Case pe strada Franceza (6)

Numerele cu soţ de pe strada Franceză, între străzile Tonitza şi Şelari

Cel mai vechi tronson al străzii Franceze e cel dintre străzile Şelari şi Tonitza. Aşa arată şi casele de pe partea cu numere cu soţ de pe acest tronson: vechi, vechi de tot – deşi nu sunt mai vechi decât celelalte, fiind construite, aşa cum am spus, în cea de a doua jumătate a secolului XIX. Dar, ca aproape toate casele de patrimoniu din Bucureşti, şi ele sunt neiubite şi batjocorite. În majoritate.

Numărul 32, lipit de casa Vlasto, este o clădire de dimensiuni destul de mari, construită (1875) pe două parcele alăturate.

Pe planul cadastral de la 1911, parcelele figurează pe numele Laurenţiu Zanne (Zara?) şi N. Alexandrescu. Spre deosebire de casa Vlasto, al cărei imens teren se întinde din strada Franceză până pe cheiul Dâmboviţei, aceste două parcele nu ajung până la chei. Faţada casei, destul de deteriorată, păstrează la etaj o bună parte a decorului eclectic originar. Compoziţia ei este simetrică (la etaj două ferestre stânga, două ferestre dreapta, la parter o prăvălie stânga, o prăvălie dreapta), în ax aflându-se intrarea în curtea interioară, printr-un gang îngust, cu tavanul uşor boltit.

Curtea, care reia simetria faţadei, este închisă pe latura din fund de o construcţie mai mică.

Etajele, scoase în consolă, sunt vitrate. Casa este monument istoric.

La casa cu numărul 34, ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai triste drame ale străzii. O casă construită pe o parcelă îngustă, cu prăvălie la parter şi locuinţă la etaj, şi care, cu excepţia balustradei de fier forjat a balconului, şi-a pierdut toate detaliile decorative, cercevelele ferestrelor, uşile şi… acoperişul, înlocuit acum cu o prelată.


Pe planul cadastral din 1911 este indicat ca proprietar un anume Paul Kamerling. Nu ştiu cine este astăzi proprietarul acestei fantome a casei, dar dăinuirea ei în această stare pe una dintre străzile cele mai importante ale Capitalei este o ruşine care pătează atât obrazul edililor oraşului, cât şi pe cel al proprietarului, oricare-ar fi el.

Casa cu numărul 36 nu este într-o stare mai bună. Plăcuţa care indică statutul de monument istoric al ruinei – pentru că este o ruină – stă cu mândrie pe zidul jupuit şi lepros, alături de ferestrele fără cercevele şi golurile de uşi fără…uşi.

Casa a fost frumoasă, deşi, din cauza îngustimii parcelei, are o proporţie ciudată, pe înălţime, caracteristică modului în care era împărţit spaţiul în centrul comercial al oraşului.


Consolele ornamentale ale micului balcon central al etajului, feroneria elegantă a balustradei lui, rămăşiţele brâului îngust, decorat cu ove, ancadramentele neoclasice ale ferestrelor celor două etaje, micul fronton în arc de cerc care încununează uşa balconului şi cele vreo trei console care s-au mai păstrat la cornişă sunt tot atâtea mărturii ale grijii cu care a fost construită casa în ultimele două decenii ale secolului XIX. Proprietarul era mândru de ea şi şi-a afişat iniţialele TP într-un blazon ad-hoc în centrul frontonului uşii de la balcon. Planul cadastral din 1911 confirmă că Teodor Petrescu şi-a păstrat până în acel moment proprietatea, inclusiv restul parcelei lungi şi înguste, care se prelungeşte până la cheiul Dâmboviţei.

La numărul 38 subzistă rămăşiţele unei căsuţe cu graţie de bombonieră.


Este minusculă, cu un etaj. Are o mică vitrină de prăvălie la parter, iar la etaj, unde desigur se afla locuinţa, un balcon se întinde pe toată lăţimea faţadei, sprijinit pe două console şi somptuos decorat dedesubt cu un motiv ornamental în formă de scoică stilizată, ce reaminteşte barocul.


Deşi, cu cele două uşi-ferestre ale balconului larg deschise, căsuţa e nelocuită şi neîngrijită, decorul bogat al faţadei s-a păstrat ca prin miracol, inclusiv discretele sculpturi de la tâmplăria vitrinei şi de la uşile-ferestre.

De curând a apărut un proiect pentru un hotel care ar ocupa un întins spaţiu între strada Franceză şi chei, prevăzând – dacă ar fi să dăm crezare schiţei publicate pe Internet – restaurarea şi înglobarea caselor de la numerele 38, 40, 42.

Un bloc monolit cu 7 etaje, ultimele două retrase, ar ocupa restul spaţiului până la chei, prezentând către Dâmboviţa o faţadă întunecată, masivă, în perfectă dizarmonie cu arhitectura clădirilor din jur.

Clădirea de la numărul 40, monument istoric, a rămas fără detaliile faţadei paterului, dar etajul mai are încă decorul neoclasic, cu ferestre încununate cu frontoane triunghiulare şi separate de pilaştri cu capitel corintic.


Şirul de console ornamentale de la cornişă este aproape intact, ca şi friza delicată de ove de dedesubtul lor. Construită pe la 1889, clădirea a înglobat două case înguste aflate înainte pe două parcele distincte.

Mult mai bine păstrată, clădirea de la numărul 42 a înlocuit alte două clădiri mai înguste, parcelele fiind unificate cu ocazia alinierii străzii.
Au dăinuit chiar şi vitrinele originale, cu tâmplăria delicat sculptată.
Parterul este încadrat de doi pilaştri, ale căror capiteluri, în spatele firmei actualului negoţ care ocupă prăvălia, se pot bănui ionice. Intrarea către etaj, unde în mod tradiţional se afla locuinţa proprietarului, se face prin uşa din laterala parterului, prăvălia având intrarea prin uşa dintre cele două vitrine.

Deasupra vitrinelor, la partea superioară a parterului, se înşiră trei deschideri – una dreptunghiulară, două octogonale turtite – a patra, tot dreptunghiulară, a fost probabil astupată. Decoraţia eclectică a etajului, preponderent neoclasică, include ferestre încheiate în arc în plin cintru, cu motive ornamentale vegetale deasupra, pilaştri cu capiteluri ionice, dispuşi între ferestre, la cornişă friză cu motive vegetale şi console sculptate. Paradoxal, deşi clădirea nu e în stare de ruină, poartă totuşi pe faţadă celebra bulină roşie atestând şubrezimea construcţiei.

Numărul 44 împodobeşte locurile cu una dintre cele mai largi, mai bogat decorate şi mai intens coşcovite faţade de pe stradă.


Clădirea datează de la 1880; foarte mare, ea ocupă trei parcele, unificate cu ocazia alinierii străzii. Construcţia, simetrică, se orientează în jurul unei curţi interioare, în care se intră prin uşa situată în ax. Axul faţadei este subliniat la etaj de un vast balcon, spre care se deschid trei uşi-ferestre.
Etajul este o adevărată dezlănţuire de neoclasic: coloane angajate şi pilaştri cu capiteluri corintice, frize cu motive vegetale, frunze de acant, capete de lei, figuri alegorice, ghirlande, coroniţe, console sculptate. Ca multe alte clădiri clasificate monumente istorice de pe strada Franceză, şi imobilul de la numărul 44 îngreunează palmaresul ruşinos al Primăriei bucureştene cu povara neglijenţei revoltătoare a acestei instituţii faţă de patrimoniul Capitalei.

În sfârşit, la numărul 46, găsim una dintre puţinele clădiri renovate de pe bătrâna stradă: casa cu prăvălie a lui Christo Atanasiu, care, deşi a pierdut elementele originale de decor ale parterului, păstrează intactă ornamentaţia complexă a etajului.
Din repertoriul eclectic etalat pe faţadă nu lipsesc semicoloanele angajate care încadrează ferestrele, cu capiteluri ionice şi cu fusul împodobit cu ghirlande, frontoanele curbe deasupra ferestrelor, frizele cu ghirlande, consolele decorative etc. Din păcate, conştiinciozitatea meseriaşilor fiind ceea ce a fost dintotdeauna pe malurile Dâmboviţei, zugrăveala cu „lavabil” a început deja să se exfolieze.

Imobilul de pe colţul străzii Franceze cu strada Şelari, fostul hotel Regina, ocupă terenul până la cheiul Dâmboviţei.

Hotel Regina la începutul secolului XX
Fostul hotel Regina azi

Clădirea este foarte cunoscută pentru spectaculoasele ei bovindouri cu cariatide de pe colţuri, la etajul I, surmontate, la etajul II, de ciudate balconaşe acoperite cu baldachine susţinute de coloane turnate, de fontă.

Clădirea nu are număr pe strada Franceză; ea adăposteşte o instituţie a Statului.
Iar în intersecţia Frumoasă-Şelari se află şi acest capac de canal – altul decât cel pe care l-am postat acum câteva zile…


Copyright Silvia Colfescu, 2012

Case pe strada Franceză (5)

Panou ornamental sub ferestele de la nr. 11

Pornim din spatele bisericii Sf. Dumitru, ca să vedem casele de pe stânga mergând spre biserica Curtea Veche, cu numere fără soţ.

Prima casă pe colţ cu prelungirea străzii Tonitza este nr. 3.

Reconstruită în iunie 1850, casa a aparţinut până la 19 aprilie 1827 banului Constantin Bălăceanu. Casa, astăzi restaurată, are parter şi etaj. Faţadele ei au o decoraţie simplă şi expresivă, cu elemente în stilul neorenaşterii.

Clădirea de la nr. 5, o casă de sfârşit de secol XIX, poate iniţial cu prăvălie, păstrează la etaj un bogat decor neoclasic, cu frontoane triunghiulare la ferestre, pilaştri cu capitel compozit şi cu o friză cu ove la cornişă.

Parterul, mult modificat, a fost deposedat de ornamentaţie, precum şi de vitrina pe care probabil o avea. Parterul are acum două ferestre dreptunghiulare şi uşa de acces din stradă.

Numai la uşă a rămas la partea de sus un fragment de tâmplărie sculptată, care dă o idee asupra decorului original.

Casa de la nr 7, cu parterul complet remaniat, păstrează numai la etaj elegantul decor în stilul neorenaşterii. Datează de asemenea de la sfârşitul secolului XIX.

La nr. 9 se află un imobil de mari dimensiuni.

Construcţia se întinde pe 3 parcele (două pe strada Franceză numerele foste 19 şi 21) care au aparţinut doctorului Gheorghe M. Darvari (1839-1903) şi soţiei sale. Cea de a treia parcelă, în spatele primelor două, avea ieşire pe un tronson al actualei străzi Tonitza care în trecut se numea Sf. Dumitru, după biserica aflată aici. Iniţial, clădirea, construită după desenele arhitectului I. Friederich în 1891, era în stil academist de factură neoclasică. După 1920, ea a fost total transformată, căpătând actuala înfăţişare, încadrabilă într-un stil marcat de eclectism.
Imobilul a găzduit Sala Studio a ANTF „I. L. Caragiale”. De curând a fost retrocedat moştenitorilor.

La nr. 11 dăinuieşte casa cu prăvălia Prima Seminţerie Română (fondată în 1869) Friedrich Pildner, S-sor Eugen Amann; în 1911 era proprietatea Alecu Protopopescu.

Clădirea a fost construită probabil înainte de 1869. Arhitectura ei este de stil eclectic, cu elemente neoclasice şi neorenaştere. Compoziţia faţadei este simetrică, cu un balcon în ax. Este unul dintre cazurile rare în care au subzistat atât vitrinele originale de la parter, cât şi decoraţia etajului.

Vitrinele păstrează ornamentaţia sculptată în lemn. Gratiile ornamentale de la ferestrele subsolurilor sunt de asemenea din epoca în care s-a ridicat clădirea.
Etajul are opt ferestre, dispuse simetric faţă de balconul central. Sub ferestre, motivele decorative cu frunză de acant se compun în jurul unei figuri umane. Deasupra ferestrelor alternează o decoraţie compusă în unghi şi evocând un fronton triunghiular, cu una compusă în arc de cerc.

Balconul este bogat decorat, cu deschiderea flancată de două coloane adosate, cu capitel ionic, cu fusul împodobit cu ghirlande, care susţin o arcadă în plin cintru. Lemnăria uşii-fereastră aduce un rapel al frontonului triunghiular. Balustrada balconului este o reţea delicată de fier forjat, cu motive vegetale. Clădirea se articulează în jurul unei curţi interioare dreptunghiulare. Casa este într-o stare proastă de conservare, cu parterul îmbrăcat în mare parte în foi de placaj.

La nr. 13 se află imobilul bogatului moşier Ştefan Petrovici-Armis. Construit în anii 1870 şi remaniat în 1900, este o clădire de dimensiuni destul de importante, cu arhitectură eclectică, nuanţată de neoclasic; elementele de decor Empire provin probabil de la remanierea din 1900.

Clădirea a fost recent restaurată. Acum găzduieşte o întreprindere italiană de mobile de artă şi Camera de Comerţ italiană pentru România.

La nr. 15, o casă, datând de la sfârşitul secolului XIX, a fost complet remaniată, nemaipăstrând nici o urmă a compoziţiei iniţiale a faţadei.

Clădirea, construită pe o parcelă foarte îngustă, figurează în planul cadastral din 1911 ca aparţinând Judeţului Prahova. În prezent, proprietarii (?) au considerat potrivit să o împodobească pe faţadă cu o reţea decorativă, care contrastează ciudat cu ambianţa arhitecturală a străzii.

Alături, la nr. 17, pe colţul cu strada Şelari, se află casa Pencu. În 1911 ea figura ca proprietate a Aspasiei Dănescu.

Păstrată aproape exact aşa cum figurează pe documentele de arhivă, clădirea de colţ a fost construită în 1878. Primul ei proprietar, Pencu, era probabil un negustor suficient de bogat pentru a comanda acest edificiu de dimensiuni destul de mari, cu decor bogat. La parter, decorul iniţial era extrem de simplificat; s-a păstrat dispoziţia vitrinelor şi a uşilor. Nu a subzistat discreta friză decorativă, asemănătoare cu cea de sub cornişă, care despărţea parterul de etajul I.
La etajul I, ferestrele sunt surmontate de frontoane triunghiulare şi încadrate de pilaştri cu capiteluri compozite, vag corintice. Sub ferestre, pe panouri dreptunghiulare, apare un decor vegetal având în centru o figură umană. Vrejuri vegetale apar şi pe friza de la partea de sus a etajului I. Etajul II, foarte puţin retras, are ferestrele încheiate în arc în plin cintru, încadrate de semicoloane cu capiteluri coordonate cu cele de la etajul I. Aceleaşi capiteluri apar şi la pilaştrii care despart ferestrele de la etajul II.

Acoperişul mansardat al clădirii are lucarne încheiate în arc, foarte decorative. Clădirea are colţul tăiat oblic, încadrându-se în conformaţia străzii, aşa cum impunea urbanismul din anii de construcţie.

Cu nr. 17 se sfârşesc numerele fără soţ de pe strada Franceză, între străzile Tonitza şi Şelari.
Despre numerele cu soţ, în curând.

Copyright Silvia Colfescu 2012

Case pe strada Franceză (4)

Dintre ciudățeniile pe care le poţi găsi pe strada Franceză: capac de canal cu stema Bucureştilor
 cu Sf. Dumitru şi cu vulturul cruciat

Cel mai vechi tronson al străzii se întinde între strada Tonitza şi strada Şelari. Deşi strada e veche, casele sunt mai puţin vechi, cum spuneam, fiind toate construite după marele incendiu din 1847, până în ultimii ani ai secolului XIX.

Nr. 11: detaliu decorativ al vitrinei originale

Unele dintre ele au fost remaniate cu ocazia alinierilor succesive. Cele mai multe sunt în stare de conservare foarte proastă, deşi majoritatea sunt monumente istorice clasate. S-ar putea spune că, în afară de casa de la nr. 13 şi cea de la nr. 46, toate celelalte sunt în faze diferite de degradare.

Partea numerelor cu soţ

Numerotarea caselor este inegală. Din cauză că marea clădire a Muzeului de Istorie ocupă toată partea stângă a străzii, până la intersecţia cu strada Poştei, numerotarea fără soţ începe de la biserica Sf. Dumitru, care are vizavi, pe partea cu soţ, numerele 26 şi 28.

Casa Vlasto, îmbrăcată în schele

O veste (care pare a fi) bună: casa Vlasto, deteriorată de cele două incendii din octombrie şi noiembrie, se repară. O schelărie deasă îi îmbracă faţada dinspre strada Franceză, iar peste acoperişul spart a fost întinsă o prelată.
Din cauza particularităţii de numerotare, ne vom plimba întâi pe partea stângă a străzii, între numerele fără soţ 3-17, şi abia apoi pe cealaltă parte, de la nr. 32 la 46.
Cum s-a făcut târziu, amânăm plimbarea pe mâine.

Urbanismul prin nimicire

Bucureşti a ajuns în sfârşit, cu 40 de ani întârziere, la ora urbanismului prin nimicire. Nenumărate monumente istorice – sau simple clădiri frumoase, integrate armonios în peisajul urban înconjurător, au fost sacrificate fără remuşcări, în dorinţa de a face loc unor construcţii moderne, banale, disproporţionate, adevărate insulte aduse tramei urbane.

Cathedral Plaza - exemplu flagrant de disproporţie

Urbanismul prin nimicire a fost modern in Europa prin anii '70. Atunci s-au distrus in capitalele europene multe monumente istorice („păduchelniţe” sau „magherniţe”, cum le spun la noi detractorii zestrei istorice a oraşelor) si au fost înlocuite cu blocuri moderne (moderne atunci).

Norrmalm. Piaţa Sergels Torg, înconjurată de blocuri noi

Bunăoară, în Stockholm s-a ras cartierul istoric Norrmalm şi s-au construit clădiri moderne în loc.

Autorităţile se pregăteau să distrugă şi inima istorică a oraşului, insuliţa Gamla Stan, cu casele de pe ea. Străzi înguste, şerpuite, „magherniţe” din secolele XVII-XIX, în stare deosebit de proastă, practic aproape ruinate.

Ulicioara Prastgatan din Gamla Stan

În ultimul moment, s-a luat hotărârea să se renunţe la demolare şi să se restaureze vechile clădiri.

Gamla Stan. Portal

Astăzi, Gamla Stan este documentul de nobleţe al Stockholm-ului, o fermecătoare enclavă istorică în marele oraş modern: ACESTA - şi nu alt cartier al oraşului - atrage anual milioane de turişti şi este unul dintre cele mai puternice simboluri ale capitalei Suediei.

Acum, suedezii regretă amarnic că au distrus o parte importantă a patrimoniului istoric al oraşului.

Dar e prea târziu.

Cazul turnului Maine-Montparnasse din Paris este tot atât de grăitor.

Parizienii s-au lăsat şi ei duşi de valul modei anilor ’70. Construit între 1969-1972 (arh. Eugène Beaudouin, Urbain Cassan şi Louis Hoym de Marien), turnul înalt de 231 de metri arată ca un OZN căzut în mijlocul Parisului tradiţional. O glumă care mai circulă şi astăzi spune că din turn se vede cea mai frumoasă privelişte a Parisului: pentru că este singurul loc din care nu se vede... turnul. După construirea turnului, vederea edificiului monstruos, care reduce la insignifianţă clădirile din jur, i-a răcorit pe francezi. Doi ani după încheierea lucrărilor, parizienii au decis să se interzică în viitor construirea clădirilor înalte în perimetrul oraşului. Ca atare, clădirile înalte au fost masate în cartierul La Defense, în marginea Parisului, unde nu numai că nu deranjează pe nimeni, ci adaugă un plus de farmec întregului oraş.

Din păcate, înainte de interzicerea acestui tip de construcţii în inima oraşului, arhitecţii Richard Rogers şi Renzo Piano au câştigat în 1971 concursul instituit pentru proiectarea unei noi clădiri pentru muzeul artei moderne.

Centrul Pompidou-Beaubourg se ridică între 1972-1976, înzestrând Parisul cu o altă prezenţă marţiană căzută printre clădirile istorice.

Lângă imensa clădire, fântâna Stravinski, cu figuri abstracte datorate sculptorilor Jean Tinguely şi Nicki de Saint-Phalle, se profilează bizar pe fondul bisericii gotice Saint-Merri, de-alături, desăvârşind impresia de corp străin pe care o dă Centrul Pompidou.

Din 10 parizieni cu care am discutat, 9 detestă turnul Montparnasse şi găsesc criticabilă ideea inserării arhitecturii centrului Pompidou în ambientul arhitectural tradiţional al Parisului.

Dar e prea târziu.

Sunt multe exemple de oraşe mari, moderne, europene (şi americane de altfel) care-şi respectă istoria şi îşi păstrează cartierele istorice.

De pildă, ce poate fi mai "păduchelniţă" decât Zlata Ulicka din Hrad-ul Pragăi? Nişte nenorocite de cocioabe, vechi de sute de ani! De ce nu le-or fi ras cehii, să facă nişte blocuri sănătoase de sticlă în locul lor? Le-au lăsat acolo, le-au restaurat şi le îngrijesc cu sfinţenie. Iar cine vine la Praga, se duce neapărat să vadă Hradul şi Zlata Ulicka.

Polonezii au reconstruit integral centrul bombardat al Varşoviei. Adică au refăcut „magherniţele”.

Amsterdam, Bruxelles, Viena, oraşele germane care au scăpat de bombardament, toate oraşele şi orăşelele italiene etc. etc. îşi apără şi îşi îngrijesc clădirile istorice, fie ele şi din cele mai modeste.

De ce?

Pentru că un oraş european, prin excelenţă un oraş vechi, are nevoie de aceste „documente” construite, care îi conferă identitatea inconfundabilă, îi atestă vechimea, unicitatea.

Altfel, am ajunge cu toţii să trăim în copii palide şi neinteresante ale... Dubai-ului.

În cel mai bun caz.

PS Într-un comentariu interesant, vag acuzator, o persoană care semnează doar "Popescu" mă întreabă dacă, admirând Varşovia, dau de înţeles că trebuie să admirăm un fals. Îmi pare rău că am dat o impresie greşită: nu cred că admirăm un fals, ci o reconstituire; şi admirăm devotamentul locuitorilor Varşoviei faţă de istoria oraşului lor. De altfel, soluţia excepţională a reconstituirii monumentelor distruse de război a mai fost adoptată, cel mai cunoscut caz fiind cel al oraşului Dresda, care a refăcut după război palatele de pe malul Elbei. Ultimul monument reclădit (inaugurat în 2005) a fost biserica Frauenkirche, păstrată de la bombardarea Dresdei până în anii 2000 sub formă de grămadă de pietre.

Biserica a fost reconstruită, folosindu-se, acolo unde s-a putut, părţile rămase, aşa cum se poate vedea în fotografia de mai sus. Este greu să nu admiri efortul germanilor de a reconstrui acest monument. Este greu să nu înţelegi sentimentele care i-au împins să facă acest (costisitor) gest, în loc să construiască pe acel loc nişte blocuri eficiente economic. Şi este greu / nedrept să numeşti Frauenkirche un fals.

De altfel, doamna?/domnul? Popescu "poate fi de acord" că "unele" demolări pot fi dezastruoase. În situaţia Bucureştilor, în care demolările se înmulţesc ca ciupercile, problema nu se mai reduce la "unele". Întrebăm şi noi: câte?