vălătucul gros de fum care umplea cuibuşorul de la demisol, cei doi se dedau fiecare unor pasiuni divergente: ea citea, comentând lecturile cu voce tunătoare, el, ghemuit în colţul salonaşului, construia artistic, cu propriile mâini, un bar din pietre de râu adunate de pe coclaurile patriei şi încleiate cu un mortar aproximativ şi amatoristic, montând cu răbdare între pietre nişte măşti de ceramică viu colorate, creaţii ale unui prieten, ceramist fără har şi fără clienţi. Capodopera odată încheiată, Rodica deveni conştientă de un detaliu care-i scăpase în lungul an al matrimoniului lor: fericita întâlnire la Călimăneşti fusese prilejuită nu de intrigile gingaşe ale lui Eros, ci de faptul că el căuta în apele minerale alinarea unei boli fără leac, arterita obliterantă. În următoarele luni bietul om pierdu prin amputare degetele de la piciorul stâng şi jumătate din laba piciorului drept. Chinuită de ideea că tutunul e otrava care cauzează şi agravează această boală, ea se văzu nevoită să opteze între pasiunea pentru soţ şi pasiunea pentru fumat. Ca în cele mai multe împrejurări ale vieţii, viciul izbândi. Se despărţiră. Ea moşteni barul din pietre de râu şi măşti colorate, a cărui hidoşenie se alia insuportabil cu hidoşenia mult mai rafinată a mobilelor false Louis XV, iar el îşi găsi o nouă fericire în braţele unei asistente medicale, care-i dedică devotamentul ei conjugal şi profesional.
Hrănită cu literatură
Hrănită cu literatură, Rodica nu abandonă speranţa. Bântuia ceaiurile dansante, cenaclurile literare, vernisajele şi premierele, nădăjduind că va găsi în cele din urmă sufletul pereche. În sfârşit, la o petrecere cu vechile colege de liceu, îl întâlni. Arhitectul mărunţel stătea într-un colţ pe un fotoliu, cu un pahar în mână, iar ochii lui negri o urmăreau insistent în drumurile ei prin încăpere, pecetluind-o cu o sărutare de foc. În cele din urmă, ea se aşeză lângă el pe un taburet şi, în zgomotul de avion al magnetofonului care urla muzică de dans, îi încredinţă toate secretele sufletului ei, şoptindu-i-le cu vocea catifelată de bas. El nu rosti nimic, mulţumindu-se s-o străpungă cu privirile lui fierbinţi.
Rodica moştenise de la cine ştie ce strămoaşă îndepărtată ştiinţa contrapunctului în relaţiile cu sexul tare, aşa că, pentru a-i întărâta dorinţa ce se citea limpede pe chipul lui, se ridică şi plecă fără să-şi ia rămas-bun, nu înainte însă de a-l invita a doua zi la ceai şi de a-i lăsa în mână o hârtiuţă cu adresa (moda cărţilor de vizită nu bântuia pe vremea aceea la fel de nemilos ca în zilele noastre).
Serviciul de ceai
Serviciul de ceai din argint fu scos din bufet şi lustruit. Pe măsuţa cu fragile picioare aurite trona o farfurie cu prăjiturele de la Capşa. Mica încăpere-salon din garsoniera dublă strălucea îmbietor din toate accesoriile ei aurii şi policrome, iar perdeaua de catifea dinspre dormitor era trasă uşor într-o parte, lăsând vederii priveliştea sugestivă a patului dublu.
Rodica petrecu două ore la coafor şi scoase din dulap rochia de mătase naturală cu fusta plisată. Arăta impunătoare ca un arc de triumf la aniversarea unei mari victorii militare, iar fâlfâirea rochiei ei te ducea cu gândul la o corabie cu toate pânzele sus.
Alesul sosi
Alesul sosi la ora cinci şi zece. Buchetul tradiţional lipsea, dar sub braţul lui erau prezente două sticle de vodcă Stolicinaia, care au fost puse fără fasoane pe masă. Rodica se repezi în bucătărioară, unde fierbea deja vesel apa de ceai. Când se întoarse în salonaş, îl găsi pe arhitect aşezat pe canapeaua aurie. Ţinea în mână una dintre ceştile de porţelan Rosenthal cu flori albastre, în care turnase cam 200 de grame din prima sticlă de vodcă. Rodica îşi turnă şi ea o ceaşcă de ceai şi, în norii parfumaţi de fum de tutun, pe fundalul blând al Concertului 21 de Mozart pus în surdină, începu să dezbată problema arzătoare a relaţiei literare dintre Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir. El o privea ţintă, fără să clipească. Nemişcarea lui fascinată nu era întreruptă decât de gestul molatic cu care ducea la gură ceaşca de vodcă sau de cel cu care îşi turna discret încă un degeţel. În ora care urmă, Rodica susţinu o disertaţie extrem de bine documentată asupra semnificaţiei politice a ultimelor scrieri ale lui Malraux, agrementată de spirituale săgeţi la adresa lipsei de moralitate a noului val în filosofia franceză. El păstră o tăcere pasionată, iar jarul din ochii lui trimitea spre ea mesaje evanescente, ca flăcăruile albastre ale alcoolului care arde. Ea vorbea fără încetare, cu gesturi distinse. Plutea. Era o gazdă perfectă de o eleganţă fără cusur, dublată de o forţă a naturii în plină dezlănţuire. Arcul de triumf vibra la uralele mulţimii înnebunite de victorie, corabia plutea majestuos pe oceanul infinit, fâlfâind din toate steguleţele marelui pavoaz. Cu gâtlejul uscat de fum şi de îndelunga cuvântare, se opri în sfârşit, doar atât cât să soarbă o înghiţitură de ceai. Atunci, pentru prima oară de când se aşezase pe canapea, el vorbi, cu o voce întrucâtva cleioasă:
- Lasă astea, ţoancă mică, şi hai să ne f…
Se lăsă o tăcere ca aceea ce urmează unui trăsnet. Apoi, cu un răget care se auzi până la etajul III al blocului, Rodica sări asupra nefericitului curtezan şi, înşfăcându-l de umeri, îl dădu în brânci afară.
Destinul ei de moştenitoare nu se dezminţi nici de data aceasta: arhitectul nu-i lăsă numai un suflet gol de iluzii, ci şi o sticlă plină de vodcă.
Copyright Silvia Colfescu 2010
Dacă m-ar pune cineva să rostesc un singur cuvânt despre Rodica, aş spune fără să mă gândesc nici o clipă „moştenire”. Pentru că sub semnul acestei binecuvântări (sau al acestui blestem) s-a desfăşurat viaţa ei.
Şuvoaiele de moşteniri
Şuvoaiele de moşteniri care se îndreptau spre ea din toate părţile o înzestraseră cu tot felul de bunuri. Un mic apartament (numit în vremea aceea „garsonieră dublă”), situat la demisolul unui bloc de lux şi uşor mucegăit , îi picase din partea unei bătrâne mătuşi. Avea două încăperi, un dormitor precedat de un mic hol-salon, despărţite între ele printr-o perdea de catifea. Mobilele din salonaş, nişte canapeluţe, scaune şi măsuţe aurite, cópii de Louis XV, îi veneau de la bunica maternă, deposedată prin naţionalizare de vila care conţinuse aceste orori. Din acelaşi motiv al naţionalizării, nu moştenise bunuri imobile de la părinţi. Nu prea moştenise de altfel nici bunuri mobile, dintr-un motiv înrudit, anume cel al confiscării, eveniment care urmase găsirii de către miliţie a unui număr semnificativ de cocoşei de aur ascunşi într-o raniţă veche a tatălui ei. Miliţia confiscase pe loc cocoşeii, alte lucruşoare din metale preţioase care se mai întâmplaseră pe lângă cocoşei, precum şi pe însuşi tatăl, un viteaz colonel din defuncta Armată Regală.
Ca atare, Rodica moştenise de la el doar lucruri mai presus de atingerea omenească, şi cu atât mai folositoare. De pildă, un talent special în domeniul tacticii şi strategiei, talent pe care îl valorifica mai ales în relaţiile matrimoniale. Mai moştenise statura lui falnică (1,82 m), rotunjimea impunătoare a părţii din faţă a trupului şi vocea de bas. De la mamă, ea însăşi odrasla unui colonel de asemenea din Armata Regală, căpătase drept moştenire o dragoste patologică pentru literatura franceză - citită în original, mania fumatului excesiv, un set de tacâmuri Berndorf argintate gros, o fantezie ieşită din comun, focalizată în special asupra unor operaţiuni hazardate de vopsire a părului, şi o adâncă înţelegere a sexului opus, pentru care manifesta o atracţie vecină cu nevroza calificată.
Toate aceste daruri
Toate aceste daruri îi făuriseră o înfăţişare cu totul aparte, cu efecte răvăşitoare asupra celor care o cunoşteau pe nepregătite. Când spun „celor” nu mă refer la femei, acestea beneficiind de o atitudine foarte rezervată din partea Rodichii, ci la bărbaţi, destinatarii comorilor ei de tactică şi strategie. Orbiţi de părul de un auriu nuanţat de platină, încă mai strălucitor în contrast cu tenul de culoarea şoriciului afumat, striviţi de prestanţa trupului care despica aerul ca un buldozer, asurziţi de glasul vibrant, cu inflexiuni şaliapiniene, copleşiţi de universul literar care se abătea asupra lor cu forţă de uragan, masculii se predau fără luptă, eventual cu un ultim chiţăit stins, rostit de preferinţă în faţa ofiţerului stării civile.
Un prim soţ
Un prim soţ, medic ginecolog de mare viitor, îi lăsase moştenire întreaga lui bibliotecă de specialitate atunci când părăsise în mare grabă şi definitiv speranţele de carieră şi Bucureştii, pentru a se instala într-un sătuc fără telefon, apă curentă şi staţie de mijloace de transport. Divorţul deosebit de urât, care urmase, o înzestrase, prin decizia tribunalului pronunţată în lipsa învinuitului, şi cu o masă ginecologică şi alte flecuşteţe specifice, zestre care ruginea fără speranţă şi fără întrebuinţare în pivniţa blocului.
Soţul numărul doi
Soţul numărul doi rezistase pe baricade timp de nouă zile şi patru ore. Era un biet mâzgălici, care scria la comandă mici cronici de carte pentru marile cotidiene. Tendinţele lui împăciuitoriste l-ar fi îndemnat să nu supere pe nimeni, calitate care, în mod paradoxal, îl punea uneori în situaţia de a-i supăra pe redactorii-şefi, de regulă dornici să-şi regleze fără riscuri conturile personale prin pana confraţilor subordonaţi. Tot firea lui împăciuitoristă îl împinsese în capcana mariajului cu Rodica, pur şi simplu din dorinţa de a nu-i contrazice o pasiune pe cât de intempestivă, pe atât de literară. Cum spuneam, după nouă zile şi patru ore de analize literare intense, soţul nr. 2 plecase până la colţ să-i aducă proaspetei neveste ţigări, şi dispăruse pe vecie din raza ei de acţiune, lăsând pe colţul mesei un bileţel cu numele avocatului care se ocupase ulterior de formalităţile de divorţ. De la soţul numărul doi, Rodica moştenise un mare album cu tăieturi din ziare, toate cronicile semnate de dispărut, care album se răsfăţa cu mândrie pe măsuţa aurie din micul hol-salon.
Soţul numărul trei
Soţul numărul trei, capturat cu ocazia unei vizite terapeutice la Călimăneşti, a rezistat mai mult, din motivul foarte temeinic al pasiunii comune pentru fumat. În vălătucul gros de fum care umplea cuibuşorul de la demisol, cei doi se dedau fiecare unor pasiuni divergente: ea citea, comentând lecturile cu voce tunătoare, el, ghemuit în colţul salonaşului, construia artistic, cu propriile mâini, un bar din pietre de râu adunate de pe coclaurile patriei şi încleiate cu un mortar aproximativ şi amatoristic, montând cu răbdare între pietre nişte măşti de ceramică viu colorate, creaţii ale unui prieten, ceramist fără har şi fără clienţi. Capodopera odată încheiată, Rodica deveni conştientă de un detaliu care-i scăpase în lungul an al matrimoniului lor: fericita întâlnire la Călimăneşti fusese prilejuită nu de intrigile gingaşe ale lui Eros, ci de faptul că el căuta în apele minerale alinarea unei boli fără leac, arterita obliterantă. În următoarele luni bietul om pierdu prin amputare degetele de la piciorul stâng şi jumătate din laba piciorului drept. Chinuită de ideea că tutunul e otrava care cauzează şi agravează această boală, ea se văzu nevoită să opteze între pasiunea pentru soţ şi pasiunea pentru fumat. Ca în cele mai multe împrejurări ale vieţii, viciul izbândi. Se despărţiră. Ea moşteni barul din pietre de râu şi măşti colorate, a cărui hidoşenie se alia insuportabil cu hidoşenia mult mai rafinată a mobilelor false Louis XV, iar el îşi găsi o nouă fericire în braţele unei asistente medicale, care-i dedică devotamentul ei conjugal şi profesional.
Hrănită cu literatură
Hrănită cu literatură, Rodica nu abandonă speranţa. Bântuia ceaiurile dansante, cenaclurile literare, vernisajele şi premierele, nădăjduind că va găsi în cele din urmă sufletul pereche. În sfârşit, la o petrecere cu vechile colege de liceu, îl întâlni. Arhitectul mărunţel stătea într-un colţ pe un fotoliu, cu un pahar în mână, iar ochii lui negri o urmăreau insistent în drumurile ei prin încăpere, pecetluind-o cu o sărutare de foc. În cele din urmă, ea se aşeză lângă el pe un taburet şi, în zgomotul de avion al magnetofonului care urla muzică de dans, îi încredinţă toate secretele sufletului ei, şoptindu-i-le cu vocea catifelată de bas. El nu rosti nimic, mulţumindu-se s-o străpungă cu privirile lui fierbinţi.
Rodica moştenise de la cine ştie ce strămoaşă îndepărtată ştiinţa contrapunctului în relaţiile cu sexul tare, aşa că, pentru a-i întărâta dorinţa ce se citea limpede pe chipul lui, se ridică şi plecă fără să-şi ia rămas-bun, nu înainte însă de a-l invita a doua zi la ceai şi de a-i lăsa în mână o hârtiuţă cu adresa (moda cărţilor de vizită nu bântuia pe vremea aceea la fel de nemilos ca în zilele noastre).
Serviciul de ceai
Serviciul de ceai din argint fu scos din bufet şi lustruit. Pe măsuţa cu fragile picioare aurite trona o farfurie cu prăjiturele de la Capşa. Mica încăpere-salon din garsoniera dublă strălucea îmbietor din toate accesoriile ei aurii şi policrome, iar perdeaua de catifea dinspre dormitor era trasă uşor într-o parte, lăsând vederii priveliştea sugestivă a patului dublu.
Rodica petrecu două ore la coafor şi scoase din dulap rochia de mătase naturală cu fusta plisată. Arăta impunătoare ca un arc de triumf la aniversarea unei mari victorii militare, iar fâlfâirea rochiei ei te ducea cu gândul la o corabie cu toate pânzele sus.
Alesul sosi
Alesul sosi la ora cinci şi zece. Buchetul tradiţional lipsea, dar sub braţul lui erau prezente două sticle de vodcă Stolicinaia, care au fost puse fără fasoane pe masă. Rodica se repezi în bucătărioară, unde fierbea deja vesel apa de ceai. Când se întoarse în salonaş, îl găsi pe arhitect aşezat pe canapeaua aurie. Ţinea în mână una dintre ceştile de porţelan Rosenthal cu flori albastre, în care turnase cam 200 de grame din prima sticlă de vodcă. Rodica îşi turnă şi ea o ceaşcă de ceai şi, în norii parfumaţi de fum de tutun, pe fundalul blând al Concertului 21 de Mozart pus în surdină, începu să dezbată problema arzătoare a relaţiei literare dintre Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir. El o privea ţintă, fără să clipească. Nemişcarea lui fascinată nu era întreruptă decât de gestul molatic cu care ducea la gură ceaşca de vodcă sau de cel cu care îşi turna discret încă un degeţel. În ora care urmă, Rodica susţinu o disertaţie extrem de bine documentată asupra semnificaţiei politice a ultimelor scrieri ale lui Malraux, agrementată de spirituale săgeţi la adresa lipsei de moralitate a noului val în filosofia franceză. El păstră o tăcere pasionată, iar jarul din ochii lui trimitea spre ea mesaje evanescente, ca flăcăruile albastre ale alcoolului care arde. Ea vorbea fără încetare, cu gesturi distinse. Plutea. Era o gazdă perfectă de o eleganţă fără cusur, dublată de o forţă a naturii în plină dezlănţuire. Arcul de triumf vibra la uralele mulţimii înnebunite de victorie, corabia plutea majestuos pe oceanul infinit, fâlfâind din toate steguleţele marelui pavoaz. Cu gâtlejul uscat de fum şi de îndelunga cuvântare, se opri în sfârşit, doar atât cât să soarbă o înghiţitură de ceai. Atunci, pentru prima oară de când se aşezase pe canapea, el vorbi, cu o voce întrucâtva cleioasă:
- Lasă astea, ţoancă mică, şi hai să ne f…
Se lăsă o tăcere ca aceea ce urmează unui trăsnet. Apoi, cu un răget care se auzi până la etajul III al blocului, Rodica sări asupra nefericitului curtezan şi, înşfăcându-l de umeri, îl dădu în brânci afară.
Destinul ei de moştenitoare nu se dezminţi nici de data aceasta: arhitectul nu-i lăsă numai un suflet gol de iluzii, ci şi o sticlă plină de vodcă.
Copyright Silvia Colfescu 2010
vineri, 4 iunie 2010
Tante Sanda sau triumful spiritului asupra materiei (Mătuşi fabuloase 4)
Era urâtă. Zău aşa, pur şi simplu urâtă. Pocită, ce mai. Înaltă şi costelivă. Avea un nas noduros, faţa îngustă ca o lamă de cuţit, obrajii scofâlciţi. Pe deasupra, în vremuri imemoriale mai fusese şi brunetă, şi nu-i mai rămăsese din asta decât o negreaţă nesuferită pe chip. Părul cenuşiu nu îmbunătăţea aspectul general. Nici perlele de la gât.
Ei, cum putea femeia asta să cucerească imediat bărbaţii, femeile şi copiii care-i ieşeau în cale, e un fenomen inexplicabil pentru mine. Întotdeauna am considerat că tante Sanda întruchipa desăvârşit triumful spiritului asupra materiei.
Materia are, cum bine se ştie, legile ei de fier. Sunt legi obiective, inconturnabile, absolut deprimante. Pe de altă parte, şi spiritul are legile lui, numai că astea sunt mai maleabile, mai adaptabile, rămânând, din nefericire, tot atât de inconturnabile ca şi cele ale materiei: s-ar putea spune că nu sunt de fier, ci de oţel. Iar tante Sanda mânuia legile spiritului cu o îndemânare drăcească. Spiritul primând asupra materiei, bătrâna cucoană reuşea, atunci când voia, să apară în ochii contemporanilor ca o regină. Nu numai o regină a frumuseţii, ci de-a dreptul o regină încoronată, a cărei augustă prezenţă îi copleşeşte pe simplii muritori, îngenunchindu-i de admiraţie, respect şi … imposibilă dorinţă. Ca o încarnare a spiritului ce se afla, era şi ea de oţel.
Copila Sanda
Copila Sanda se născuse într-o familie de negustori foarte avuţi. Ca atare, avusese parte în copilărie şi în adolescenţă de tot ce presupune acest statut părintesc: bonă englezoaică, păpuşi de porţelan, untură de peşte, pensionul Choisy Mangâru, vara la vila de la Sinaia şi din când în când Paris, Davos sau alte centre cultural-sportive ale Europei. În logica acestei copilării, tinereţea nu putea să-i aducă decât un soţ (englez), un apartament de lux (în cartierul select al capitalei), o viaţă fără griji şi un divorţ fără regrete. Apoi, după eliberarea de arătosul soţ („un bel animal” spunea ea 50 de ani mai târziu, uitându-se cu un dram de nostalgie la fotografia lui de pe comodă), viitoarea tante, pe atunci splendida Sanda (un fel de a zice splendidă, dar se ştie că frumuseţea stă în ochii privitorului) avusese ocazia să-şi pună la punct capacitatea de subjugare până la anihilare a celor din jur. Privirea ochilor ei spunea tot: era o leoaică.
Din păcate
Din păcate, logica vieţii personale s-a ciocnit la un moment dat cu logica istoriei mondiale şi, implicit, europene. Viaţa personală, mult mai fragilă decât istoria a cogeamite continentul, s-a spart în ţăndări. Englezul fost soţ şi-a luat tălpăşiţa spre zări cu orânduiri mai stabile, la fel ca mulţi dintre prietenii şi admiratorii tinerei Sanda. Vila de la Sinaia a devenit pensiune pentru musafirii de stat şi de partid, iar celelalte proprietăţi ale familiei au fost puse la dispoziţia poporului. În două dintre încăperile apartamentului de lux au primit repartiţie o ardeleancă văduvă cu fetiţa ei de şase ani şi un june solid, cu o slujbă pe cât de misterioasă pe atât de uşor de bănuit. La început, Sanda a subzistat vânzându-şi din casă diverse bibelouri şi alte fleacuri scumpe, la care nu ţinea, precum şi ceva mobile stil, pe care fusese obligată să le scoată din camerele în care locuiau acum reprezentanţii clasei muncitoare. Era foarte fericită că, deşi apartamentul fusese naţionalizat, primise măcar permisiunea să rămână în propriul ei dormitor, şi să folosească în comun cu ceilalţi locatari holul, baia şi bucătăria.
Avusese mai mult noroc
Avusese mai mult noroc decât aproape toţi prietenii ei, care fuseseră alungaţi din casele lor, fără alte mofturi. După ce termină bibelourile disponibile, îşi găsi o slujbă. Sub cuvântul „documentarist” care o definea, se înşirau o serie de activităţi anodine, pe care Sanda le deprinse şi le îndeplini cu stricteţe până la vârsta de pensionare. Tot anodină era şi înfăţişarea pe care şi-o compusese. Timp de 30 de ani, purtă la slujbă o mască fără culoare, care o făcea invizibilă.
Nu şi acasă. În două săptămâni, ardeleanca văduvă şi copila ei îi deveniră sclave. Junele solid scăpă de această soartă, nu pentru că aşa ar fi dorit, ci pentru că avatarurile misterioasei sale slujbe îl purtau prin nebănuite meleaguri, astfel încât nu dădea pe la camera lui cu lunile.
Până în ziua pensionării
Până în ziua pensionării, Sanda păstră pentru lumea exterioară înfăţişarea de şoarece invizibil. Leoaica ieşea la iveală acasă. Îşi lua invariabil cina în holul comun, aşezată solemn la masa florentină care supravieţuise cataclismelor, pe o faţă de masă scrobită, cu tacâmuri de argint şi cristaluri de Baccarat, între două lumânări aprinse în sfeşnice grele de argint, veghind la capetele mesei. Vecinele sclave erau onorate să asiste la ceremonie, stând respectuos în picioare şi pândind prilejul de a-i face vreun mic serviciu.
Avea în dulapuri o inepuizabilă zestre de lenjerie din mătase naturală roz, cu broderii complicate: jupe festonate cu mătase, încrustate cu dantele spumoase de culoarea smântânii, combinezoane de satin, cu ornamente fine ca pânza de păianjen, pieptăraşe brodate mărunt ca nişte pajişti minuscule cu flori dese de câmp, un tezaur de capodopere pieritoare, pe care le schimba cu sfinţenie în fiecare zi. Erau spălate şi călcate cu egală sfinţenie de vecinele ardelence, mai întâi de mama Veta, apoi de fiica Margareta, care, crescând, se declarase cu hotărâre demnă de acest privilegiu. Cine o vedea pe stradă pe modesta documentaristă, îmbrăcată în veşnicele haine banale în culori terne, n-ar fi bănuit în ruptul capului că pe sub această cochilie vag ponosită se dezlănţuie un asemenea vârtej de cochetărie şi lux.
Leoaica a fost eliberată
Leoaica a fost eliberată din cuşcă în ziua pensionării. În acea memorabilă zi, tovarăşa Sanda îşi făcu apariţia la slujbă îmbrăcată într-un taior ameţitor de elegant, foarte sobru, urmată de sclavele casei purtând în mâini platouri încărcate cu delicatese nemaivăzute de colegii cu origine sănătoasă. Trataţia a rămas în amintirea beneficiarilor ca unul dintre momentele de vârf ale existenţei lor.
După care, post-matura Sanda, acum numită cu respect de rubedenii „tante”, îşi arătă întregii lumi adevărata faţă. Îşi plimba măreţia pe scările blocului, culegea omagiile necondiţionate ale precupeţilor din piaţă, primea ca pe un drept cuvenit veneraţia sectoristului, ba chiar condescinse să accepte funcţia de vicepreşedintă a comitetului de bloc, poziţie de pe care emitea verdicte cu putere de lege nu numai în necazurile administrative, ci şi în bunul mers al vieţii familiilor din casă sau în frecuşurile dintre vecini.
Timpul care trecea nu făcea decât să sporească prestigiul decanei blocului. Puterea spiritului ei era atât de covârşitoare, încât, cu toată incontestabila ei urâţenie, era sărbătorită, la fel ca în tinereţe, ca o sublimă regină încoronată. Copiii o salutau respectuos cu „săru’mâna”, bărbaţii se înclinau până la pământ în faţa ei, femeile o recunoşteau firesc ca pe o superioară şi îi urmau sfaturile în orice împrejurare: la bucătărie, în sufragerie şi în vizite, şi chiar în pat. Numai adolescenţii, cu lipsa de minte caracteristică vârstei, o luau în râs pe la spate, poreclind-o cu nevinovăţie „babeta”.
Se părea că
Se părea că, în sfârşit, lunga ei viaţă o adusese la o calmă şi completă victorie a spiritului asupra materiei. Dar oare ce dăinuieşte pe lumea asta imperfectă? Revanşa materiei era aproape şi victoria avea să depăşească măsura îndelungii ei înfrângeri, catapultându-se în veşnicie. Într-o bună zi, m-am trezit cu un telefon de la şeful ei direct, care-i era în acelaşi timp şi adorator-şef, preşedintele comitetului de bloc, domnul Ioniţă. Îmi comunica, panicat, că tante Sanda îşi pierduse cunoştinţa şi căzuse în curte. Fusese luată pe braţe şi adusă în dormitorul ei, unde preşedintele o aşezase personal în pat.
M-am repezit într-acolo. Am găsit-o pe tante Sanda în pat, înveşmântată într-o diafană cămaşă de noapte roz, brodată demenţial cu mătase. Arăta mai pocită şi mai strălucitoare decât oricând. Avea pe chip un zâmbet zburdalnic, inexplicabil, de copiliţă care a făcut o şotie răutăcioasă. Mi-a făcut semn să vin aproape şi mi-a şoptit confidenţial:
- Mă-ntreb ce-o fi zis domnul Ioniţă când m-a pus în pat.
M-am uitat nedumerită.
- Ştii, m-a lămurit ea, când m-a dezbrăcat n-a avut cum să nu vadă că nu port chiloţi.
Am înţepenit. Prin faţa ochilor mi-au defilat şirurile de lenjerie fină care umpleau dulapurile. Şi, într-o străfulgerare, mi-am dat seama că, printre atâtea piese, nu văzusem niciodată chiloţi. Am căscat gura cu un aer năuc.
- Nu, dragă, a continuat ea cu blândeţe, nu port şi n-am purtat niciodată.
A plecat în eternitate înfăşurată într-unul dintre cele mai migălos brodate combinezoane ale ei şi, bineînţeles, fără chiloţi. Poate că asta poate fi socotită totuşi ca o victorie finală a spiritului asupra materiei.
Copyright Silvia Colfescu 2010
Ei, cum putea femeia asta să cucerească imediat bărbaţii, femeile şi copiii care-i ieşeau în cale, e un fenomen inexplicabil pentru mine. Întotdeauna am considerat că tante Sanda întruchipa desăvârşit triumful spiritului asupra materiei.
Materia are, cum bine se ştie, legile ei de fier. Sunt legi obiective, inconturnabile, absolut deprimante. Pe de altă parte, şi spiritul are legile lui, numai că astea sunt mai maleabile, mai adaptabile, rămânând, din nefericire, tot atât de inconturnabile ca şi cele ale materiei: s-ar putea spune că nu sunt de fier, ci de oţel. Iar tante Sanda mânuia legile spiritului cu o îndemânare drăcească. Spiritul primând asupra materiei, bătrâna cucoană reuşea, atunci când voia, să apară în ochii contemporanilor ca o regină. Nu numai o regină a frumuseţii, ci de-a dreptul o regină încoronată, a cărei augustă prezenţă îi copleşeşte pe simplii muritori, îngenunchindu-i de admiraţie, respect şi … imposibilă dorinţă. Ca o încarnare a spiritului ce se afla, era şi ea de oţel.
Copila Sanda
Copila Sanda se născuse într-o familie de negustori foarte avuţi. Ca atare, avusese parte în copilărie şi în adolescenţă de tot ce presupune acest statut părintesc: bonă englezoaică, păpuşi de porţelan, untură de peşte, pensionul Choisy Mangâru, vara la vila de la Sinaia şi din când în când Paris, Davos sau alte centre cultural-sportive ale Europei. În logica acestei copilării, tinereţea nu putea să-i aducă decât un soţ (englez), un apartament de lux (în cartierul select al capitalei), o viaţă fără griji şi un divorţ fără regrete. Apoi, după eliberarea de arătosul soţ („un bel animal” spunea ea 50 de ani mai târziu, uitându-se cu un dram de nostalgie la fotografia lui de pe comodă), viitoarea tante, pe atunci splendida Sanda (un fel de a zice splendidă, dar se ştie că frumuseţea stă în ochii privitorului) avusese ocazia să-şi pună la punct capacitatea de subjugare până la anihilare a celor din jur. Privirea ochilor ei spunea tot: era o leoaică.
Din păcate
Din păcate, logica vieţii personale s-a ciocnit la un moment dat cu logica istoriei mondiale şi, implicit, europene. Viaţa personală, mult mai fragilă decât istoria a cogeamite continentul, s-a spart în ţăndări. Englezul fost soţ şi-a luat tălpăşiţa spre zări cu orânduiri mai stabile, la fel ca mulţi dintre prietenii şi admiratorii tinerei Sanda. Vila de la Sinaia a devenit pensiune pentru musafirii de stat şi de partid, iar celelalte proprietăţi ale familiei au fost puse la dispoziţia poporului. În două dintre încăperile apartamentului de lux au primit repartiţie o ardeleancă văduvă cu fetiţa ei de şase ani şi un june solid, cu o slujbă pe cât de misterioasă pe atât de uşor de bănuit. La început, Sanda a subzistat vânzându-şi din casă diverse bibelouri şi alte fleacuri scumpe, la care nu ţinea, precum şi ceva mobile stil, pe care fusese obligată să le scoată din camerele în care locuiau acum reprezentanţii clasei muncitoare. Era foarte fericită că, deşi apartamentul fusese naţionalizat, primise măcar permisiunea să rămână în propriul ei dormitor, şi să folosească în comun cu ceilalţi locatari holul, baia şi bucătăria.
Avusese mai mult noroc
Avusese mai mult noroc decât aproape toţi prietenii ei, care fuseseră alungaţi din casele lor, fără alte mofturi. După ce termină bibelourile disponibile, îşi găsi o slujbă. Sub cuvântul „documentarist” care o definea, se înşirau o serie de activităţi anodine, pe care Sanda le deprinse şi le îndeplini cu stricteţe până la vârsta de pensionare. Tot anodină era şi înfăţişarea pe care şi-o compusese. Timp de 30 de ani, purtă la slujbă o mască fără culoare, care o făcea invizibilă.
Nu şi acasă. În două săptămâni, ardeleanca văduvă şi copila ei îi deveniră sclave. Junele solid scăpă de această soartă, nu pentru că aşa ar fi dorit, ci pentru că avatarurile misterioasei sale slujbe îl purtau prin nebănuite meleaguri, astfel încât nu dădea pe la camera lui cu lunile.
Până în ziua pensionării
Până în ziua pensionării, Sanda păstră pentru lumea exterioară înfăţişarea de şoarece invizibil. Leoaica ieşea la iveală acasă. Îşi lua invariabil cina în holul comun, aşezată solemn la masa florentină care supravieţuise cataclismelor, pe o faţă de masă scrobită, cu tacâmuri de argint şi cristaluri de Baccarat, între două lumânări aprinse în sfeşnice grele de argint, veghind la capetele mesei. Vecinele sclave erau onorate să asiste la ceremonie, stând respectuos în picioare şi pândind prilejul de a-i face vreun mic serviciu.
Avea în dulapuri o inepuizabilă zestre de lenjerie din mătase naturală roz, cu broderii complicate: jupe festonate cu mătase, încrustate cu dantele spumoase de culoarea smântânii, combinezoane de satin, cu ornamente fine ca pânza de păianjen, pieptăraşe brodate mărunt ca nişte pajişti minuscule cu flori dese de câmp, un tezaur de capodopere pieritoare, pe care le schimba cu sfinţenie în fiecare zi. Erau spălate şi călcate cu egală sfinţenie de vecinele ardelence, mai întâi de mama Veta, apoi de fiica Margareta, care, crescând, se declarase cu hotărâre demnă de acest privilegiu. Cine o vedea pe stradă pe modesta documentaristă, îmbrăcată în veşnicele haine banale în culori terne, n-ar fi bănuit în ruptul capului că pe sub această cochilie vag ponosită se dezlănţuie un asemenea vârtej de cochetărie şi lux.
Leoaica a fost eliberată
Leoaica a fost eliberată din cuşcă în ziua pensionării. În acea memorabilă zi, tovarăşa Sanda îşi făcu apariţia la slujbă îmbrăcată într-un taior ameţitor de elegant, foarte sobru, urmată de sclavele casei purtând în mâini platouri încărcate cu delicatese nemaivăzute de colegii cu origine sănătoasă. Trataţia a rămas în amintirea beneficiarilor ca unul dintre momentele de vârf ale existenţei lor.
După care, post-matura Sanda, acum numită cu respect de rubedenii „tante”, îşi arătă întregii lumi adevărata faţă. Îşi plimba măreţia pe scările blocului, culegea omagiile necondiţionate ale precupeţilor din piaţă, primea ca pe un drept cuvenit veneraţia sectoristului, ba chiar condescinse să accepte funcţia de vicepreşedintă a comitetului de bloc, poziţie de pe care emitea verdicte cu putere de lege nu numai în necazurile administrative, ci şi în bunul mers al vieţii familiilor din casă sau în frecuşurile dintre vecini.
Timpul care trecea nu făcea decât să sporească prestigiul decanei blocului. Puterea spiritului ei era atât de covârşitoare, încât, cu toată incontestabila ei urâţenie, era sărbătorită, la fel ca în tinereţe, ca o sublimă regină încoronată. Copiii o salutau respectuos cu „săru’mâna”, bărbaţii se înclinau până la pământ în faţa ei, femeile o recunoşteau firesc ca pe o superioară şi îi urmau sfaturile în orice împrejurare: la bucătărie, în sufragerie şi în vizite, şi chiar în pat. Numai adolescenţii, cu lipsa de minte caracteristică vârstei, o luau în râs pe la spate, poreclind-o cu nevinovăţie „babeta”.
Se părea că
Se părea că, în sfârşit, lunga ei viaţă o adusese la o calmă şi completă victorie a spiritului asupra materiei. Dar oare ce dăinuieşte pe lumea asta imperfectă? Revanşa materiei era aproape şi victoria avea să depăşească măsura îndelungii ei înfrângeri, catapultându-se în veşnicie. Într-o bună zi, m-am trezit cu un telefon de la şeful ei direct, care-i era în acelaşi timp şi adorator-şef, preşedintele comitetului de bloc, domnul Ioniţă. Îmi comunica, panicat, că tante Sanda îşi pierduse cunoştinţa şi căzuse în curte. Fusese luată pe braţe şi adusă în dormitorul ei, unde preşedintele o aşezase personal în pat.
M-am repezit într-acolo. Am găsit-o pe tante Sanda în pat, înveşmântată într-o diafană cămaşă de noapte roz, brodată demenţial cu mătase. Arăta mai pocită şi mai strălucitoare decât oricând. Avea pe chip un zâmbet zburdalnic, inexplicabil, de copiliţă care a făcut o şotie răutăcioasă. Mi-a făcut semn să vin aproape şi mi-a şoptit confidenţial:
- Mă-ntreb ce-o fi zis domnul Ioniţă când m-a pus în pat.
M-am uitat nedumerită.
- Ştii, m-a lămurit ea, când m-a dezbrăcat n-a avut cum să nu vadă că nu port chiloţi.
Am înţepenit. Prin faţa ochilor mi-au defilat şirurile de lenjerie fină care umpleau dulapurile. Şi, într-o străfulgerare, mi-am dat seama că, printre atâtea piese, nu văzusem niciodată chiloţi. Am căscat gura cu un aer năuc.
- Nu, dragă, a continuat ea cu blândeţe, nu port şi n-am purtat niciodată.
A plecat în eternitate înfăşurată într-unul dintre cele mai migălos brodate combinezoane ale ei şi, bineînţeles, fără chiloţi. Poate că asta poate fi socotită totuşi ca o victorie finală a spiritului asupra materiei.
Copyright Silvia Colfescu 2010
sâmbătă, 8 mai 2010
Două zâne europene (Mătuşi fabuloase 2) partea a doua - Elena fiica
Elena fiica se născuse în Bucureşti, dar copilăria şi-o petrecu la moşioara din Ialomiţa a tatălui ei. Marea criză bântuia cu străşnicie prin Europa şi peste ocean. Departe de ea, liniştitul cuib ialomiţean plutea uşor, ca o corabie cu pânzele întinse, pe valurile neodihnite ale istoriei.
Singurele vestigii pe care Elena mama le păstrase din vechea ei viaţă erau câteva bijuterii – bijuterii de zână, cu pietre mari, străvezii, strălucitoare, în monturi diafane –, un serviciu de ceai, despre care poate voi povesti mai târziu, şi fata în casă, care o urmase neabătut şi care avea să moară, bătrână, în braţele stăpânei ei.
Fericirea se aşternu
Fericirea se aşternu ca un văl asupra idilicului conac. În amintirea biografiei ei artistice, mama împodobi casa cu diverse opere de artă forjate sau turnate în metal. Tatăl se dărui în egală măsură agriculturii şi familiei. În fiecare zi, la ora patru, slujnica se ducea cu trăsurica la staţia de autobuz din sat, ca să vadă dacă n-a sosit în vizită cineva de la oraş. În curtea micului conac se ivi o fântână arteziană în care se răsfăţau două broaşte zâmbitoare de bronz, rod al talentului stăpânei casei. Dacă l-ar fi cunoscut cineva pe Ugo A., soţul uitat, dar nedivorţat al stăpânei casei, ar fi remarcat cu siguranţă asemănarea dintre broaştele din fântână şi zâmbetul lui înţelept. Dar, pe vastele câmpii ialomiţene, nu auzise nimeni de existenţa lui.
Mica Elena
Mica Elena învăţă să meargă printre trandafirii din faţa casei şi să se caţere în vişinii şi nucii din livadă. Copila era, inevitabil, un diavol blond cu înfăţişare de înger, aşa cum fusese şi mama; vechea zicală românească „capra sare masa, dar iada sare casa” părea a se potrivi de minune caracterului ei. Nu împlinise încă 12 ani şi perversitatea privirilor ei inocente luase deja minţile câtorva băieţi din sat şi anihilase decenţa unui politician bogat, trecut de 50 de ani, prieten de familie, care se declarase candidat oficial la mâna ei, arătându-se gata să facă nunta în orice moment şi în orice condiţii.
În mintea de artistă
În mintea de artistă a mamei n-ar fi încăput niciodată ideea unei şcolarizări consecvente a fiicei, astfel încât copilului i se aduseră câţiva profesori particulari, de la care află lucruri neînsemnate despre matematică, istorie şi geografie; la un moment dat, când familia fu nevoită să stea o vreme la Bucureşti, fata urmă, timp de câteva săptămâni, cursuri la un pension. Vorbea fluent cinci limbi: cu mama, ruseşte şi italieneşte, cu tatăl româneşte şi nemţeşte şi, cu amândoi, franţuzeşte. Dar, mai presus de toate, lua lecţii de dans – ce poate fi mai normal pentru fiica unei femei care se bucurase de prietenia lui Diaghilev şi a lui Nijinski? Mai mult decât atât, amintindu-şi de vremurile în care, în palatul din Sorrento, stătea ceasuri în şir privindu-l pe veşnicul invitat Leon Bakst cum desenează neuitatele lui costume şi scenografii pentru baletele ruseşti, Elena mama îşi învăţă copila să deseneze. Petrecea lungi după-amiezi povestindu-i despre compozitori, despre coregrafi şi despre balerini, şi făcând-o să înţeleagă corespondenţele între personaje, culori şi costume, legăturile între decoruri şi lumini.
Curând izbucni războiul
Curând izbucni războiul, tatăl intră, ca tot românul, în afaceri legate de aprovizionarea armatei şi, cu toată primejdia bombardamentelor, familia se văzu nevoită să se ducă la casa din Bucureşti.
Elena fiica avea deja 17 ani. Pletele blonde îi şiroiau pe umeri, picioarele ei lungi şi fine păşeau graţios în pas de dans; strălucea ca soarele şi era mai tainică decât luna. Ascendenţa ducală se ghicea în trufia ţinutei capului şi în aerul ei distant şi nepăsător. Originală, pe deasupra. De îndată ce suna alarma de bombardament, şterpelea din proviziile familiei o cutie de icre negre şi o sticlă de şampanie şi, în timp ce bombele cădeau asupra oraşului, făcea cu voioşie picnic în iarba mustoasă de pe malul lacului Herăstrău, în cine ştie ce companie, mai mult sau mai puţin întâmplătoare. Niciodată aceeaşi. Trebuie să înţelegem că Elena fiica, la fel ca mama ei, era o zână, iar pe deasupra era şi născută în zodia săgetătorului, printre ale cărei multe calităţi nu figurează şi fidelitatea.
Sfârşitul picnicurilor
Încheierea războiului a adus sfârşitul picnicurilor cu şampanie, dar începutul soarelelor cu ofiţeri. Căci Bucureştii se umplură de ofiţeri de diverse neamuri, cu toţii invitaţi în casele bunelor familii şi dornici să danseze cu frumoasele românce.
Precum se poate bănui, Elena fiică era, de departe, una dintre cele mai frumoase şi mai graţioase domnişoare din oraş. Desigur că, în această situaţie, era inevitabil (deşi banal) să părăsească statutul de domnişoară pentru cel de doamnă. Nu trecu mult şi, dintre batalioanele de ofiţeri care se asasinau din priviri de dragul favorurilor ei, îl alese pe cel mai falnic şi mai englez, cu care, fără multă vorbă, se căsători, ba chiar de două ori (meteahnă de familie!), făcând nunta şi la moşioara ialomiţeană, şi la biserica anglicană din Bucureşti. Fantoma falnicului ofiţer din Gardă din tinereţile Elenei mame se trezi din dulcea toropeală în care moţăia pe vecie în raiul militar unde-l expediase Marea Revoluţie Bolşevică din Octombrie, şi vărsă o lacrimă diafană în amintirea nebuniilor de mult trecute.
Urmă o perioadă de fericire deşănţată: baluri ofiţereşti, baruri, cluburi de noapte, şampanie, iubire şi dans – ah, frumos oraş era Bucureşti, în scurta pauză dintre grozăvia războiului şi grozăvia următoare.
Într-o noapte parfumată
Într-o noapte parfumată de vară, după cuvenitul stagiu la barul de noapte, Elena fiică şi proaspătul ei soţ, ameţiţi de licori bahice şi de mireasma înnebunitoare a florilor de tei, hotărâră că, la ora 4 dimineaţa, noaptea e încă prea tânără pentru a fi înmormântată. Cu gând să bea un ultim păhărel, urcară cu pas şovăielnic (dar cu hotărâre nestrămutată) treptele spre domiciliul celui mai bun prieten al vajnicului ofiţer, şi el, la rândul său, un vajnic ofiţer englez. De prieten avea grijă, cu devotament de cloşcă, o ordonanţă vigilentă, dar, din nefericire, nu în aceeaşi măsură inteligentă. Auzind că la ceasul dimineţii cineva bâjbâie pe la uşă – şi având pentru bucureşteni sentimentele pe care mulţi englezi le mai nutresc chiar şi în zilele noastre – scoase pistolul şi, fără somaţie, trase prin uşă asupra presupusului hoţ. Pe scurt, îi zbură creierii.
După înmormântare, asupra tinerei văduve căzu un nou necaz: autorităţile, care începeau deja curăţarea patriei-mume de uscăturile burghezo-moşiereşti, îi puseră în vedere ca, în cel mai scurt termen, fie să renunţe la cetăţenia engleză, dobândită prin mariaj, fie să se mute în noua ei patrie.
Astfel încât
Astfel încât englezoaica de dată recentă plecă foarte curând spre îndepărtata Londră. Ascundea în geanta de voiaj câteva dintre bijuteriile ducale din zestrea maternă şi trăgea după ea o somptuoasă şi imensă cutie legată în piele, în care se afla cel mai neînchipuit serviciu de ceai din argint, transportat odinioară în marile cufere care o însoţiseră pe mica ducesă spre vremelnicul ei domiciliu din Sorrento, amintire a vechii ei vieţi, pe care o luase cu ea atunci când părăsise Italia.
Ca o paranteză
(Ca o paranteză, am văzut serviciul la aproape 50 de ani după aceste evenimente. Era păstrat cu pioşenie sub patul din dormitorul stăpânei casei, într-o vilă de pe Coasta de Azur. Elena fiica, acum o cucoană al cărei trup de 80 de ani adăpostea un suflet de 18 ani, mi-a zâmbit misterios şi m-a îndemnat să trag cutia imensă din praful de sub pat. Am deschis-o şi am rămas fără grai în faţa splendorii tăvii, a ceainicelor cu forme elegante, a zaharniţelor, cănilor, farfurioarelor, linguriţelor şi a tot felul de ustensile, gravate toate cu blazonul ducal şi cu iniţialele Elenei mama, şi cufundate în catifeaua de un vişiniu stins ce căptuşea cutia. Am întins o mână timidă şi am ridicat un ceainic, căutându-i mărcile. Aşa cum bănuiam, alături de mărcile ce atestau puritatea metalului şi oraşul de provenienţă al obiectului, am găsit mica marcă binecunoscută, cu litere ruseşti – KF – Karl Fabergé. Mai văzusem câteva asemenea capodopere de giuvaiergerie în muzee, dar niciodată una atât de somptuoasă…)
Să ne întoarcem
Să ne întoarcem la mica zână cu destin pe cât de itinerant pe atât de european – întocmai ca acela al mamei ei. Odată ajunsă la Londra, primul drum l-a făcut la necunoscuta ei soacră; mama defunctului ofiţer, cu o politeţe englezească, adică foarte rece, i-a comunicat că o consideră vinovată de moartea fiului ei şi a invitat-o afară.
Educaţia hotărât neuniversitară a tinerei femei nu o îndrituia la speranţe în cariera bancară sau în cea pedagogică. Londra de după război nu era tot atât de primitoare ca Bucureştii de după război. Avea însă numeroase baruri de noapte cu spectacole, astfel că o găsim în următoarele luni pe Elena fiica vânzând ţigări într-un bar de noapte din centru. Era îmbrăcată cu o rochiţă neagră, scurtă, ciorapi negri şi pantofi cu tocuri înalte, purta o mică tocă pe cap, cu o voaletă diafană, iar la gât un mare pandantiv cu briliante şi rubine, atât de strălucitoare, încât nimeni n-ar fi bănuit că erau veritabile. Plimba prin local o cutie mare cu pachete de ţigări, atârnată de după gât cu o curea, iar unduirea ei inefabilă printre mese făcea mai mult pentru cauza fumatului decât ar fi putut face cea mai costisitoare campanie de publicitate pentru tutun.
În fiecare noapte
În fiecare noapte, în bar avea loc un spectacol: dansatoarele, îmbrăcate cu rochii pline de paiete, ţopăiau căpreşte pe o mică scenă, printre palmieri obosiţi de carton. După câteva luni, strict necesare pentru a deprinde limba locului (engleza fiind, paradoxal, singura limbă de mare circulaţie pe care nu o vorbise cu părinţii ei), într-o seară, domnişoara care vindea ţigări se duse la chipeşul director al stabilimentului şi îi comunică opinia ei despre decorurile spectacolului, pe care le găsea absolut jalnice.
Într-un moment de inspiraţie, sau poate fermecat de scânteierile de safir ale ochilor ei, omul îi îngădui să aducă îmbunătăţiri scenei. Şi astfel, învăţămintele pe care Elena mama le trăsese, demult, din lecţiile lui Leon Bakst, au fost aplicate în spectacolul unui anonim cabaret londonez.
Foarte repede
Foarte repede, Elena fiica schimbă faţa spectacolului, înnoind costumele, decorurile şi coregrafia şi propulsând cabaretul în rândul localurilor de noapte de succes. Nu numai atât. Directorul cel chipeş se trezi şi el propulsat în rândurile admiratorilor necondiţionaţi ai proaspăt promovatei scenografe. După o idilă pe cât de subită pe atât de pasionată, cei doi îndrăgostiţi hotărâră să-şi unească destinele şi ideile: el aducea ca zestre ştiinţa afacerilor, ea arta spectacolului şi, nu mai puţin important, ceva bunuri susceptibile de a fi puse amanet în schimbul capitalului necesar deschiderii unui cabaret în regie proprie. Zis şi făcut. Pe firmamentul vieţii de noapte londoneze apăru o nouă stea. Localul avu succes încă din prima noapte, succes la care au contribuit major cunoştinţele micii zâne în domeniile conexe ale şampaniei şi ale dansului, precum şi frumuseţea ei, ale cărei victime cădeau secerate, în rânduri strânse. Curând, rezervările trebuiau făcute cu săptămâni înainte.
Marşul triumfal
Marşul triumfal al norocului a continuat timp de mulţi ani. Localul era plin necontenit de clienţi de marcă. Veneau acolo lorzi, şeici, actori celebri de film şi multimilionari. A venit o dată chiar şi fiul unui odios dictator comunist, dar a fost dat repede afară, întrucât proasta-creştere nu era tolerată în distinsul local. Aşezată veşnic la măsuţa ei dintr-un colţ, Elena fiica supraveghea fără răgaz bunul mers al localului, plimbându-şi asupra tuturor privirile albastre, impenetrabile.
Banii se acumulau. Perechea şi-a cumpărat o casă şi a făcut doi copii. Johnny, chipeşul soţ, odraslă a unei modeste familii irlandeze, a înţeles că, atunci când un muritor de rând are norocul să fie acceptat de o zână, trebuie să accepte la rândul lui unele faţete mai puţin luminoase ale norocului – sau ale zânei.
Anii treceau
Anii treceau, copiii creşteau şi părinţii nu întinereau, vremurile se schimbau, viaţa de noapte londoneză evolua inexorabil, iar spectacolul de cabaret evolua şi el, sau s-ar putea spune că involua, de la coregrafie la pornografie. Cei doi soţi au luptat câtăva vreme: împotriva oboselii, împotriva decăderii artei spectacolului, împotriva evidenţei.
În cele din urmă, cu înţelepciune, au hotărât să-şi vândă întreaga agonisită şi să se strămute în raiul tuturor englezilor la pensie: pe Coasta de Azur.
Acolo se încheie
Acolo se încheie povestea. Johnny a murit după câţiva ani de fericită lenevie, în braţele femeii vieţii lui. Copiii au făcut ceea ce fac îndeobşte copiii: şi-au văzut de viaţa lor.
Elena mama murise cu ani înainte, lăsându-i fiicei, ca testament, povestea aventuroasă a matrimoniilor ei. Ceea ce îi îngădui Elenei fiica să facă necesarele cercetări: în ultimii ani ai vieţii îşi cunoscu sora italiană, o bătrână doamnă cu caracter agreabil, care, în marea ei inocenţă, îşi petrece zilele mâzgălind şi închipuindu-şi cu sinceritate că pictează. Din păcate, fratele ruso-italian, amiralul Volodea, murise înainte de a se putea bucura de regăsire, aşa că Elena nu putu decât să se reculeagă în cimitirul liniştit din Toscana. Cunoscu în schimb numeroasa familie a Flaviei, fii şi nepoţi ce trăiesc idilic, în vile uriaşe, pe dealurile înmiresmate ale Toscanei.
Timp de câţiva ani, bucurându-se de norocul din 1989, rubedeniile din România ale Elenei fiica s-au râzgâiat boiereşte în piscina din parcul vilei, sub privirile ei tot atât de impenetrabile ca şi în epoca de glorie a renumitului cabaret.
M-am bălăcit şi eu
M-am bălăcit şi eu în piscină, iar într-un moment de neuitat am băut un ceai din ceainicul serviciului monstruos. Cum toate, în lumea aceasta, se mută în alte zări sau în alte locuri, uneori mă gândesc cu tristeţe la Elena fiica, mutată într-o lume în care probabil şi astăzi arta spectacolului se menţine la nobilele înălţimi ale lui Diaghilev şi Bakst, precum şi, cu tot atâta tristeţe, la serviciul fenomenal de ceai, mutat în seif-ul unei bănci elveţiene.
Copyright Silvia Colfescu 2010
Singurele vestigii pe care Elena mama le păstrase din vechea ei viaţă erau câteva bijuterii – bijuterii de zână, cu pietre mari, străvezii, strălucitoare, în monturi diafane –, un serviciu de ceai, despre care poate voi povesti mai târziu, şi fata în casă, care o urmase neabătut şi care avea să moară, bătrână, în braţele stăpânei ei.
Fericirea se aşternu
Fericirea se aşternu ca un văl asupra idilicului conac. În amintirea biografiei ei artistice, mama împodobi casa cu diverse opere de artă forjate sau turnate în metal. Tatăl se dărui în egală măsură agriculturii şi familiei. În fiecare zi, la ora patru, slujnica se ducea cu trăsurica la staţia de autobuz din sat, ca să vadă dacă n-a sosit în vizită cineva de la oraş. În curtea micului conac se ivi o fântână arteziană în care se răsfăţau două broaşte zâmbitoare de bronz, rod al talentului stăpânei casei. Dacă l-ar fi cunoscut cineva pe Ugo A., soţul uitat, dar nedivorţat al stăpânei casei, ar fi remarcat cu siguranţă asemănarea dintre broaştele din fântână şi zâmbetul lui înţelept. Dar, pe vastele câmpii ialomiţene, nu auzise nimeni de existenţa lui.
Mica Elena
Mica Elena învăţă să meargă printre trandafirii din faţa casei şi să se caţere în vişinii şi nucii din livadă. Copila era, inevitabil, un diavol blond cu înfăţişare de înger, aşa cum fusese şi mama; vechea zicală românească „capra sare masa, dar iada sare casa” părea a se potrivi de minune caracterului ei. Nu împlinise încă 12 ani şi perversitatea privirilor ei inocente luase deja minţile câtorva băieţi din sat şi anihilase decenţa unui politician bogat, trecut de 50 de ani, prieten de familie, care se declarase candidat oficial la mâna ei, arătându-se gata să facă nunta în orice moment şi în orice condiţii.
În mintea de artistă
În mintea de artistă a mamei n-ar fi încăput niciodată ideea unei şcolarizări consecvente a fiicei, astfel încât copilului i se aduseră câţiva profesori particulari, de la care află lucruri neînsemnate despre matematică, istorie şi geografie; la un moment dat, când familia fu nevoită să stea o vreme la Bucureşti, fata urmă, timp de câteva săptămâni, cursuri la un pension. Vorbea fluent cinci limbi: cu mama, ruseşte şi italieneşte, cu tatăl româneşte şi nemţeşte şi, cu amândoi, franţuzeşte. Dar, mai presus de toate, lua lecţii de dans – ce poate fi mai normal pentru fiica unei femei care se bucurase de prietenia lui Diaghilev şi a lui Nijinski? Mai mult decât atât, amintindu-şi de vremurile în care, în palatul din Sorrento, stătea ceasuri în şir privindu-l pe veşnicul invitat Leon Bakst cum desenează neuitatele lui costume şi scenografii pentru baletele ruseşti, Elena mama îşi învăţă copila să deseneze. Petrecea lungi după-amiezi povestindu-i despre compozitori, despre coregrafi şi despre balerini, şi făcând-o să înţeleagă corespondenţele între personaje, culori şi costume, legăturile între decoruri şi lumini.
Curând izbucni războiul
Curând izbucni războiul, tatăl intră, ca tot românul, în afaceri legate de aprovizionarea armatei şi, cu toată primejdia bombardamentelor, familia se văzu nevoită să se ducă la casa din Bucureşti.
Elena fiica avea deja 17 ani. Pletele blonde îi şiroiau pe umeri, picioarele ei lungi şi fine păşeau graţios în pas de dans; strălucea ca soarele şi era mai tainică decât luna. Ascendenţa ducală se ghicea în trufia ţinutei capului şi în aerul ei distant şi nepăsător. Originală, pe deasupra. De îndată ce suna alarma de bombardament, şterpelea din proviziile familiei o cutie de icre negre şi o sticlă de şampanie şi, în timp ce bombele cădeau asupra oraşului, făcea cu voioşie picnic în iarba mustoasă de pe malul lacului Herăstrău, în cine ştie ce companie, mai mult sau mai puţin întâmplătoare. Niciodată aceeaşi. Trebuie să înţelegem că Elena fiica, la fel ca mama ei, era o zână, iar pe deasupra era şi născută în zodia săgetătorului, printre ale cărei multe calităţi nu figurează şi fidelitatea.
Sfârşitul picnicurilor
Încheierea războiului a adus sfârşitul picnicurilor cu şampanie, dar începutul soarelelor cu ofiţeri. Căci Bucureştii se umplură de ofiţeri de diverse neamuri, cu toţii invitaţi în casele bunelor familii şi dornici să danseze cu frumoasele românce.
Precum se poate bănui, Elena fiică era, de departe, una dintre cele mai frumoase şi mai graţioase domnişoare din oraş. Desigur că, în această situaţie, era inevitabil (deşi banal) să părăsească statutul de domnişoară pentru cel de doamnă. Nu trecu mult şi, dintre batalioanele de ofiţeri care se asasinau din priviri de dragul favorurilor ei, îl alese pe cel mai falnic şi mai englez, cu care, fără multă vorbă, se căsători, ba chiar de două ori (meteahnă de familie!), făcând nunta şi la moşioara ialomiţeană, şi la biserica anglicană din Bucureşti. Fantoma falnicului ofiţer din Gardă din tinereţile Elenei mame se trezi din dulcea toropeală în care moţăia pe vecie în raiul militar unde-l expediase Marea Revoluţie Bolşevică din Octombrie, şi vărsă o lacrimă diafană în amintirea nebuniilor de mult trecute.
Urmă o perioadă de fericire deşănţată: baluri ofiţereşti, baruri, cluburi de noapte, şampanie, iubire şi dans – ah, frumos oraş era Bucureşti, în scurta pauză dintre grozăvia războiului şi grozăvia următoare.
Într-o noapte parfumată
Într-o noapte parfumată de vară, după cuvenitul stagiu la barul de noapte, Elena fiică şi proaspătul ei soţ, ameţiţi de licori bahice şi de mireasma înnebunitoare a florilor de tei, hotărâră că, la ora 4 dimineaţa, noaptea e încă prea tânără pentru a fi înmormântată. Cu gând să bea un ultim păhărel, urcară cu pas şovăielnic (dar cu hotărâre nestrămutată) treptele spre domiciliul celui mai bun prieten al vajnicului ofiţer, şi el, la rândul său, un vajnic ofiţer englez. De prieten avea grijă, cu devotament de cloşcă, o ordonanţă vigilentă, dar, din nefericire, nu în aceeaşi măsură inteligentă. Auzind că la ceasul dimineţii cineva bâjbâie pe la uşă – şi având pentru bucureşteni sentimentele pe care mulţi englezi le mai nutresc chiar şi în zilele noastre – scoase pistolul şi, fără somaţie, trase prin uşă asupra presupusului hoţ. Pe scurt, îi zbură creierii.
După înmormântare, asupra tinerei văduve căzu un nou necaz: autorităţile, care începeau deja curăţarea patriei-mume de uscăturile burghezo-moşiereşti, îi puseră în vedere ca, în cel mai scurt termen, fie să renunţe la cetăţenia engleză, dobândită prin mariaj, fie să se mute în noua ei patrie.
Astfel încât
Astfel încât englezoaica de dată recentă plecă foarte curând spre îndepărtata Londră. Ascundea în geanta de voiaj câteva dintre bijuteriile ducale din zestrea maternă şi trăgea după ea o somptuoasă şi imensă cutie legată în piele, în care se afla cel mai neînchipuit serviciu de ceai din argint, transportat odinioară în marile cufere care o însoţiseră pe mica ducesă spre vremelnicul ei domiciliu din Sorrento, amintire a vechii ei vieţi, pe care o luase cu ea atunci când părăsise Italia.
Ca o paranteză
(Ca o paranteză, am văzut serviciul la aproape 50 de ani după aceste evenimente. Era păstrat cu pioşenie sub patul din dormitorul stăpânei casei, într-o vilă de pe Coasta de Azur. Elena fiica, acum o cucoană al cărei trup de 80 de ani adăpostea un suflet de 18 ani, mi-a zâmbit misterios şi m-a îndemnat să trag cutia imensă din praful de sub pat. Am deschis-o şi am rămas fără grai în faţa splendorii tăvii, a ceainicelor cu forme elegante, a zaharniţelor, cănilor, farfurioarelor, linguriţelor şi a tot felul de ustensile, gravate toate cu blazonul ducal şi cu iniţialele Elenei mama, şi cufundate în catifeaua de un vişiniu stins ce căptuşea cutia. Am întins o mână timidă şi am ridicat un ceainic, căutându-i mărcile. Aşa cum bănuiam, alături de mărcile ce atestau puritatea metalului şi oraşul de provenienţă al obiectului, am găsit mica marcă binecunoscută, cu litere ruseşti – KF – Karl Fabergé. Mai văzusem câteva asemenea capodopere de giuvaiergerie în muzee, dar niciodată una atât de somptuoasă…)
Să ne întoarcem
Să ne întoarcem la mica zână cu destin pe cât de itinerant pe atât de european – întocmai ca acela al mamei ei. Odată ajunsă la Londra, primul drum l-a făcut la necunoscuta ei soacră; mama defunctului ofiţer, cu o politeţe englezească, adică foarte rece, i-a comunicat că o consideră vinovată de moartea fiului ei şi a invitat-o afară.
Educaţia hotărât neuniversitară a tinerei femei nu o îndrituia la speranţe în cariera bancară sau în cea pedagogică. Londra de după război nu era tot atât de primitoare ca Bucureştii de după război. Avea însă numeroase baruri de noapte cu spectacole, astfel că o găsim în următoarele luni pe Elena fiica vânzând ţigări într-un bar de noapte din centru. Era îmbrăcată cu o rochiţă neagră, scurtă, ciorapi negri şi pantofi cu tocuri înalte, purta o mică tocă pe cap, cu o voaletă diafană, iar la gât un mare pandantiv cu briliante şi rubine, atât de strălucitoare, încât nimeni n-ar fi bănuit că erau veritabile. Plimba prin local o cutie mare cu pachete de ţigări, atârnată de după gât cu o curea, iar unduirea ei inefabilă printre mese făcea mai mult pentru cauza fumatului decât ar fi putut face cea mai costisitoare campanie de publicitate pentru tutun.
În fiecare noapte
În fiecare noapte, în bar avea loc un spectacol: dansatoarele, îmbrăcate cu rochii pline de paiete, ţopăiau căpreşte pe o mică scenă, printre palmieri obosiţi de carton. După câteva luni, strict necesare pentru a deprinde limba locului (engleza fiind, paradoxal, singura limbă de mare circulaţie pe care nu o vorbise cu părinţii ei), într-o seară, domnişoara care vindea ţigări se duse la chipeşul director al stabilimentului şi îi comunică opinia ei despre decorurile spectacolului, pe care le găsea absolut jalnice.
Într-un moment de inspiraţie, sau poate fermecat de scânteierile de safir ale ochilor ei, omul îi îngădui să aducă îmbunătăţiri scenei. Şi astfel, învăţămintele pe care Elena mama le trăsese, demult, din lecţiile lui Leon Bakst, au fost aplicate în spectacolul unui anonim cabaret londonez.
Foarte repede
Foarte repede, Elena fiica schimbă faţa spectacolului, înnoind costumele, decorurile şi coregrafia şi propulsând cabaretul în rândul localurilor de noapte de succes. Nu numai atât. Directorul cel chipeş se trezi şi el propulsat în rândurile admiratorilor necondiţionaţi ai proaspăt promovatei scenografe. După o idilă pe cât de subită pe atât de pasionată, cei doi îndrăgostiţi hotărâră să-şi unească destinele şi ideile: el aducea ca zestre ştiinţa afacerilor, ea arta spectacolului şi, nu mai puţin important, ceva bunuri susceptibile de a fi puse amanet în schimbul capitalului necesar deschiderii unui cabaret în regie proprie. Zis şi făcut. Pe firmamentul vieţii de noapte londoneze apăru o nouă stea. Localul avu succes încă din prima noapte, succes la care au contribuit major cunoştinţele micii zâne în domeniile conexe ale şampaniei şi ale dansului, precum şi frumuseţea ei, ale cărei victime cădeau secerate, în rânduri strânse. Curând, rezervările trebuiau făcute cu săptămâni înainte.
Marşul triumfal
Marşul triumfal al norocului a continuat timp de mulţi ani. Localul era plin necontenit de clienţi de marcă. Veneau acolo lorzi, şeici, actori celebri de film şi multimilionari. A venit o dată chiar şi fiul unui odios dictator comunist, dar a fost dat repede afară, întrucât proasta-creştere nu era tolerată în distinsul local. Aşezată veşnic la măsuţa ei dintr-un colţ, Elena fiica supraveghea fără răgaz bunul mers al localului, plimbându-şi asupra tuturor privirile albastre, impenetrabile.
Banii se acumulau. Perechea şi-a cumpărat o casă şi a făcut doi copii. Johnny, chipeşul soţ, odraslă a unei modeste familii irlandeze, a înţeles că, atunci când un muritor de rând are norocul să fie acceptat de o zână, trebuie să accepte la rândul lui unele faţete mai puţin luminoase ale norocului – sau ale zânei.
Anii treceau
Anii treceau, copiii creşteau şi părinţii nu întinereau, vremurile se schimbau, viaţa de noapte londoneză evolua inexorabil, iar spectacolul de cabaret evolua şi el, sau s-ar putea spune că involua, de la coregrafie la pornografie. Cei doi soţi au luptat câtăva vreme: împotriva oboselii, împotriva decăderii artei spectacolului, împotriva evidenţei.
În cele din urmă, cu înţelepciune, au hotărât să-şi vândă întreaga agonisită şi să se strămute în raiul tuturor englezilor la pensie: pe Coasta de Azur.
Acolo se încheie
Acolo se încheie povestea. Johnny a murit după câţiva ani de fericită lenevie, în braţele femeii vieţii lui. Copiii au făcut ceea ce fac îndeobşte copiii: şi-au văzut de viaţa lor.
Elena mama murise cu ani înainte, lăsându-i fiicei, ca testament, povestea aventuroasă a matrimoniilor ei. Ceea ce îi îngădui Elenei fiica să facă necesarele cercetări: în ultimii ani ai vieţii îşi cunoscu sora italiană, o bătrână doamnă cu caracter agreabil, care, în marea ei inocenţă, îşi petrece zilele mâzgălind şi închipuindu-şi cu sinceritate că pictează. Din păcate, fratele ruso-italian, amiralul Volodea, murise înainte de a se putea bucura de regăsire, aşa că Elena nu putu decât să se reculeagă în cimitirul liniştit din Toscana. Cunoscu în schimb numeroasa familie a Flaviei, fii şi nepoţi ce trăiesc idilic, în vile uriaşe, pe dealurile înmiresmate ale Toscanei.
Timp de câţiva ani, bucurându-se de norocul din 1989, rubedeniile din România ale Elenei fiica s-au râzgâiat boiereşte în piscina din parcul vilei, sub privirile ei tot atât de impenetrabile ca şi în epoca de glorie a renumitului cabaret.
M-am bălăcit şi eu
M-am bălăcit şi eu în piscină, iar într-un moment de neuitat am băut un ceai din ceainicul serviciului monstruos. Cum toate, în lumea aceasta, se mută în alte zări sau în alte locuri, uneori mă gândesc cu tristeţe la Elena fiica, mutată într-o lume în care probabil şi astăzi arta spectacolului se menţine la nobilele înălţimi ale lui Diaghilev şi Bakst, precum şi, cu tot atâta tristeţe, la serviciul fenomenal de ceai, mutat în seif-ul unei bănci elveţiene.
Copyright Silvia Colfescu 2010
vineri, 7 mai 2010
Două zâne europene (Mătuşi fabuloase 2) partea întâi - Elena mamă
Zâne, de ce nu? Pentru că, dacă ne gândim bine, care ar fi calităţile zânelor? Sunt, desigur, frumoase. Cele mai multe dintre ele. Şi au, toate, acea nepământească detaşare, acea disponibilitate sufletească asemănătoare - dar nu întrutotul - nepăsării, care le face să accepte cu aparentă uşurinţă schimbările deseori dramatice, de multe ori tragice şi de prea puţine ori fericite, pe care soarta le pune neabătut în faţa celor trăitori pe Pământ.
Cu siguranţă că zâne erau cele două Elene, mama şi fiica, a căror vagă rudenie prin alianţă îmi dă temeiul, destul de şubred, e drept, să le numesc mătuşi. Au trăit amândouă în mileniul trecut, iar vieţile lor aventuroase şi bizare s-ar putea înscrie de drept într-o imaginară enciclopedie dedicată biografiilor secolului XX. Ce biografii uimitoare pot avea frunzele duse de furtună!
Elena A. von B.
Elena A. von B., căreia ar fi mai simplu să-i spunem Elena mamă, s-a născut în Rusia, la sfârşitul veacului al XIX-lea, în familia unor duci ruşi de origine germană. Mica ducesă era un diavol blond cu înfăţişare de înger, dualitate care devenea din ce în ce mai vizibilă pe măsură ce copiliţa înainta în vârstă. Astfel că, la vremea când abia împlinise 14 ani, tânăra Elena îşi luă zborul din casa părintească (un palat pe Nevskii Prospekt), strecurându-se în toiul nopţii pe fereastră şi fugind în Crimeea - dar nu singură, ci împreună cu un falnic ofiţer din Gardă.
Nu e aici locul
Nu e aici locul să zugrăvesc încrengătura de oprelişti în care societatea, religia şi familia îi ţineau prizonieri pe tineri în anii aceia, rămâne numai să spun că acest gen de eveniment devenise destul de frecvent şi nu uimea pe nimeni, ceea ce nu înseamnă că părinţii duci au rămas nesimţitori la ruşinea care-i lovea pe neaşteptate.
O poteră bine organizată
O poteră bine organizată a luat urma fugarilor. I-a ajuns tocmai după ce consumaseră din belşug căsătoria încheiată în grabă, în prezenţa a doi martori bătrâni, într-o bisericuţă de ţară, de un preot romanţios, impresionat de dragostea tinerilor (si cu atât mai abitir de sabia cu aspect primejdios a ofiţerului, precum şi de o grămăjoară interesantă de ruble).
Căsătoria a fost desfăcută imediat din porunca părinţilor, pe pretextul că martorii nu erau creştini pravoslavnici, ci musulmani - argument care a fost considerat valabil de autorităţile bisericeşti, deşi martorii se jurau pe Iisus şi pe Sfânta Fecioară că sunt ortodocşi din neam în neam.
Totuşi, mezalianţa
Totuşi, mezalianţa temporară n-a rămas fără urmări, iar cea mai semnificativă dintre ele s-a născut după nouă luni, primind numele Vladimir, alintat Volodea.
Au trecut trei ani. Tânăra ducesă îşi revenise din emoţiile consecutive mariajului ratat şi naşterii reuşite, şi devenise una dintre cele mai strălucitoare stele ale balurilor înaltei societăţi din Sankt Petersburg.
La unul dintre aceste baluri
La unul dintre aceste baluri o zări Ugo A., un oaspete italian, pe care zisa înaltă societate îl primea fără obiecţii în sânul ei, din două considerente de egală valoare: 1. venise cu scopul respectabil de a studia arta veche rusă, de care era pasionat, şi 2. avea o avere mai mult decât respectabilă, s-ar putea spune chiar vulgar de mare - lucru care, totuşi, era în general privit cu îngăduinţă.
Vederea frumuseţii răscolitoare a micii ducese trezi în sufletul italianului un asemenea uragan de sentimente, încât omul se prezentă neîntârziat în faţa părinţilor obiectului amorului său şi făcu cererea în căsătorie, îndeplinind toate formalităţile nescrise, dar cu atât mai inevitabile. Cu multă înţelepciune, părinţii îi aduseră la cunoştinţă pretendentului existenţa lui Volodea; cu tot atâta înţelepciune, pretendentul se arătă dispus să-l înfieze. Aşa s-a întâmplat că, peste şaptezeci de ani, Volodea a fost înmormântat cu onoruri militare şi îşi doarme somnul de veci îmbrăcat în uniformă de amiral italian, sub cipreşii dintr-un cimitir senin din Toscana.
Înalta societate din Sankt Petersburg a dansat cu o veselie solemnă la nunta frumoasei ducese, ignorând cu desăvârşire anul 1917 care se apropia fulgerător, aducând cu el altfel de dansuri şi mult mai puţină veselie.
Tânăra pereche
Tânăra pereche se strămută însă în timp util în Italia. După o călătorie fără peripeţii notabile, cei doi soţi, împreună cu adoptatul Volodea, cu şase cufere mari şi cu credincioasa fată în casă a Elenei, ajunseră la Sorrento, unde se stabiliră într-un impozant palat de pe faleză, moştenire de familie a norocosului Ugo.
Orice urmă a părinţilor şi a restului familiei ducale se topi în vâltorile naşterii marii revoluţii din octombrie. Dar fiica lor era departe şi, cu acea detaşare aerică de zână despre care vorbeam la început, trecu peste această durere, contemplând de la ferestrele palatului depărtările suave ale Mediteranei.
Următorii zece ani
Următorii zece ani s-au scurs cu dulceaţă. Mai întâi se născu Flavia, şi Elena a fost ocupată o vreme cu fabricarea acestei noi jucării. A urmat o perioadă intens artistică. Originile ruseşti ale frumoasei doamne A., precum şi imensa bogăţie a generosului ei soţ le aduseră în casă numeroşi artişti ruşi, scăpaţi din vârtejul anului 1917 şi răspândiţi prin Europa şi America. Balerini, pictori, sculptori, scenografi roiau în jurul primitoarei gazde, discuţiile despre artă ţineau până în zori, ziua trecea iute între lecţiile de pictură şi de sculptură, seara se prezentau noii veniţi – nume de care răsunau New York-ul şi Parisul. În rarele clipe libere, Elena observa că anii trec cu mai puţină îngăduinţă peste preţuitul ei soţ. Ugo, în înţelepciunea lui, îşi canaliză prea-plinul afecţiunii în alte direcţii, lucru pe care ocupata sa soţie îl observă prea puţin.
Cu atâtea lecţii şi cu atâţia prieteni geniali, Elena deveni o iscusită sculptoriţă în metal.
După care
După care îşi dădu seama că prea multă perfecţiune e obositoare. Avea o casă perfectă, copii perfecţi, prieteni tot aşa, până şi sculptura în metal devenise un domeniu pe care-l stăpânea la perfecţie. După zece ani perfecţi de căsnicie, simţea nevoia să se odihnească puţin.
Cel mai potrivit i se păru să facă o călătorie în Elveţia, ţară de asemenea perfectă, dar plăcut diferită de sudul Italiei.
În orăşelul luxos
În orăşelul luxos în care se hotărî să stea, îl întâlni pe tânărul student român Ştefan C. Era un june abia trecut de 25 de ani, cu chip de arhanghel adolescent şi fruntea înecată într-o avalanşă de bucle blonde. Din clipa în care o zări pe eleganta şi rafinata artistă, părăsi cu hotărâre orice alte preocupări în afară de manifestarea adoraţiei pe care i-o dedica. Stătea toată ziua în faţa ferestrei ei, filtrând printre genele lui ca mătasea priviri a căror fierbinţeală îi trezea Elenei amintiri multă vreme înăbuşite, din vremea primului şi explozivului ei mariaj. Nu trecu mult şi aurul sufletului ei se topi la această temperatură de furnal. Adoratorul a fost admis în preajma ei şi, în inocenţa lui, neştiutor de starea matrimonială a fiinţei adorate, îi ceru mâna.
Firea de zână
Firea de zână a Elenei îşi arătă din nou alcătuirea nepământeană. Oare ce pot însemna pentru o zână un soţ înţelept şi doi copii minori? Nu mare lucru.
Iar un divorţ? Încă mai puţin. Cine să se mai gândească la divorţ, atunci când se scaldă în valurile cele mai pure şi mai netulburate ale iubirii?
Uitând cu totul de paşaportul italian, în care erau înscrise numele ei dobândit şi calitatea de soţie, Elena îşi aminti brusc că, într-un moment de providenţială inspiraţie artistică, luase în bagaj şi vechiul ei paşaport rusesc, în care apăreau numele ducal şi starea de disponibilitate matrimonială demult pierdută. Lăcrimând în buclele aurii ale studentului, care i se aşterneau la picioare, acceptă cererea în căsătorie.
Nunta a avut loc
Nunta a avut loc la Bucureşti. Mireasa prezentă paşaportul cu însemnele ţariste şi, cum Europa era plină de prinţi, duci şi chiar neamuri mai proaste care se legitimau în acest fel, nimeni nu puse întrebări. Proaspeţii soţi se retraseră la moşioara pe care junele o avea în dotare, şi trăiră acolo lungi zile şi nopţi de pasiune.
În anul 1927 se născu Elena fiica. Şi, din acest moment, Elena mama devine un element secundar în povestea fiicei ei.
Copyright Silvia Colfescu 2010
Cu siguranţă că zâne erau cele două Elene, mama şi fiica, a căror vagă rudenie prin alianţă îmi dă temeiul, destul de şubred, e drept, să le numesc mătuşi. Au trăit amândouă în mileniul trecut, iar vieţile lor aventuroase şi bizare s-ar putea înscrie de drept într-o imaginară enciclopedie dedicată biografiilor secolului XX. Ce biografii uimitoare pot avea frunzele duse de furtună!
Elena A. von B.
Elena A. von B., căreia ar fi mai simplu să-i spunem Elena mamă, s-a născut în Rusia, la sfârşitul veacului al XIX-lea, în familia unor duci ruşi de origine germană. Mica ducesă era un diavol blond cu înfăţişare de înger, dualitate care devenea din ce în ce mai vizibilă pe măsură ce copiliţa înainta în vârstă. Astfel că, la vremea când abia împlinise 14 ani, tânăra Elena îşi luă zborul din casa părintească (un palat pe Nevskii Prospekt), strecurându-se în toiul nopţii pe fereastră şi fugind în Crimeea - dar nu singură, ci împreună cu un falnic ofiţer din Gardă.
Nu e aici locul
Nu e aici locul să zugrăvesc încrengătura de oprelişti în care societatea, religia şi familia îi ţineau prizonieri pe tineri în anii aceia, rămâne numai să spun că acest gen de eveniment devenise destul de frecvent şi nu uimea pe nimeni, ceea ce nu înseamnă că părinţii duci au rămas nesimţitori la ruşinea care-i lovea pe neaşteptate.
O poteră bine organizată
O poteră bine organizată a luat urma fugarilor. I-a ajuns tocmai după ce consumaseră din belşug căsătoria încheiată în grabă, în prezenţa a doi martori bătrâni, într-o bisericuţă de ţară, de un preot romanţios, impresionat de dragostea tinerilor (si cu atât mai abitir de sabia cu aspect primejdios a ofiţerului, precum şi de o grămăjoară interesantă de ruble).
Căsătoria a fost desfăcută imediat din porunca părinţilor, pe pretextul că martorii nu erau creştini pravoslavnici, ci musulmani - argument care a fost considerat valabil de autorităţile bisericeşti, deşi martorii se jurau pe Iisus şi pe Sfânta Fecioară că sunt ortodocşi din neam în neam.
Totuşi, mezalianţa
Totuşi, mezalianţa temporară n-a rămas fără urmări, iar cea mai semnificativă dintre ele s-a născut după nouă luni, primind numele Vladimir, alintat Volodea.
Au trecut trei ani. Tânăra ducesă îşi revenise din emoţiile consecutive mariajului ratat şi naşterii reuşite, şi devenise una dintre cele mai strălucitoare stele ale balurilor înaltei societăţi din Sankt Petersburg.
La unul dintre aceste baluri
La unul dintre aceste baluri o zări Ugo A., un oaspete italian, pe care zisa înaltă societate îl primea fără obiecţii în sânul ei, din două considerente de egală valoare: 1. venise cu scopul respectabil de a studia arta veche rusă, de care era pasionat, şi 2. avea o avere mai mult decât respectabilă, s-ar putea spune chiar vulgar de mare - lucru care, totuşi, era în general privit cu îngăduinţă.
Vederea frumuseţii răscolitoare a micii ducese trezi în sufletul italianului un asemenea uragan de sentimente, încât omul se prezentă neîntârziat în faţa părinţilor obiectului amorului său şi făcu cererea în căsătorie, îndeplinind toate formalităţile nescrise, dar cu atât mai inevitabile. Cu multă înţelepciune, părinţii îi aduseră la cunoştinţă pretendentului existenţa lui Volodea; cu tot atâta înţelepciune, pretendentul se arătă dispus să-l înfieze. Aşa s-a întâmplat că, peste şaptezeci de ani, Volodea a fost înmormântat cu onoruri militare şi îşi doarme somnul de veci îmbrăcat în uniformă de amiral italian, sub cipreşii dintr-un cimitir senin din Toscana.
Înalta societate din Sankt Petersburg a dansat cu o veselie solemnă la nunta frumoasei ducese, ignorând cu desăvârşire anul 1917 care se apropia fulgerător, aducând cu el altfel de dansuri şi mult mai puţină veselie.
Tânăra pereche
Tânăra pereche se strămută însă în timp util în Italia. După o călătorie fără peripeţii notabile, cei doi soţi, împreună cu adoptatul Volodea, cu şase cufere mari şi cu credincioasa fată în casă a Elenei, ajunseră la Sorrento, unde se stabiliră într-un impozant palat de pe faleză, moştenire de familie a norocosului Ugo.
Orice urmă a părinţilor şi a restului familiei ducale se topi în vâltorile naşterii marii revoluţii din octombrie. Dar fiica lor era departe şi, cu acea detaşare aerică de zână despre care vorbeam la început, trecu peste această durere, contemplând de la ferestrele palatului depărtările suave ale Mediteranei.
Următorii zece ani
Următorii zece ani s-au scurs cu dulceaţă. Mai întâi se născu Flavia, şi Elena a fost ocupată o vreme cu fabricarea acestei noi jucării. A urmat o perioadă intens artistică. Originile ruseşti ale frumoasei doamne A., precum şi imensa bogăţie a generosului ei soţ le aduseră în casă numeroşi artişti ruşi, scăpaţi din vârtejul anului 1917 şi răspândiţi prin Europa şi America. Balerini, pictori, sculptori, scenografi roiau în jurul primitoarei gazde, discuţiile despre artă ţineau până în zori, ziua trecea iute între lecţiile de pictură şi de sculptură, seara se prezentau noii veniţi – nume de care răsunau New York-ul şi Parisul. În rarele clipe libere, Elena observa că anii trec cu mai puţină îngăduinţă peste preţuitul ei soţ. Ugo, în înţelepciunea lui, îşi canaliză prea-plinul afecţiunii în alte direcţii, lucru pe care ocupata sa soţie îl observă prea puţin.
Cu atâtea lecţii şi cu atâţia prieteni geniali, Elena deveni o iscusită sculptoriţă în metal.
După care
După care îşi dădu seama că prea multă perfecţiune e obositoare. Avea o casă perfectă, copii perfecţi, prieteni tot aşa, până şi sculptura în metal devenise un domeniu pe care-l stăpânea la perfecţie. După zece ani perfecţi de căsnicie, simţea nevoia să se odihnească puţin.
Cel mai potrivit i se păru să facă o călătorie în Elveţia, ţară de asemenea perfectă, dar plăcut diferită de sudul Italiei.
În orăşelul luxos
În orăşelul luxos în care se hotărî să stea, îl întâlni pe tânărul student român Ştefan C. Era un june abia trecut de 25 de ani, cu chip de arhanghel adolescent şi fruntea înecată într-o avalanşă de bucle blonde. Din clipa în care o zări pe eleganta şi rafinata artistă, părăsi cu hotărâre orice alte preocupări în afară de manifestarea adoraţiei pe care i-o dedica. Stătea toată ziua în faţa ferestrei ei, filtrând printre genele lui ca mătasea priviri a căror fierbinţeală îi trezea Elenei amintiri multă vreme înăbuşite, din vremea primului şi explozivului ei mariaj. Nu trecu mult şi aurul sufletului ei se topi la această temperatură de furnal. Adoratorul a fost admis în preajma ei şi, în inocenţa lui, neştiutor de starea matrimonială a fiinţei adorate, îi ceru mâna.
Firea de zână
Firea de zână a Elenei îşi arătă din nou alcătuirea nepământeană. Oare ce pot însemna pentru o zână un soţ înţelept şi doi copii minori? Nu mare lucru.
Iar un divorţ? Încă mai puţin. Cine să se mai gândească la divorţ, atunci când se scaldă în valurile cele mai pure şi mai netulburate ale iubirii?
Uitând cu totul de paşaportul italian, în care erau înscrise numele ei dobândit şi calitatea de soţie, Elena îşi aminti brusc că, într-un moment de providenţială inspiraţie artistică, luase în bagaj şi vechiul ei paşaport rusesc, în care apăreau numele ducal şi starea de disponibilitate matrimonială demult pierdută. Lăcrimând în buclele aurii ale studentului, care i se aşterneau la picioare, acceptă cererea în căsătorie.
Nunta a avut loc
Nunta a avut loc la Bucureşti. Mireasa prezentă paşaportul cu însemnele ţariste şi, cum Europa era plină de prinţi, duci şi chiar neamuri mai proaste care se legitimau în acest fel, nimeni nu puse întrebări. Proaspeţii soţi se retraseră la moşioara pe care junele o avea în dotare, şi trăiră acolo lungi zile şi nopţi de pasiune.
În anul 1927 se născu Elena fiica. Şi, din acest moment, Elena mama devine un element secundar în povestea fiicei ei.
Copyright Silvia Colfescu 2010
sâmbătă, 1 mai 2010
Prinţi şi vopsitori (Mătuşi fabuloase 1)
Toată lumea îi spunea tante Marie. Era mică, subţire, cu părul alb amestecat cu fire negre, o chică viguroasă, care îi încununa creştetul cu o strălucire de argint vechi. Avea 86 de ani. Până la 84 umblase cu bicicleta prin Bucureşti, circulând pe străzi fără să se intimideze de bolizii care vâjâiau pe lângă ea. Căpătase prin căsătorie un nume princiar, cel al unei familii care în secolul XVIII domnise în Ţara Românească, nume pe care îl purta cu eleganţă şi simplitate, conştientă, atât cât trebuie, de valoarea lui istorică.
Trăia prin anii 1980
Trăia prin anii 1980 într-un demisol, în compania surorii ei, tante Alexandra, purtătoare de asemenea a unui nume cu rezonanţă domnească. Cele doua bătrâne principese sporovăiau toată ziua pe franţuzeşte, zbierând, fără să-şi dea seama, cât le ţineau plămânii, întrucât erau amândouă aproape de tot surde.
Nepoţii mai treceau pe la ele din când în când şi le invitau la masă de sărbători, dar cel mai frecvent vizitator al lor era un şobolan, care ieşise într-o zi dintr-o gaură din podea, de după vasul de WC; incapabile să omoare vreo fiinţă vie, surorile îi oferiseră niscaiva pâine şi coji de caşcaval şi începuseră să aştepte cu plăcere vizita zilnică a micului animal.
Desigur
Desigur că, în lunga lor viaţă, cele doua cucoane se confruntaseră cu felurite aventuri, dintre care nu lipseau ceva ani de închisoare, episod obligatoriu în biografia persoanelor dintr-o anumită pătură a societăţii.
Cum aceasta este o povestire despre tante Marie, ne vom ocupa altădată de avatarurile mătuşii Alexandra.
Deci, la ieşirea din închisoare, ca orice om de bun simţ, tante Marie îşi căutase o îndeletnicire cu ajutorul căreia să-şi câştige traiul. Educaţia ei nu o înzestrase cu abilităţi pe deplin adecvate noilor vremuri, dar Marie (aflată atunci la vârsta tinereţii) moştenise curajul legendar al unor veacuri de mult apuse, aşa că a purces urgent la căutarea unui loc de muncă, fără să se încurce în văicăreli.
Doar că, atunci când aflau că postulanta nu numai că făcea parte din burghezo-moşierime, dar şi că abia ieşise de la zdup, potenţialii angajatori o refuzau, cu menajamente sau fără, aşa cum îi îndemna, la rândul lor, propria educaţie.
După vreo zece refuzuri
După vreo zece refuzuri, Marie nu-şi pierduse speranţa. Atunci, soarta hotărî să-i răsplătească perseverenţa scoţându-i-l în cale pe nea Ticu.
Persoana care răspundea la acest apelativ era un tovarăş îndesat, tuciuriu la faţă, cu nişte ochi bulbucaţi, cu albul gălbejit şi cu gene dese, negre: ocupa importanta funcţie de şef de echipă la ICRAL, o echipă care se dedica finisărilor interioare ale construcţiilor. În faţa lui se prezentă Marie, subţirică, mică şi cu un buletin pe care era înscris un nume imposibil (sau măcar foarte greu) de pronunţat.
Nea Ticu o privi dubitativ şi o întrebă:
- Tovărăşică, să vopseşti calorifere ştii?
Marie nu se dedase niciodată acestei ocupaţii, dar, cu îndrăzneala disperării, răspunse hotărât:
- Da!
Nea Ticu îi puse în mână o pensulă şi o cutie cu vopsea şi o lăsă în faţa unui calorifer cu aspect jerpelit, acordându-i o oră pentru a-şi demonstra competenţa.
Marie nu vopsise în viaţa ei un calorifer
Marie nu vopsise în viaţa ei un calorifer, dar, fiind o adevărată prinţesă, făcea la perfecţie orice lucru pe care-şi punea în gând să-l facă. Se apucă de vopsit, şi vopsi caloriferul cu un asemenea talent înnăscut, încât nea Ticu, de îndată ce văzu rezultatul muncii ei, îi spuse cu un entuziasm abia stăpânit:
- Eşti angajată!
Astfel încât Marie începu să vopsească vioi calorifere, spre marea satisfacţie a meşterului Ticu, fericit că avea în sfârşit în echipă un muncitor capabil să facă faţă acestei delicate sarcini.
Nu trecu mult
Nu trecu mult, şi din închisoare ieşi un alt membru al clasei duşmanilor burghezo-moşiereşti, cât se poate de prinţ şi văr îndepărtat al Mariei şi, la fel ca ea, începu să-şi caute un loc de muncă. Tot la fel ca Marie, primi refuzuri cu nemiluita.
În cele din urmă, cineva îi povesti despre reuşita profesională a verişoarei şi îi sugeră să o consulte în legătură cu posibilitatea unei angajări în cadrul aceleiaşi instituţiuni.
Zis şi făcut. Marie, fire devotată familiei, îl duse numaidecât în faţa lui nea Ticu.
- Tovărăşele, să vopseşti calorifere ştii? îşi rosti meşterul sloganul binecunoscut.
- Da! răspunse proaspăt eliberatul principe, hotărât să facă necesarele concesii pentru a obţine locul râvnit.
Şi, pus în faţa aceleiaşi încercări ca şi verişoara, se achită de sarcină la fel de bine, că deh, prinţ era şi el şi, ca un adevărat prinţ, făcea la perfecţie orice lucru pe care-şi punea în gând să-l facă.
Urmă o perioadă fastă
Urmă o perioadă fastă, în care cei doi verişori vopseau veseli calorifere, iar nea Ticu prospera, dând satisfacţie şefilor şi fericindu-i pe locatarii apartamentelor şi birourilor pe care le repara ICRAL-ul.
După încă o bucăţică de vreme, din închisoare fu eliberat un alt duşman de clasă, vag rudă cu Marie. Scenariul se repetă, noul prinţ se dovedi a fi un vopsitor tot atât de devotat ca şi rubedeniile sale, meşterul îşi mări cu bucurie echipa, iar cei trei prinţi începură a vopsi de zor calorifere, spre mulţumirea tovarăşilor cu munci de răspundere.
Nu mai e nevoie să spun că, după încă ceva timp, o altă beizadea fanariotă fu izgonită din mediul educativ al închisorii şi, expusă incertitudinilor vieţii din libertate, făcu apel la Marie, pe care-o cunoştea din copilărie.
Nea Ticu se convinsese
Nea Ticu se convinsese deja că duşmanii de clasă sunt înzestraţi cu unele folositoare aptitudini, aşa că, la prima solicitare, îl angajă fără ezitare.
Aşa se întâmplă şi la următoarea eliberare, apoi la încă una, iar echipa de prinţi continuă să se mărească şi să vopsească vioi calorifere, cu mult elan muncitoresc şi cu rezultate optime.
Treaba ar fi mers la nesfârşit, dacă, într-o bună zi, ştatul de plată al echipei nu i-ar fi căzut în mână unui tovarăş de la cadre, care beneficiase de ceva şcoală. Uluit să constate că sub ochii lui, pe ştat, se înşiră toată istoria evului mediu al patriei, tovarăşul îl chemă la ordine pe nea Ticu, cerându-i imperativ să dea afară moşierimea încuibată în trupul principial al ICRAL-ului.
-A, nu, se împotrivi meşterul, în viaţa mea n-am avut aşa o echipă de vopsitori harnici şi de treabă! Dacă pleacă ei, plec şi eu!
Degeaba
Degeaba îl ameninţă tovarăşul de la cadre, nea Ticu avea o meserie de aur şi o origine indubitabil sănătoasă, aşa că avea motive să se ţină tare pe poziţie.
În cele din urmă, au fost daţi afară cu toţii, iar nea Ticu (care, cu siguranţă, avea vreun bulibaşă printre antecesori, căci numai astfel se explică puritatea diamantină a caracterului său) împărtăşi destinul echipei.
Tante Marie, cu sufletul întărit de revelaţia posibilităţilor multiple pe care ni le oferă viaţa, îşi găsi foarte repede o slujbă de curieră la un institut: calităţile de ciclistă au jucat un rol esenţial în promovarea ei pe acest loc.
În curând, la directorul institutului au venit în vizită doi parteneri străini, ocazie cu care s-a constatat că directorul nu vorbea nici o limbă străină. Culmea ghinionului, translatorul angajat era în concediu medical.
Atunci, portăreasa
Atunci, portăreasa, persoană la curent cu toate metehnele angajaţilor, îi şopti la ureche directorului că tovarăşa curieră vorbeşte fluent franţuzeşte, nemţeşte şi englezeşte. Directorului nu i-a prea convenit, dar, fiind la ananghie, n-a avut încotro şi s-a folosit de cunoştinţele Cenuşăresei institutului.
A fost, pentru tante Marie, punctul de plecare al unei cariere hiperintelectuale. Deşi, în acte, a rămas pe postul ei de curieră, în fapt a tradus texte şi a lucrat ca translatoare până când s-a pensionat.
A murit la puţin timp după '89, ducând într-o lume mai bună comorile ei de speranţă, optimism şi bunăvoinţă.
Copyright Silvia Colfescu 2010
Trăia prin anii 1980
Trăia prin anii 1980 într-un demisol, în compania surorii ei, tante Alexandra, purtătoare de asemenea a unui nume cu rezonanţă domnească. Cele doua bătrâne principese sporovăiau toată ziua pe franţuzeşte, zbierând, fără să-şi dea seama, cât le ţineau plămânii, întrucât erau amândouă aproape de tot surde.
Nepoţii mai treceau pe la ele din când în când şi le invitau la masă de sărbători, dar cel mai frecvent vizitator al lor era un şobolan, care ieşise într-o zi dintr-o gaură din podea, de după vasul de WC; incapabile să omoare vreo fiinţă vie, surorile îi oferiseră niscaiva pâine şi coji de caşcaval şi începuseră să aştepte cu plăcere vizita zilnică a micului animal.
Desigur
Desigur că, în lunga lor viaţă, cele doua cucoane se confruntaseră cu felurite aventuri, dintre care nu lipseau ceva ani de închisoare, episod obligatoriu în biografia persoanelor dintr-o anumită pătură a societăţii.
Cum aceasta este o povestire despre tante Marie, ne vom ocupa altădată de avatarurile mătuşii Alexandra.
Deci, la ieşirea din închisoare, ca orice om de bun simţ, tante Marie îşi căutase o îndeletnicire cu ajutorul căreia să-şi câştige traiul. Educaţia ei nu o înzestrase cu abilităţi pe deplin adecvate noilor vremuri, dar Marie (aflată atunci la vârsta tinereţii) moştenise curajul legendar al unor veacuri de mult apuse, aşa că a purces urgent la căutarea unui loc de muncă, fără să se încurce în văicăreli.
Doar că, atunci când aflau că postulanta nu numai că făcea parte din burghezo-moşierime, dar şi că abia ieşise de la zdup, potenţialii angajatori o refuzau, cu menajamente sau fără, aşa cum îi îndemna, la rândul lor, propria educaţie.
După vreo zece refuzuri
După vreo zece refuzuri, Marie nu-şi pierduse speranţa. Atunci, soarta hotărî să-i răsplătească perseverenţa scoţându-i-l în cale pe nea Ticu.
Persoana care răspundea la acest apelativ era un tovarăş îndesat, tuciuriu la faţă, cu nişte ochi bulbucaţi, cu albul gălbejit şi cu gene dese, negre: ocupa importanta funcţie de şef de echipă la ICRAL, o echipă care se dedica finisărilor interioare ale construcţiilor. În faţa lui se prezentă Marie, subţirică, mică şi cu un buletin pe care era înscris un nume imposibil (sau măcar foarte greu) de pronunţat.
Nea Ticu o privi dubitativ şi o întrebă:
- Tovărăşică, să vopseşti calorifere ştii?
Marie nu se dedase niciodată acestei ocupaţii, dar, cu îndrăzneala disperării, răspunse hotărât:
- Da!
Nea Ticu îi puse în mână o pensulă şi o cutie cu vopsea şi o lăsă în faţa unui calorifer cu aspect jerpelit, acordându-i o oră pentru a-şi demonstra competenţa.
Marie nu vopsise în viaţa ei un calorifer
Marie nu vopsise în viaţa ei un calorifer, dar, fiind o adevărată prinţesă, făcea la perfecţie orice lucru pe care-şi punea în gând să-l facă. Se apucă de vopsit, şi vopsi caloriferul cu un asemenea talent înnăscut, încât nea Ticu, de îndată ce văzu rezultatul muncii ei, îi spuse cu un entuziasm abia stăpânit:
- Eşti angajată!
Astfel încât Marie începu să vopsească vioi calorifere, spre marea satisfacţie a meşterului Ticu, fericit că avea în sfârşit în echipă un muncitor capabil să facă faţă acestei delicate sarcini.
Nu trecu mult
Nu trecu mult, şi din închisoare ieşi un alt membru al clasei duşmanilor burghezo-moşiereşti, cât se poate de prinţ şi văr îndepărtat al Mariei şi, la fel ca ea, începu să-şi caute un loc de muncă. Tot la fel ca Marie, primi refuzuri cu nemiluita.
În cele din urmă, cineva îi povesti despre reuşita profesională a verişoarei şi îi sugeră să o consulte în legătură cu posibilitatea unei angajări în cadrul aceleiaşi instituţiuni.
Zis şi făcut. Marie, fire devotată familiei, îl duse numaidecât în faţa lui nea Ticu.
- Tovărăşele, să vopseşti calorifere ştii? îşi rosti meşterul sloganul binecunoscut.
- Da! răspunse proaspăt eliberatul principe, hotărât să facă necesarele concesii pentru a obţine locul râvnit.
Şi, pus în faţa aceleiaşi încercări ca şi verişoara, se achită de sarcină la fel de bine, că deh, prinţ era şi el şi, ca un adevărat prinţ, făcea la perfecţie orice lucru pe care-şi punea în gând să-l facă.
Urmă o perioadă fastă
Urmă o perioadă fastă, în care cei doi verişori vopseau veseli calorifere, iar nea Ticu prospera, dând satisfacţie şefilor şi fericindu-i pe locatarii apartamentelor şi birourilor pe care le repara ICRAL-ul.
După încă o bucăţică de vreme, din închisoare fu eliberat un alt duşman de clasă, vag rudă cu Marie. Scenariul se repetă, noul prinţ se dovedi a fi un vopsitor tot atât de devotat ca şi rubedeniile sale, meşterul îşi mări cu bucurie echipa, iar cei trei prinţi începură a vopsi de zor calorifere, spre mulţumirea tovarăşilor cu munci de răspundere.
Nu mai e nevoie să spun că, după încă ceva timp, o altă beizadea fanariotă fu izgonită din mediul educativ al închisorii şi, expusă incertitudinilor vieţii din libertate, făcu apel la Marie, pe care-o cunoştea din copilărie.
Nea Ticu se convinsese
Nea Ticu se convinsese deja că duşmanii de clasă sunt înzestraţi cu unele folositoare aptitudini, aşa că, la prima solicitare, îl angajă fără ezitare.
Aşa se întâmplă şi la următoarea eliberare, apoi la încă una, iar echipa de prinţi continuă să se mărească şi să vopsească vioi calorifere, cu mult elan muncitoresc şi cu rezultate optime.
Treaba ar fi mers la nesfârşit, dacă, într-o bună zi, ştatul de plată al echipei nu i-ar fi căzut în mână unui tovarăş de la cadre, care beneficiase de ceva şcoală. Uluit să constate că sub ochii lui, pe ştat, se înşiră toată istoria evului mediu al patriei, tovarăşul îl chemă la ordine pe nea Ticu, cerându-i imperativ să dea afară moşierimea încuibată în trupul principial al ICRAL-ului.
-A, nu, se împotrivi meşterul, în viaţa mea n-am avut aşa o echipă de vopsitori harnici şi de treabă! Dacă pleacă ei, plec şi eu!
Degeaba
Degeaba îl ameninţă tovarăşul de la cadre, nea Ticu avea o meserie de aur şi o origine indubitabil sănătoasă, aşa că avea motive să se ţină tare pe poziţie.
În cele din urmă, au fost daţi afară cu toţii, iar nea Ticu (care, cu siguranţă, avea vreun bulibaşă printre antecesori, căci numai astfel se explică puritatea diamantină a caracterului său) împărtăşi destinul echipei.
Tante Marie, cu sufletul întărit de revelaţia posibilităţilor multiple pe care ni le oferă viaţa, îşi găsi foarte repede o slujbă de curieră la un institut: calităţile de ciclistă au jucat un rol esenţial în promovarea ei pe acest loc.
În curând, la directorul institutului au venit în vizită doi parteneri străini, ocazie cu care s-a constatat că directorul nu vorbea nici o limbă străină. Culmea ghinionului, translatorul angajat era în concediu medical.
Atunci, portăreasa
Atunci, portăreasa, persoană la curent cu toate metehnele angajaţilor, îi şopti la ureche directorului că tovarăşa curieră vorbeşte fluent franţuzeşte, nemţeşte şi englezeşte. Directorului nu i-a prea convenit, dar, fiind la ananghie, n-a avut încotro şi s-a folosit de cunoştinţele Cenuşăresei institutului.
A fost, pentru tante Marie, punctul de plecare al unei cariere hiperintelectuale. Deşi, în acte, a rămas pe postul ei de curieră, în fapt a tradus texte şi a lucrat ca translatoare până când s-a pensionat.
A murit la puţin timp după '89, ducând într-o lume mai bună comorile ei de speranţă, optimism şi bunăvoinţă.
Copyright Silvia Colfescu 2010
Matusi fabuloase
De multa vreme aveam de gand sa scriu lucrurile pe care mi le mai amintesc despre cateva matusi fabuloase. Matusile mele adevarate, cateva matusi adoptate si chiar matusi ale prietenilor mei, femei care, la prima vedere, erau (unele mai sunt) foarte deosebite unele de altele, dar care se asemanau intr-o anume privinta: erau cu toatele niste supravietuitoare, femei cu suflete de otel – e drept, cele mai multe ascunse in invelisuri moi de catifea. A, sa nu uit: bucurestence, desigur - macar in unele perioade importante ale vietii lor - altfel de ce-as scrie despre ele in "Istorioare bucurestene"? Voiam sa scriu pentru ca mi se pare nedrept sa las sa se piarda amanuntele pline de farmec – sau de haz – ale vietilor lor, amestecate de-a valma in fluviul destinelor ultimului veac. Am tot amanat, prinsa in plasa unor ocupatii care mi se pareau mai importante. Pana azi, cand o observatie a unui prieten m-a facut sa-mi dau seama ca e mai important sa scriu despre ele, trecatoarele. Inainte de a deveni eu insami, pentru cine stie cine, o matusa fabuloasa.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)