"Alergătorii" lui Boucher aleargă prin Bucureşti

În Calea Victoriei 152-158 se înalţă, cam părăsită, frumoasa clădire a Casei Autonome a Monopolurilor Statului CAM, fostă Comitetul de Stat al Planificării, fostă Ministerul Industriilor, astăzi ţinută ca o rudă săracă de Ministerul Economiei.

Ridicată după planurile arhitectului Duiliu Marcu, în anii 1936-1941, sobra clădire de stil modern serveşte de fundal unei sculpturi avântate de bronz, Alergătorii de A. Boucher (1913).

În general trec neobservaţi de trecători în spaţiul verde dintre clădirea Ministerului şi blocul de locuinţe alăturat, la intersecţia cu căii Victoriei cu strada Biserica Amzei.
Aşezat întâi în faţa Ateneului, grupul statuar a fost amplasat în acest loc în 1950; după o scurtă perioadă în care a fost mutat în faţa stadionului Dinamo pe Şos. Ştefan cel Mare, a fost readus în acest mic spaţiu verde.

Alfred Boucher (1850-1934) a fost sculptor, prieten al lui Auguste Rodin şi profesor al artistei Camille Claudel, fondator al centrului artistic La Ruche din Paris.

La Ruche, Paris

Versiunea în gips a lucrării Alergătorii a primit premiul I la salonul din 1886.

Cele trei figuri ale alergătorilor au avut un singur model, prietenul artistului, exploratorul Gabriel Bonvalot.
Sculptorul a primit o comandă de stat pentru un bronz în mărime naturală, care a fost aşezat în grădina Luxembourg, unde a rămas până la ocupaţia germană, în timpul căreia a fost topit.

Au fost turnate mai multe exemplare ale lucrării, în trei mărimi, în turnătoria Siot-Decauville din Paris.

Turnătoria executa în mod uzual reducţia sau mărirea mecanică a dimensiunilor sculpturilor, după procedeul tehnic inventat de Achille Colas (pantograful tridimensional), ceea ce permitea multiplicarea versiunilor unei sculpturi în diferite dimensiuni.

Procedeul de copiere se executa în mai multe turnătorii de artă, numite „turnătorii de ediţie”.
Turnarea se făcea prin mijloace artizanale, permiţând o mare fineţe în copierea originalului.

Bronzurile „editate” sunt marcate cu marca turnătoriei de artă şi, de obicei, cu iniţialele sau cu numele întreg al artistului; tirajele sunt limitate şi numerotate.
În Bucureşti se cunosc două versiuni ale Alergătorilor, prima aşezată aici, cealaltă, editată în mărime redusă, în curtea hotelului Triumf de pe Şoseaua Kiseleff.

Blocul funcţionarilor BNR, azi Hotel Triumf (Prezident), este o clădire monumentală datorată arhitectului Petre Antonescu (1937).

Stilul ei, inspirat din vechea arhitectură românească, este elegant şi sobru.

Din păcate, actualii proprietari, într-un moment de lipsă cruntă de inspiraţie, au vopsit postamentul clădirii, inclusiv coloanele intrărilor (probabil iniţial de culoarea cenuşie caldă a pietrei), cu o culoare aprinsă, roşu veneţian, care reduce la neant jocul delicat de nuanţe al paramentului de cărămidă aparentă.

În aceeaşi linie de gândire, când, în căutarea frumosului, cineva încearcă să fotografieze holul de la intrare, un domn de la recepţie îl înştiinţează pe neavenit (cu oarecare politeţe de altfel) că "domnul director" a dat ordin scris să se interzică fotografiatul. Şi-i sugerează că fotografiatul... costă.

Se pare că raţionamentele administrative nu ajung până la eventuala publicitate care ar rezulta din fotografierea monumentului...

În axul grădinii, în faţa intrării hotelului, este aşezată copia redusă a Alergătorilor lui Boucher.

Aşa cum sunt aşezaţi, par a da buzna, cu entuziasm, spre hotel. Din fericire, pentru că, dacă ar fi aşezaţi altfel, cineva şi-ar putea închipui că au fost şi ei daţi afară pentru că au încercat să fotografieze holul hotelului...

Copyright Silvia Colfescu, 2012

Locuri frumoase din Bucureşti - gingăşii bucureştene

E suficient să ridicăm ochii şi să privim.

Ne-am obişnuit să mergem pe stradă grăbiţi, cu capul în pământ, cu ochii în gol. Ne-am obişnuit să spunem că trăim într-un oraş urât. Ne-am obişnuit să nu vedem decât urâtul.

Ne-am obişnuit să nu vedem frumosul, pentru că deseori e într-un fel ascuns. De patină, de rugină, de murdărie.

Dar e suficient să ne plimbăm 10 minute pe stradă, pentru ca micile minuni bucureştene să ne facă semn.

Chipuri de fete frumoase privesc de pe capitelurile pilaştrilor sau de deasupra ferestrelor.

Reliefuri blând colorate strălucesc discret pe faţade.

Garduri care au rezistat o sută de ierni şi de veri bucureştene, îşi încolăcesc graţios volutele.

Copertine elegante, care apără uşile de ploaie tot de o sută de ani, zâmbesc din curţi, în ciuda ştirbiturilor care se cască în geamurile lor colorate.

Dantelării delicate împodobesc uşile marchizelor.

Gingăşiile bucureştene sunt peste tot, umbrite de ramuri crescute de-a valma, şterse de crăpăturile din vopsea sau tencuială, acoperite de rugină, mânjite de grafitti nepăsătoare… dar SUNT.

Sunt ceea ce ne-au lăsat bunicii şi străbunicii, bucureşteni îndrăgostiţi de viaţa lor de orăşeni, neclintiţi în dorinţa de a trăi într-un loc frumos şi de a-l lăsa astfel copiilor şi nepoţilor lor.

Un amestec inspirat de forme, de culori, de linii, de stiluri: neoclasic, si Art Nouveau, şi Art Deco, şi uneori cu amintiri de baroc sau cu presimţiri de neoromânesc... Stilul bucureştean.

Frumosul există în oraşul nostru, chiar dacă nu ne pasă de el.

Copyright Silvia Colfescu 2012

Poveste bucureşteană fără sfârşit – încă o casă frumoasă sub ameninţare

O plimbare pe ceea ce a fost una dintre cele mai elegante artere bucureştene ne aduce, după ce lăsăm pe dreapta frumosul parc Ioanid, în faţa numărului 81, atribuit caselor gemene Ilie Săbăreanu- Constantin Leonida.

Familiile Săbăreanu şi Leonida erau familii de vază ale Bucureştilor interbelici. Ambele şi-au lăsat amprenta asupra oraşului: în mitologia Capitalei încă se mai perpetuează amintirea marelui magazin alimentar Leonida, de lângă piaţa Romană (din blocul proprietate a lui Constantin Leonida), iar în dota de muzee a Bucureştilor se păstrează încă Muzeul tehnic, înfiinţat de inginerul Dimitrie Leonida (1883-1965).

Tot el, ca angajat al Primăriei, a contribuit la înzestrarea Bucureştilor cu iluminatul electric; preocupat de educarea muncitorimii, a înfiinţat prima şcoală de electricieni şi de mecanici din România.

I. Săbăreanu a fost primar al Sectorului I Galben şi, printre altele, a fost iniţiatorul construirii clădirii (1935-1936) din piaţa Amzei în care a funcţionat Primăria Sectorului I Galben, apoi cea a Sectorului I. Înzestrată cu o sală de teatru, clădirea a adăpostit spectacolele teatrului Naţional Bucureşti, apoi pe cele ale teatrului pentru copii Ion Creangă.

Cele două familii erau înrudite, doamna Leonida fiind sora lui I. Săbăreanu. Aveau bune legături în societatea bucureşteană, fiica familiei Leonida căsătorindu-se cu Ion Lahovary, fiul dintr-o primă căsătorie a soţiei lui Constantin Argetoianu.

Dar cea mai importantă personalitate de care este legată clădirea din Bd. Dacia 81 este arhitectul ei, I.D. Berindei. Fiu al lui Dimitrie Berindei (1832-1884), primul arhitect român care a absolvit Şcoala de Arte Frumoase din Paris (1853-1859), Ion D. Berindei (1871-1928) termină cursurile aceleiaşi şcoli în 1897, la 38 de ani după tatăl său. A construit unele dintre cele mai frumoase clădiri ale Bucureştilor, între care Palatul Cantacuzino, azi Muzeul George Enescu, casa Arion de pe Bd, Catargiu 15/ str. Nicolae Iorga 15, casa Florescu de pe str. H. Coandă 22 etc.

Tot el este cel care, în 1925, a construit casele Săbăreanu-Leonida. Marea clădire are o faţadă impunătoare pe bulevardul Dacia, iar intrările se fac prin două curţi simetrice, pe faţade opuse.

Stilul clădirii este Louis XV simplificat. Compoziţia şi ornamentica faţadelor le repetă, într-o măsură, pe cele ale casei Arion.

Regăsim mascaroanele atât de expresive, ghirlandele şi motivele florale.

Masivitatea construcţiei, cu demisol, etaj şi mansardă, este atenuată de deschiderile generoase, dreptunghiulare la parter şi încheiate în arc în plin cintru la etaj, de silueta efilată a aticului şi de marele balcon pe console, care subliniază parterul.

Ornamentaţia sculptată, bogată dar discretă, este plasată în principal la consolele balconului de la parter şi la cheile de boltă ale ferestrelor. Deschiderile etajului au balustrade delicate de fier forjat.

Dar, ca în cazul atâtor comori bucureştene, nepăsarea proprietarilor şi lăcomia investitorilor privaţi au dus la lăsarea de izbelişte a casei şi la degradarea ei vizibilă.

Tencuieli căzute, console desprinse, ornamente deteriorate, toate semnele premergătoare dezastrului sunt prezente la casa Săbăreanu-Leonida. O nouă tragedie care se profilează la orizont, o nouă sărăcire deliberată a oraşului de podoabele lui, o nouă dovadă de lipsă de civilizaţie şi de respect pentru istoria urbei.

Până când???

Update

Veste bună: un prieten de pe FB îmi spune că în casă sunt mai mulţi proprietari, că îl cunoşte pe unul dintre ei şi că, pe câte ştie de la el, nu există intenţii de părăsire, vânzare sau demolare a casei.

Veste rea: acum casa pare şi mai năpârlită decât în fotografiile de mai sus, făcute astă-toamnă...

Copyright Silvia Colfescu 2012

Cenuşa imperiilor

Detaliu ornamental de pe faţada Palatului Bragadiru

Calea Rahovei: faţă-n faţă "Casa Academiei" şi Palatul Bragadiru

Cine s-ar gândi să facă o paralelă între viaţa lui Dumitru Marinescu-Bragadiru şi cea a lui Nicolae Ceauşescu?

"Casa Academiei" - parţial terminată, parţial ruinată - integral hidoasă

Şi totuşi, dacă ne gândim puţin, asemănările sunt frapante – în afară de câteva detalii, e drept… esenţiale.

Palatul Bragadiru - redat circuitului cultural

Porniţi amândoi, în epoci diferite, de la nivelul cel mai de jos, au fost duşi de valul calităţilor, defectelor şi destinelor lor până pe culmile bunăstării şi puterii. Amândoi şi-au edificat imperiul şi amândoi au schimbat faţa Bucureştilor, primul ca un creator, cel de-al doilea ca un distrugător.

Nu are nici un rost să înşir aici, o dată mai mult, biografiile lor, de care e plin Internetul. Dacă e cineva curios să vadă o parte din amprentele pe care şi le-au lăsat asupra Bucureştilor, este suficient ca, după ce trece de-a lungul faţadei "Casei poporului", să o ia la dreapta, pe ceea ce a mai rămas din vechea Cale a Rahovei.

Hală restaurată din complexul Fabricii de Bere Bragadiru. Culorile bizare sunt o manifestare a "gustului" zilelor noastre

Singura parte din complex retrocedată familiei, Palatul Bragadiru, "Colosseum"-ul, a fost restaurat

M-am plimbat azi pe rămăşiţele acestei străzi, care parcă mi s-a părut că merită la fel de mult ca oricând numele de Podul Calicilor. Urmele vieţilor celor doi edificatori de imperii, unele întregi, unele ruinate, străluceau în lumina de primăvară, alături.

"Casa Academiei" văzută din spate

Soarele mângâia indiferent cu razele lui ruinele noi şi hidoase ale Casei Academiei – avorton disproporţionat izvorât din mintea megalomană a lui Ceauşescu, crescut imens şi mort parţial înainte să se nască, şi ruinele imensului complex pe care Marinescu-Bragadiru l-a gândit ca pe o celulă industrială şi socială vie, productivă şi benefică pentru vieţile tuturor celor angrenaţi în bunul ei mers.

Marele complex Bragadiru: hale ruinate, hale restaurate...

Pe imensul teren Bragadiru dintre bulevardul Coşbuc şi Calea Rahovei, lucrări începute şi abandonate sapă cratere adânci pe chipul oraşului

Ruinate sau cârpite de mântuială, stau alături mărturiile generozităţii sociale a capitalismului şi cele ale meschinăriei imperialiste a socialismului.

E drept? E nedrept? Istoria nu ia în seamă asemenea detalii.

Fişă de monument

Calea Rahovei 147-159 şi Bd. George Coşbuc (f. Regina Maria)

Fabrica de Bere Bragadiru (după naţionalizare Bere Rahova) şi casele Dumitru Marinescu Bragadiru (1842-1915)

Arh. A. Schuckerle

1894/95

Stil academist de şcoală germană. Complexul se întindea pe aproape 10 hectare şi cuprindea Fabrica de Bere, locuinţe pentru muncitori, casa familiei, Colosseumul – „Palatul Bragadiru” – cu sală de bal si cinema, o bancă, magazine, o popicărie. În urma unui proiect de reabilitare, ansamblul a fost consolidat şi restaurat în proporţie de circa 70 %. Lucrările s-au oprit pe neaşteptate în iarna 2004/2005. Ansamblu în pericol de distrugere.

Copyright Silvia Colfescu 2012

Locuri interesante din București - Sala Bizantină a Cercului Militar Național

Una dintre cele mai interesante clădiri din București, Palatul Cercului Militar Național, a fost ridicată între 1911-1923, pe locul unde se înălța mănăstirea Sărindar, demolată în 1896.

Planurile clădirii au fost desenate de arhitectul Dimitrie Maimarolu. Somptuoasa ornamentație interioară este redevabilă fanteziei arhitectului Ernest Doneaud. Decorul poate fi caracterizat drept eclectic, elemente ale diverselor stiluri fiind îmbinate într-o sinteză adeseori de o uimitoare coerență. Dacă ne plimbăm prin clădire, putem constata cu ușurință că arhitectul de origine franceză nu ducea lipsă nici de fantezie, nici de mijloacele de a o transcrie în marmură, stuc și aur.

Vom intra astăzi în sala care poartă numele de „bizantină”, un nume care corespunde doar parțial realității, bizantine fiind în decorul sălii poate numai opulența auriferă și proporțiile coloanelor pe care se sprijină arcadele ce amintesc mai curând de romani.

Pentru a ajunge în sala bizantină, se intră prin ușa clădirii de pe strada Matei Millo (mai cunoscută de bucureșteni sub numele de „Sărindar”, ecou din veac al demult pierdutei mănăstiri).

Deja ușa cu feronerie expresivă, la care apare motivul aurit al frunzelor de laur, drag decoratorilor Art Nouveau, ne dă o idee despre bogăția interiorului.

Se coboară de la nivelul parterului pe o scară de marmură roșie, cu balustrade dantelate.

Casa scării, cu o arhitectură elaborată, încântă ochiul prin delicata armonie de curbe a bolților, pereților și balustradelor.

Ușile cu arc în plin cintru se armonizează la rândul lor cu arcadele care mărginesc sala.

Poate plafonul casetat să nemulțumească puțin ochiul în acest vârtej de linii curbe, dar cine să stea să caute nodul în papură în fața atâtor eforturi vizibile de a trezi admirația privitorului?

Pereții sunt „brodați” cu motive decorative aurite, cu animale fantastice și vrejuri complicate. Ornamentele sunt aplicate în friză pe marginea arcadelor și într-un ritm dinamic la partea de sus a pereților.

Coloanele scurte, roșii, din simili-marmură, au capiteluri de asemenea aurite.

Canapelele așezate în arcade sunt tapisate cu bun-gust cu un material cu dungi roșii și albe, care se acordă fără stridențe cu interiorul.

Lămpile, care au subzistat secolului ce a trecut de la ridicarea clădirii, sunt din metal auriu.

Sala este folosită adeseori pentru evenimente culturale, lansări de carte, expoziţii etc.

Copyright Silvia Colfescu 2012