Castelul prinţesei adormite din spatele pieţei Amzei

Cine dă colţul de pe Calea Victoriei pe strada Biserica Amzei, luând-o spre piaţa Amzei de nepieritoare amintire, vede – sau de obicei trece cu vederea – la numărul 4 al acestei străzi un impozant palat, aşezat foarte nefericit, înghesuit mai bine zis între două blocuri.

Arată ca palatul unei prinţese adormite, condamnat la tăcere pentru 100 de ani. De gardul scund de fier e prins un lanţ cu lacăt, care pare a spune irevocabil: „Plecaţi!”.

Este casa Christopoulos / Scarlat Arion. Casa a fost adusă ca zestre la căsătoria Caterinei Christopoulos cu politicianul Scarlat C. Arion. Monograma familiei care a construit casa este afişată cu mândrie pe colţul clădirii, într-un cartuş ornamental.

Dedesubtul ei, pe o petală a cartuşului, cine are ochi să vadă observă literele FX: sunt iniţialele arhitectului Filip Xenopol, fratele marelui istoric, iar sub iniţiale este înscris anul construcţiei, 1894.

Stilul clădirii este Louis XV şi XVI, cu accente neoclasice.

Palatul nu arată mort, ci adormit. Pare a fi cât de cât întreţinut, spre deosebire de nenumăratele case părăsite din Bucureşti, devastate, cu ferestrele căscate ca nişte ochi morţi.

Ferestrele cu ramele de origine păstrează delicatele sculpturi în lemn; te gândeşti cu recunoştinţă că încă n-au apărut şi aici oribilele termopane...

Numai panoul abandonat pe colţul clădirii, pe care era anunţat altădată cazinoul adăpostit aici, poceşte faţada în nuanţe dulci, trandafirii.

Prin arcada elegantă a intrării, surmontată de un foişor artistic lucrat din fier, se vede o bucăţică de curte, vegheată melancolic de câţiva copăcei.

Însăşi intrarea cu arcadă în mâner de paner este nespus de frumoasă, cu o boltă susţinută de coloane şi luminată cu o splendidă lampă caracteristică momentului artistic 1900, din sticlă multicoloră.

Deasupra intrării, un cartuş cu un bogat model decorativ vegetal, cu frunze de stejar, ne aminteşte de asemenea că edificiul a fost construit în preajma anului 1900.

Pe faţade, decorul este distribuit cu reţinere: cartuşe ornamentale sub ferestrele încadrate de pilaştri cu capiteluri de stil corintic mult simplificat, decor deasupra ferestrelor dreptunghiulare de la parter, apoi decorul apare la partea superioară a clădirii, la cornişă şi la atic, decorat şi el la bază, la lucarne şi la coamă.

Tratarea demisolului adaugă o discretă notă de neoclasic decorului cu ecouri baroce al clădirii.

Nu încercaţi să bateţi la poarta castelului prinţesei adormite: probabil cei 100 de ani ai blestemului nu s-au scurs încă, iar în castel toată lumea doarme, şi prinţesa, şi regele şi regina, şi curtenii, şi bucătarii, şi body-guardul…

Addenda

Iată cum se înfăţişa casa pe planul cadastral de la 1911

Contrar aşteptărilor pe care le-am putea avea, parcela era aceeaşi, casa nu se întindea dincolo de arcada cu foişor, în fapt o poartă pentru trăsurile care-i aduceau pe invitaţi până la uşa de intrare a casei.

Copyright Silvia Colfescu 2012

Poveste bucureşteană fără sfârşit – încă o casă frumoasă sub ameninţare

O plimbare pe ceea ce a fost una dintre cele mai elegante artere bucureştene ne aduce, după ce lăsăm pe dreapta frumosul parc Ioanid, în faţa numărului 81, atribuit caselor gemene Ilie Săbăreanu- Constantin Leonida.

Familiile Săbăreanu şi Leonida erau familii de vază ale Bucureştilor interbelici. Ambele şi-au lăsat amprenta asupra oraşului: în mitologia Capitalei încă se mai perpetuează amintirea marelui magazin alimentar Leonida, de lângă piaţa Romană (din blocul proprietate a lui Constantin Leonida), iar în dota de muzee a Bucureştilor se păstrează încă Muzeul tehnic, înfiinţat de inginerul Dimitrie Leonida (1883-1965).

Tot el, ca angajat al Primăriei, a contribuit la înzestrarea Bucureştilor cu iluminatul electric; preocupat de educarea muncitorimii, a înfiinţat prima şcoală de electricieni şi de mecanici din România.

I. Săbăreanu a fost primar al Sectorului I Galben şi, printre altele, a fost iniţiatorul construirii clădirii (1935-1936) din piaţa Amzei în care a funcţionat Primăria Sectorului I Galben, apoi cea a Sectorului I. Înzestrată cu o sală de teatru, clădirea a adăpostit spectacolele teatrului Naţional Bucureşti, apoi pe cele ale teatrului pentru copii Ion Creangă.

Cele două familii erau înrudite, doamna Leonida fiind sora lui I. Săbăreanu. Aveau bune legături în societatea bucureşteană, fiica familiei Leonida căsătorindu-se cu Ion Lahovary, fiul dintr-o primă căsătorie a soţiei lui Constantin Argetoianu.

Dar cea mai importantă personalitate de care este legată clădirea din Bd. Dacia 81 este arhitectul ei, I.D. Berindei. Fiu al lui Dimitrie Berindei (1832-1884), primul arhitect român care a absolvit Şcoala de Arte Frumoase din Paris (1853-1859), Ion D. Berindei (1871-1928) termină cursurile aceleiaşi şcoli în 1897, la 38 de ani după tatăl său. A construit unele dintre cele mai frumoase clădiri ale Bucureştilor, între care Palatul Cantacuzino, azi Muzeul George Enescu, casa Arion de pe Bd, Catargiu 15/ str. Nicolae Iorga 15, casa Florescu de pe str. H. Coandă 22 etc.

Tot el este cel care, în 1925, a construit casele Săbăreanu-Leonida. Marea clădire are o faţadă impunătoare pe bulevardul Dacia, iar intrările se fac prin două curţi simetrice, pe faţade opuse.

Stilul clădirii este Louis XV simplificat. Compoziţia şi ornamentica faţadelor le repetă, într-o măsură, pe cele ale casei Arion.

Regăsim mascaroanele atât de expresive, ghirlandele şi motivele florale.

Masivitatea construcţiei, cu demisol, etaj şi mansardă, este atenuată de deschiderile generoase, dreptunghiulare la parter şi încheiate în arc în plin cintru la etaj, de silueta efilată a aticului şi de marele balcon pe console, care subliniază parterul.

Ornamentaţia sculptată, bogată dar discretă, este plasată în principal la consolele balconului de la parter şi la cheile de boltă ale ferestrelor. Deschiderile etajului au balustrade delicate de fier forjat.

Dar, ca în cazul atâtor comori bucureştene, nepăsarea proprietarilor şi lăcomia investitorilor privaţi au dus la lăsarea de izbelişte a casei şi la degradarea ei vizibilă.

Tencuieli căzute, console desprinse, ornamente deteriorate, toate semnele premergătoare dezastrului sunt prezente la casa Săbăreanu-Leonida. O nouă tragedie care se profilează la orizont, o nouă sărăcire deliberată a oraşului de podoabele lui, o nouă dovadă de lipsă de civilizaţie şi de respect pentru istoria urbei.

Până când???

Update

Veste bună: un prieten de pe FB îmi spune că în casă sunt mai mulţi proprietari, că îl cunoşte pe unul dintre ei şi că, pe câte ştie de la el, nu există intenţii de părăsire, vânzare sau demolare a casei.

Veste rea: acum casa pare şi mai năpârlită decât în fotografiile de mai sus, făcute astă-toamnă...

Copyright Silvia Colfescu 2012

Case pe strada Franceză (2)

Balconul casei de la nr. 8, cu feroneria caracteristică epocii de construcţie

La nr. 8, o casă înscrisă pe Lista Monumentelor Istorice găzduieşte la parter un restaurant care se mândreşte cu firma „La Mitocanu”. Probabil că Madame Filipov, cine ştie ce cucoană distinsă care, pe planurile de la 1911, figura ca proprietară a casei, se răsuceşte în mormânt la gândul succesorului ei.
Casa a fost construită cu siguranţă după 1869, când s-a impus alinierea clădirilor pe stradă, dar nu mult, pe la 1870 probabil, pentru că feroneria balconului are un model pe care iscusiţii fierari bucureşteni l-au lucrat adeseori în anii aceia. Faţada are o ornamentaţie de stil neoclasic cu elemente neobaroce: nu lipsesc pilaştrii care susţin în ax un fronton semi-oval spart, nici semicoloanele angajate.

Etajul II este vizibil adăugat mai târziu. Constructorul s-a străduit să armonizeze faţada adaosului, dotând-o cu mai modeste notaţii neoclasice şi cu un fronton triunghiular în ax.

Numărul 10 (f. 14 în 1898) este o clădire care, pe planul de la 1911, apare ca proprietate a doamnei Ressel: casa cu prăvălia de maşini de cusut şi biciclete E. I. Ressel.

O intrare din strada Olimpului, în spatele Patriarhiei, poartă numele industriosului neamţ care a înfiinţat acolo un atelier, poate chiar de reparat bicicletele pe care le vindea în prăvălia aceasta; astăzi, mica hală din Olimpului 42 se păstrează şi adăposteşte un pricăjit atelier auto. Casa din Franceză 10, cu frontoane triunghiulare deasupra celor 3 ferestre de la etaj şi cu o balustradă dantelată a balconului, nu este înscrisă pe Lista Monumentelor Istorice.

Casa de la nr. 12, construită probabil tot pe la 1870 – feroneria balconului repetând

modelul la modă în epocă – aduce un modest suflu de renaştere italiană: pe faţadă alternează semicoloane cu capitel ionic cu pilaştri cu capitel compozit, ornamentele includ palmete, scuturi, ove. Parterul, cu ornamentaţia complet distrusă, găzduieşte întreprinderea Arexim. Şi această clădire este declarată monument istoric.

Casa de la nr. 14 este marcată cu o placă împodobită cu portretul poetei Iulia Haşdeu. La 1869 erau chiriaşi aici Bogdan Petriceicu Haşdeu şi soţia sa Iulia, născută Faliciu. În această casă, la 14 noiembrie 1869, s-a născut Iulia, fiica lor, poeta cu existenţă meteorică. Pe faţadă, o placă aminteşte acest eveniment.

Construcţia iniţială a fost remaniată astfel încât să corespundă alinierii clădirilor din 1869, căpătând o nouă faţadă, de stil neoclasic simplificat, cu nuanţe de stil 1900.

Faţada, simetrică, este încununată în ax de un mic fronton triunghiular; axa de simetrie este subliniată de balcoane la cele două niveluri ale clădirii.

La parter, vitrinele prăvăliilor sunt susţinute de două perechi de coloane elegante de fontă, caracteristice arhitecturii sfârşitului de secol XIX, soluţie constructivă adoptată poate în urma retezării faţadei iniţiale. Bucureşteanul zilelor noastre va revedea cu resemnare pe pereţii parterului veşnicele "graffitti" de prost gust cu care este împodobită din belşug toată strada. Ce zic eu? Toată strada? Tot oraşul, toată ţara...

Casa de la nr. 16, mai veche, datează din jurul anului 1850.

Peste parterul cu desăvârşire despuiat de orice podoabă, se înalţă un etaj scund, cu 5 ferestre chenăruite cu profile albe, simple. Valoarea casei constă în vechimea ei, clădirea rămânând neatinsă de alinierea din 1869.

La nr. 18 se află casa pe care M. Russu şi-a construit-o în „anno domini 1892”, având grijă să anunţe lumii acest eveniment prin înscrierea lui pe faţada împodobită cu o avalanşă de ornamente împrumutate de la mai multe stiluri: lei, frunze de acant, ove, palmete, denticuli, cartuşe decorative.

Într-un cartuş discret aşezat la partea superioară a construcţiei este înscris numele arhitectului: R. Kraft, arhitectul mai multor clădiri din Capitală, de la sfârşitul sec. XIX.

Construită pe o parcelă foarte îngustă, casa are o faţadă desenată pe înălţime, simetrică la cele două etaje, asimetrică la parter, care etalează vitrina prăvăliei alături de intrarea spre locuinţa de la etaje.

La nr. 20, o căsuţă înfruntă cu vitejie vremurile vitrege, purtând pe faţadă stigmatul bulinei roşii.

Datează de pe la 1850 şi păstrează intact balconul cu feroneria caracteristică epocii, pe console de fontă, împodobit cu ulcele de flori.

Decorul faţadei, aparţinând de stilul eclectic, include medalioane renascentiste cu personaje, cartuşe decorative, ferestre cu chenare profilate, frize decorative la cornişă. Casa, monument istoric, este într-o stare proastă de conservare.

Universitatea ecologică îşi are sediul la nr. 22, o clădire de dimensiuni importante, care a aparţinut lui Henrik Prager. Se poate deduce că era o rudă a bogatului blănar Sigmund Prager, care cumpărase casa Cantacuzino/Ienăchiţă Văcărescu/Bellu din Calea Victoriei 9, practic în imediata vecinătate. Un anume Henrik Prager se pare că avea în epocă un atelier de încălţăminte în Bucureşti.

Clădirea, azi restaurată, are o faţadă de stil eclectic, cu elemente de neorenaştere franceză şi de neobaroc.

În sfârşit, un mic bloc cu arhitectură încadrabilă în stilul Art Déco încheie tronsonul către strada Nicolae Tonitza.

Copyright Silvia Colfescu 2011