Urbanismul prin nimicire

Bucureşti a ajuns în sfârşit, cu 40 de ani întârziere, la ora urbanismului prin nimicire. Nenumărate monumente istorice – sau simple clădiri frumoase, integrate armonios în peisajul urban înconjurător, au fost sacrificate fără remuşcări, în dorinţa de a face loc unor construcţii moderne, banale, disproporţionate, adevărate insulte aduse tramei urbane.

Cathedral Plaza - exemplu flagrant de disproporţie

Urbanismul prin nimicire a fost modern in Europa prin anii '70. Atunci s-au distrus in capitalele europene multe monumente istorice („păduchelniţe” sau „magherniţe”, cum le spun la noi detractorii zestrei istorice a oraşelor) si au fost înlocuite cu blocuri moderne (moderne atunci).

Norrmalm. Piaţa Sergels Torg, înconjurată de blocuri noi

Bunăoară, în Stockholm s-a ras cartierul istoric Norrmalm şi s-au construit clădiri moderne în loc.

Autorităţile se pregăteau să distrugă şi inima istorică a oraşului, insuliţa Gamla Stan, cu casele de pe ea. Străzi înguste, şerpuite, „magherniţe” din secolele XVII-XIX, în stare deosebit de proastă, practic aproape ruinate.

Ulicioara Prastgatan din Gamla Stan

În ultimul moment, s-a luat hotărârea să se renunţe la demolare şi să se restaureze vechile clădiri.

Gamla Stan. Portal

Astăzi, Gamla Stan este documentul de nobleţe al Stockholm-ului, o fermecătoare enclavă istorică în marele oraş modern: ACESTA - şi nu alt cartier al oraşului - atrage anual milioane de turişti şi este unul dintre cele mai puternice simboluri ale capitalei Suediei.

Acum, suedezii regretă amarnic că au distrus o parte importantă a patrimoniului istoric al oraşului.

Dar e prea târziu.

Cazul turnului Maine-Montparnasse din Paris este tot atât de grăitor.

Parizienii s-au lăsat şi ei duşi de valul modei anilor ’70. Construit între 1969-1972 (arh. Eugène Beaudouin, Urbain Cassan şi Louis Hoym de Marien), turnul înalt de 231 de metri arată ca un OZN căzut în mijlocul Parisului tradiţional. O glumă care mai circulă şi astăzi spune că din turn se vede cea mai frumoasă privelişte a Parisului: pentru că este singurul loc din care nu se vede... turnul. După construirea turnului, vederea edificiului monstruos, care reduce la insignifianţă clădirile din jur, i-a răcorit pe francezi. Doi ani după încheierea lucrărilor, parizienii au decis să se interzică în viitor construirea clădirilor înalte în perimetrul oraşului. Ca atare, clădirile înalte au fost masate în cartierul La Defense, în marginea Parisului, unde nu numai că nu deranjează pe nimeni, ci adaugă un plus de farmec întregului oraş.

Din păcate, înainte de interzicerea acestui tip de construcţii în inima oraşului, arhitecţii Richard Rogers şi Renzo Piano au câştigat în 1971 concursul instituit pentru proiectarea unei noi clădiri pentru muzeul artei moderne.

Centrul Pompidou-Beaubourg se ridică între 1972-1976, înzestrând Parisul cu o altă prezenţă marţiană căzută printre clădirile istorice.

Lângă imensa clădire, fântâna Stravinski, cu figuri abstracte datorate sculptorilor Jean Tinguely şi Nicki de Saint-Phalle, se profilează bizar pe fondul bisericii gotice Saint-Merri, de-alături, desăvârşind impresia de corp străin pe care o dă Centrul Pompidou.

Din 10 parizieni cu care am discutat, 9 detestă turnul Montparnasse şi găsesc criticabilă ideea inserării arhitecturii centrului Pompidou în ambientul arhitectural tradiţional al Parisului.

Dar e prea târziu.

Sunt multe exemple de oraşe mari, moderne, europene (şi americane de altfel) care-şi respectă istoria şi îşi păstrează cartierele istorice.

De pildă, ce poate fi mai "păduchelniţă" decât Zlata Ulicka din Hrad-ul Pragăi? Nişte nenorocite de cocioabe, vechi de sute de ani! De ce nu le-or fi ras cehii, să facă nişte blocuri sănătoase de sticlă în locul lor? Le-au lăsat acolo, le-au restaurat şi le îngrijesc cu sfinţenie. Iar cine vine la Praga, se duce neapărat să vadă Hradul şi Zlata Ulicka.

Polonezii au reconstruit integral centrul bombardat al Varşoviei. Adică au refăcut „magherniţele”.

Amsterdam, Bruxelles, Viena, oraşele germane care au scăpat de bombardament, toate oraşele şi orăşelele italiene etc. etc. îşi apără şi îşi îngrijesc clădirile istorice, fie ele şi din cele mai modeste.

De ce?

Pentru că un oraş european, prin excelenţă un oraş vechi, are nevoie de aceste „documente” construite, care îi conferă identitatea inconfundabilă, îi atestă vechimea, unicitatea.

Altfel, am ajunge cu toţii să trăim în copii palide şi neinteresante ale... Dubai-ului.

În cel mai bun caz.

PS Într-un comentariu interesant, vag acuzator, o persoană care semnează doar "Popescu" mă întreabă dacă, admirând Varşovia, dau de înţeles că trebuie să admirăm un fals. Îmi pare rău că am dat o impresie greşită: nu cred că admirăm un fals, ci o reconstituire; şi admirăm devotamentul locuitorilor Varşoviei faţă de istoria oraşului lor. De altfel, soluţia excepţională a reconstituirii monumentelor distruse de război a mai fost adoptată, cel mai cunoscut caz fiind cel al oraşului Dresda, care a refăcut după război palatele de pe malul Elbei. Ultimul monument reclădit (inaugurat în 2005) a fost biserica Frauenkirche, păstrată de la bombardarea Dresdei până în anii 2000 sub formă de grămadă de pietre.

Biserica a fost reconstruită, folosindu-se, acolo unde s-a putut, părţile rămase, aşa cum se poate vedea în fotografia de mai sus. Este greu să nu admiri efortul germanilor de a reconstrui acest monument. Este greu să nu înţelegi sentimentele care i-au împins să facă acest (costisitor) gest, în loc să construiască pe acel loc nişte blocuri eficiente economic. Şi este greu / nedrept să numeşti Frauenkirche un fals.

De altfel, doamna?/domnul? Popescu "poate fi de acord" că "unele" demolări pot fi dezastruoase. În situaţia Bucureştilor, în care demolările se înmulţesc ca ciupercile, problema nu se mai reduce la "unele". Întrebăm şi noi: câte?

Într-o ţară fără lege, fărădelegea conduce

Clădirea Inspectoratului General al Poliţiei (arhitect Statie Ciortan, 1914-1926, stil neoromânesc) oglindită în faţadele de sticlă ale blocului care adăposteşte un sediu bancar, construit între Calea Victoriei şi str. Mihai vodă, între CEC şi magazinul Victoria

Am scris acest articol acum catva timp, într-o criză de indignare, dar nu l-am mai publicat pe web, cred că din excesivă lehamite. Astăzi, a nu ştiu câta hotărâre judecătorească a unui tribunal românesc confirmă obligativitatea demolării mastodontului care poceşte şi pune în primejdie Catedrala Sf. Iosif. Într-o ţară normală, n-ar fi fost nevoie de mai multe hotărâri judecătoreşti. La noi, mă tem că şi această a n-a hotărâre va fi urmată de cunoscutul dialog de surzi, pe deoparte investitorul apărându-şi cu ferocitate bunul construit prin fraude, pe de altă parte societatea civilă, bucureştenii, Arhiepiscopia catolică, Academia, Vaticanul, UE şi probabil şi bunul Dumnezeu din cer bătându-şi gura de pomană, păgubaşi cu dreptatea-n mână. Aşa că m-a luat iarăşi indignarea. Profit ca să public articolul, până nu mă loveşte iarăşi reacţia firească de lehamite.

Catedrala Sf. Iosif, strivită de uriaşul bloc construit la câţiva metri de ea

Ameninţarea surdă la adresa oraşului nostru, care se simte mai mult sau mai puţin difuz de câtăva vreme, începe să se concretizeze. Într-adevăr, dacă până acum distrugerile au avut un aspect parcă întâmplător, lovind în locurile unor verigi mai slabe ale oraşului, acum se configurează treptat în faţa ochilor noştri un tablou de amploare.

Picate parcă din cer

Picate parcă din cer în diferite puncte ale Capitalei, ocupând locuri pe care nici nu ne mai aducem aminte ce se afla, au răsărit pretutindeni mastodonţi de beton, sfâşiind coerenţa peisajului.
Pe colţul pieţei De Gaule, o piaţă largă, aerisită, mărginită de parc şi de câteva clădiri în dimensiuni tradiţionale, între care un bloc în stil „modern” de Marcel Iancu, s-a ridicat un bloc masiv, masivitate subliniată şi de neinspirata culoare neagră cu care e vopsit în parte.

Un alt bloc înalt, cu un acoperiş care evocă irezistibil o şapcă de om beat, urâţeşte un colţ al pieţei Victoria.

Nu departe de el, pe bulevardul Mihalache, încă un bloc cu multe etaje striveşte clădirile din jur, reducându-le la o adunătură de căsuţe meschine, pitite în umbra lui.

Fără nici o legătură cu peisajul din jur, blocul din bd. Ion Mihalache rupe trama urbanistică a cartierului

Din păcate

Din păcate, răul nu se mărgineşte numai la atât. Printr-un nefericit hazard, acest bloc formează un neaşteptat cap de perspectivă aristocraticului bulevard Lascăr Catargiu, înfipt ca un ac în unghiul pe care îl formează spre orizont laturile străzii. Mai mult, dacă priveşti din faţa palatului Victoria clasicul edificiu al Muzeului de Ştiinţe Naturale Antipa, ai surpriza să-l vezi încadrat de aceste două ultime blocuri, ca doi canini care rânjesc din maxilarul unei feline.

Să nu uităm cele două blocuri care martirizează Catedrala armeană şi Catedrala Sf. Iosif. Ridicate ameninţător deasupra celor două lăcaşuri, blocurile sufocă întregul cartier din jur.

La fel în Griviţei-Buzeşti, unde blocul Generali reduce la neant armonia peisajului urban, dezvoltat organic în gama minoră a unui cartier mărginaş cu farmec desuet.

Dacă până acum

Dacă până acum apariţia acestor clădiri înalte a putut părea într-un fel întâmplătoare, azi se constată un atac masiv şi concertat asupra centrului istoric. Agresiunea se concentrează asupra pieţei Romane şi a împrejurimilor ei imediate, într-o încercare de a anihila identitatea acestei părţi a oraşului. De la blocurile care vor mutila tihnitul cartier Povernei-Alecsandri, la cele care vor ruina ambianţa străzilor Tell, Biserica Amzei, Mendeleev şi direct a pieţei Romane, la cel din Dionisie Lupu şi la piramida cu care se intenţionează să se arunce în derizoriu palatul Ştirbei, totul trădează intenţia îndelung premeditată de a schimba complet chipul acestei părţi de centru-nord a oraşului. Şi nu în bine. Pierderea eleganţei discrete a cartierului din jurul pieţei Romane va mai sărăci oraşul de încă o parte din farmecul lui.

Nu consolează pe nimeni

Nu consolează pe nimeni faptul că pocirea Căii Victoriei a început deja de la sudul ei, cu blocul de lângă CEC şi cu hotelul de lângă Palatul Telefoanelor.

Blocul din Calea Victoriei, de lângă CEC, profilându-se ciudat în spatele clădirii clasice a Tribunalului Ilfov, fost casa Ghica

Nici că banca Marmorosch Blank, capodoperă a lui Petre Antonescu, aşteaptă să fie transformată într-o ridiculă bucată de faţadă a unui bloc disproporţionat.

Faţada desfăşurată a băncii Marmorosch Blank, desen de Petre Antonescu
Era pe vremea când strada Doamnei se numea strada Paris...
(imagine obţinută prin amabilitatea arh. Dan Ionescu)

Şi nu vedem

Şi nu vedem decât vârful aisbergului.
Aşa cum nimeni n-a ştiut că podoabele străzii Povernei vor fi distruse, decât atunci când buldozerul şi-a început treaba, ne putem aştepta ca noi distrugeri să survină acolo unde nici nu ne trece prin gând. Nu numai în Romană. Ci peste tot unde mai subzistă mărturii ale trecutului, care, spre ghinionul lor şi al nostru, ocupă o porţiune de teren pe care o pândeşte un „investitor”.

Pentru că la noi

Pentru că la noi totul este de vânzare, iar cei care au bani nu au ruşine.

Pentru că la noi ideea de dezvoltare urbană în folosul locuitorilor nu poate trezi decât un zâmbet batjocoritor.

Pentru că la noi există obligativitatea consultării opiniei publice, dar asta se face dând două anunţuri mititele într-un ziar pe care nu-l citeşte nimeni.

Pentru că la noi există legi, dar nu se aplică.

Pentru că la noi se dau hotărâri judecătoreşti, dar nu le respectă decât proştii. „Deştepţii”, cu primarul în frunte, nu se sinchisesc de ele.

Într-o ţară fără lege, fărădelegea conduce.

Copyright Silvia Colfescu, 2011