Casa Rosetti Soleşti din Povernei 1-3 sub ameninţare iminentă!!

Se pregăteşte o nouă distrugere în Povernei. De data asta la nr. 1-3. Pe aceeaşi schemă a înşelăciunii, sprijinită pe întocmirea defectuoasă a planurilor topografice cadastrale ale primăriei. Cine a întocmit planurile cadastrale???

Planul cadastral al primăriei, cu ştampila aferentă

Pe aceste planuri, casa generalului Adrian, situată în Povernei 2 nu are număr stradal.

Deşi avea până ieri placă pe stâlpul de poartă (vezi articolele precedente), iar pe un alt stâlp al gardului este un indicator stradal general pe care scrie Str. Povernei nr. 1-44. Ca şi pe casa de vizavi, Povernei 1-3, pe care se află acelaşi indicator, semn că ambele clădiri se află pe Povernei.

Indicatoarele Povernei, identice pe casa Adrian şi pe casa Rosetti Soleşti

Poarta casei Rosetti Soleşti. Gardul, acelaşi, cu traforuri de piatră, înconjură curtea din Constantin Daniel până în Povernei

Ansamblul casei Rosetti Soleşti, alcătuit din trei clădiri, ocupă colţul străzii Povernei cu Constantin Daniel. Ansamblul este identificat prin stilistica proprie, extrem de coerentă, şi pur şi simplu prin faptul că este înconjurat cu un gard de piatră cu traforuri vegetale, caracteristic stilului Art Nouveau şi de o foarte bună calitate.

Ei bine, dacă te uiţi pe planul topografic al primăriei, casa Adrian nu are număr, dar casa Rosetti Soleşti are mai multe! Are nr. 1-3, scris discret într-un colţ al planului, cu 3-ul cam şters, şi în celălalt colţ apare, prin miracol, nr. 11! Ce 11? Pe ce stradă?

Planul topografic al primăriei: Casa Adrian nu are număr (în realitate este la nr. 2 pe Povernei), în schimb apar două numere 11 pe Constantin Daniel. Iar garajele casei Adrian poartă nr. 4: pe ce stradă? Aici nu e Alecsandri, e Povernei colţ cu Daniel (lipit de nr. 11 din Daniel)

Pe strada Constantin Daniel există un singur nr. 11. Este şi fost întotdeauna micul bloc de lângă numărul 13, bloc în care a fost sediul unei întreprinderi, apoi al revistei Plai cu boi. Un bloc lipit de clădirea grajdurilor –garajelor din curtea casei gen. Adrian.

Strada Constantin Daniel 11, lângă 13 şi 15

Dar, ce să vezi? Pe planul cadastral al primăriei, scris hoţeşte într-un colţ al curţii casei Rosetti Soleşti, apare un nr. 11 care nu are cum să fie acolo. Casa se învecinează direct cu o căsuţă care poartă dintotdeauna numărul 9.

Casa din Constantin Daniel 9, direct învecinată cu Povernei 1-3, casa Rosetti Soleşti

Misterul se lămureşte când aflăm că Alecsandri Estates a cerut autorizaţie de desfiinţare a clădirii de pe Constantin Daniel 11. Şi a primit-o. Care 11? Cel adevărat, al blocului de pe Constantin Daniel, lângă 13, sau falsul din curtea casei Rosetti Soleşti?

Aşa că va demola probabil cel puţin o parte din casa Rosetti Soleşti, pentru că un desenator (???) a scris 11 într-un cerculeţ în colţul curţii. Rămâne de văzut cine a întocmit cu atâta schepsis planurile topografice ale primăriei. Pentru că prea le folosesc celor de la Alecsandri Estates "greşelile" din planul topografic.

Pachetul majoritar de acţiuni al Proiect Bucureşti a fost preluat în 2007 de compania Bantisco Holdings, controlată de Bantisco Holdings Limited, cu sediul în Cipru. Bantisco Holdings are în jur de 90% din acţiunile Proiect Bucureşti. Proiect Bucureşti a transferat proprietatea asupra terenurilor şi clăsirilor din Alecsandri şi Povernei către firma Alecsandri Estates, deţinută integral de Bantisco Holdings.

Oare greşelile din planul cadastral or fi având vreo legătură cu Institutul de arhitectură Proiect Bucureşti, implicat de o jumătate de veac în tot ce mişcă în construcţii şi arhitectură în nefericitul nostru oraş?

Copyright Silvia Colfescu, 2011

Demolarea din Povernei 2 continuă, în ciuda escrocheriei dovedite

Ieri, 9 mai 2011, am fotografiat casa generalului Adrian din Povernei 2 pe jumătate demolată, în dispreţul legilor.

Pe stâlpul de poartă era fixată dovada înşelătoriei care a prezidat la demolarea abuzivă a casei, si anume placa pe care era înscrisă cu litere mari adresa clădirii: Str. Povernei nr. 2.

Alături era pus de mântuială un panou vechi, probabil rămas de la demolarea clădirii din Vasile Alecsandri 4, fostă tot a Institutului Proiect-Bucureşti, cu un număr de autorizaţie de desfiinţare care nu putea avea nici o legătură cu casa din Povernei 2.

În afară de faptul că aparţin aceluiaşi proprietar, singura legătură între cele două adrese este învecinarea celor două terenuri, situate spate în spate. „Confuzia” de adrese între Povernei 2 şi Alecsandri 4 nu este posibilă, fiecare având faţadele pe străzile pe care au şi adresa.

Ieri, la ora la care m-am dus să fotografiez dezastrul, în faţa casei era o echipă a televiziunii, alertată de protestele locuitorilor cartierului. Puţin mai târziu, a venit să facă fotografii şi Christian Mititelu, membru de seamă al societăţii civile şi în acelaşi timp locuitor al acestui cartier.

În aceeaşi seară, Catiuşa Ivanov a semnat un amplu articol în Hotnews, semnalând noua spoliere a valorilor istorice ale Bucureştilor.

După toate aceste semnale, ar fi fost normal ca autorităţile competente să se sesizeze şi să oprească distrugerile.

Care credeţi că a fost consecinţa tuturor acestor semnale?

În timpul nopţii, s-a scos de pe stâlpul porţii plăcuţa cu adresa!!! Iar casa a fost demolată până aproape de temelie!

Înşelătoria cu „confuzia” de adrese este demnă de un răsunător proces penal.

Pro do mo, unul dintre ONG-urile cele mai active în apărarea patrimoniului bucureştean, şi-a manifestat deja intenţia să declanşeze acest proces.

Sperăm ca, după tipicul deja încetăţenit, să nu se ascundă sub preş acest nou atac la istoria Capitalei şi să se pedepsească făptuitorii, în sfârşit, aşa cum se cuvine. Ne-am săturat să trăim în ţara în care corupţia se răspândeşte ca râia, cuprinzând treptat cercuri din ce în ce mai largi de cetăţeni. Banii nu pot închide la nesfârşit ochii care sunt obligaţi să VADĂ, prin însăşi poziţia pe care o ocupă. Ajunge!

O bijuterie arhitecturală faţă în faţă cu demenţa instituţionalizată

Că trăim vremuri de demenţă instituţionalizată nu mai este un secret pentru nimeni. Demenţa instituţionalizată este aceea care face ca autorităţile obligate prin însăşi definiţia lor să apere bogăţiile oraşului, adică în primul rând patrimoniul lui istoric şi arhitectural, să lase, din nepăsare sau din alte motive şi mai rele, ca indivizi fără ruşine şi de o lăcomie paranoică să devasteze monumentele oraşului.

Astfel am ajuns să vedem că se distrug vestigiile Academiei Domneşti de la Sf. Sava, vestigii care în orice altă ţară a Europei ar fi fost valorificate şi ar fi devenit o podoabă a oraşului şi o dovadă a unei istorii comparabile cu aceea a altor capitale europene, a respectabilităţii unei comunităţi orăşeneşti ce ar trebui să fie mândră de o istorie seculară.

Astăzi, o altă nemernicie spoliază oraşul de una dintre bijuteriile lui arhitecturale, în nepăsarea edililor şi a cetăţenilor Bucureştilor.

Cum s-a ajuns ca una dintre cele mai frumoase case din cartierul Povernei-Căderea Bastiliei să fie demolată fără nici o jenă, fără nici un respect pentru patrimoniul naţional şi, nu în ultimul rând, pentru înfăţişarea cartierului?

Foarte simplu. Prin înşelătorie. Pe faţă.

Casa din Povernei 2

Casa din Povernei 2, cap de perspectivă pentru strada Visarion, integrată armonios în arhitectura cartierului, a dăinuit până astăzi 9 mai 2011.

Ea a fost construită, între 1885-1889, de generalul George Adrian (1821-1889); proprietatea era înscrisă pe numele soţiei sale, Elena Adrian, născută Sturdza. Casa figurează, cu exact planul care s-a păstrat până astăzi, pe planul Bucureştilor de la 1911. Deşi nu s-a găsit (încă) autorizaţia de construire, se ştie că edificiul figurează pe o listă de pe la 1900 a caselor construite de arhitectul Louis Pierre Blanc (arhitectul clădirilor Ministerului Agriculturii, Facultăţii de Medicină, casei H. Speyer şi al casei Take Ionescu etc.).

Clădirea prezintă o importanţă cu totul deosebită din punctul de vedere al istoriei arhitecturii Capitalei, fiind una dintre rarele case bucureştene păstrate din perioada de trecere de la stilul academist, caracteristic celei de a doua jumătăţi a sec. XIX, la stilul naţional al perioadei următoare, cunoscut şi sub numele de stil neo-românesc şi ilustrat cu precădere de arhitecţii Ion Mincu, P. Smărăndescu, State Baloşin, Arghir Culina etc. Arhitectul Louis Blanc a mai construit numai una sau două case în stil naţional.

Adresa casei

Adresa casei a fost dintotdeauna Povernei 2. Inclusiv în tot timpul în care a aparţinut Institutului Proiect-Bucureşti. Inclusiv când acest institut a vândut o mare parte a patrimoniului său unui investitor străin şi după ce s-a mutat la o adresă pe care o indică pe toate clădirile sale.

Pentru că, pentru un investitor străin, e o afacere să intri în cârdăşie cu bogatul institut. Acesta era proprietarul casei de pe Povernei 2, al complexului de clădiri de vizavi, pe Povernei 1-3, şi al clădirilor de pe Alecsandri 4, care înglobează fostul nr. 2 de pe Alecsandri, o clădire în stil neoromânesc construită în 1911 de arhitectul inginer Cesare Fantolli.

Investitorul străin

Investitorul străin şi-a început activitatea în cadrul colaborării cu distinsul institut de arhitecţi dărâmând clădirea Centralei Uzinelor Domeniile Reşiţa, de pe Str. V. Alecsandri 4, după 1949 sediu al Institutului Proiect-Bucureşti, o clădire imensă, făcută să dureze secole, a cărei demolare a torturat întregul cartier timp de o lună în vara anului 2009, iscând valuri de praf de ciment întrutotul asemenea valurilor de cenuşă consecutive erupţiei unui vulcan.

A urmat o lungă pauză

A urmat o lungă pauză. Cartierul s-a mai liniştit. În sfârşit, în primăvara aceasta, a început o devastare metodică, pe înfundate, în interiorul casei Adrian. Cum exteriorul a rămas neatins, nimeni nu avea dreptul să protesteze împotriva unor eventuale reamenajări decise de proprietar în interiorul clădirii lui. Întrebările adresate de fundaţia Pro do mo autorităţilor au rămas fără răspuns. S-a pretextat că s-a eliberat o autorizaţie de demolare pentru … Constantin Daniel 11, blocul de alături de casa Adrian, care nici măcar nu figurează pe aceeaşi stradă. Toată lumea s-a gândit că Proiect-Bucureşti a cumpărat acest bloc, fără o calitate arhitecturală deosebită, şi vrea să renunţe la el. Lumea n-a protestat.

Până ieri.

Până ieri. Ieri, casa Adrian a fost învelită în văluri funebre.

Azi, o jumătate din ea a fost deja demolată.

S-a aflat că la baza acestui vandalism stă o şmecherie. Dâmboviţeană, desigur, în combinaţie cu şmecheria mult mai veche, moştenită de la vechii greci. Nu degeaba s-a păstrat dictonul Timeo Danaos et dona ferentes. Mă tem de greci şi când îmi fac daruri.

Şi anume: prin cine ştie ce întâmplare, pe planurile primăriei nu este înscris numărul casei. Deşi pe stâlpul de poartă scrie pe o plăcuţă de bronz Povernei 2. Şi atunci, profitând de faptul că terenul casei Adrian e învecinat spate în spate cu terenul Domeniilor Reşiţa din Alecsandri 4, proprietarii au pretins că acea casă se află pe Alecsandri 4. Deşi pe poartă scrie Povernei 2 şi casa, cu faţada stradală fără nici o legătură cu strada Vasile Alecsandri, este prima casă cu număr par de pe Povernei, între Povernei 4 (un mic bloc) şi Constantin Daniel 11 (alt mic bloc).

Aşa că proprietarii au pus pe gard un vechi panou rămas de la demolarea din Alecsandri 4, cu un număr de autorizaţie care probabil li s-a acordat pentru acea adresă, şi au purces la demolare.

Pe gardul casei, pe stâlpul de poartă stă plăcuţa de stradă pe care scrie Povernei 2. Alături, pe gard, a fost montat un vechi panou pe care scrie că proprietarii au autorizaţie de demolare pentru Alecsandri 4.

De ce oare îmi vine în minte că adeseori nesimţirea face casă bună cu prostia?

Azi

Azi, în faţa bijuteriei arhitecturale pe jumătate distruse, au început să se neliniştească locuitorii cartierului, televiziunea, ziarele. Ca şi în cazul celorlalte distrugeri, autorităţile vor ridica din umeri, complice cu vandalii. Cartierul va fi iremediabil pocit de un mamut de şase etaje, în care vor coexista hotel, magazine, garaje, cine mai ştie ce. Pe străduţele înguste, pe care şi aşa nu mai încap automobilele proprietarilor din cartier, se va instaura coşmarul absolut al circulaţiei spre acest mare imobil, potrivit ca nuca în perete cu casele P sau P+1, maximum P+2 care mărginesc străduţele.

În nesimţirea edililor şi a locuitorilor, oraşul este chelit sistematic de valorile lui istorice şi arhitecturale.

Edilii vor ridica din umeri.

Cui îi pasă de calitatea vieţii în Bucureşti?

Pe cine deranjează o pierdere imensă şi iremediabilă din tezaurul istoric al oraşului, dacă ea se însoţeşte de un câştig corespunzător în buzunarele cui se cuvine?

Copyright Silvia Colfescu, 2011

Exotism bucureştean

Ce te faci dacă, într-o zi însorită de primăvară (se mai întâmplă câteodată), te cuprinde dorul de ducă? Şi vrei să mergi undeva, măcar 5 minute, într-un loc în care să ţi se pară că eşti departe de cenuşiul bucureştean, că eşti pe un tărâm exotic, într-o ţară a poveştilor?

Ei bine, se poate.
Dar e funcţie de posibilităţi.
Dacă ai un avion personal
Dacă ai un avion personal, te urci în el şi îi spui pilotului să te ducă în sudul Italiei, chiar în tocul cizmei, regiunea numită Puglia. Aterizezi la Bari şi de-acolo, cu o maşină, prin Casamassima şi Turi, într-o oră eşti la Alberobello.

E un orăşel cu case ciudate, căsuţe de turtă dulce cu acoperişuri ascuţite, ca în basmele fraţilor Grimm, un loc plin de poezie şi de inedit.Când vei ajunge acolo, cu siguranţă că o să te simţi scos din banalitatea zilnică.
Dar poate că nu ai avion
Dar poate că nu ai avion personal. Speranţa nu-i pierdută.
E suficient să te duci cu troleibuzul la intersecţia căii Moşilor cu strada Mihai Eminescu. Intri pe Eminescu şi o iei la dreapta pe Episcopul Radu. Treci de casa cu cavalerul de tinichea de la numărul 29, traversezi strada Ardeleni şi ai ajuns.

Pe dreapta, se deschide Intrarea Monahului.
E un loc care nu seamănă cu nimic din Bucureşti. O fundătură, mărginită la început, pe stânga, de un calcan, îţi deschide în faţă priveliştea neobişnuită a unor căsuţe de basm.

Probabil este o parcelare interbelică, în care un arhitect cu imaginaţie, nu am aflat care, a desenat acest ansamblu fantezist şi înzestrat cu coeziune.
Un arhitect ar spune
Un arhitect ar spune că sunt construcţii de stil naţional cu tendinţă bizantinizantă.
Unii dintre proprietari sunt de părere că locuiesc în case de stil neobrâncovenesc.
Alţii n-au nici o părere.
Alţii au chiar câini cu un pronunţat simţ al proprietăţii.

Oricum, sunt căsuţe roşii, ca de păpuşi, din belşug împodobite, e adevărat, cu motive împrumutate ŞI din repertoriul stilului neo-românesc, în general subliniate cu alb, cu turnuleţe acoperite cu conuri.
Este un izbitor hiatus între arhitectura anodin-vag-academist-neoromânească a cartierului şi arhitectura extrem de coerentă (s-ar putea spune în incoerenţa ei) a micului ansamblu de case.
Atmosfera roşiatică a fundăturii e luminată de grădiniţele din jurul caselor.

Unii proprietari, vizibil noi şi vizibil cu bani, au spart o breşă în unitatea ansamblului, refăcând fără mare respect câteva case şi păstrând – parţial sau deloc – ornamentaţia şi culoarea iniţială. Totuşi, în mare, locului i-a rămas aerul de poveste, care îmi aminteşte, în mic, de un Alberobello bucureştean, unde te poţi catapulta în necunoscut într-o zi însorită.

Copyright Silvia Colfescu 2011

Un bucureştean de adopţie

Cum ar putea cineva să lase atâtea urme durabile pe chipul Bucureştilor fără să fie considerat un adevărat fiu al oraşului, chiar dacă s-a născut în Moldova?

Cum poate acelaşi om să fie într-atâta uitat încât, într-un oraş în care munca mâinilor lui împodobeşte monumente de seamă ale urbei, să nu-şi aducă aminte aproape nimeni de numele lui? Paradoxal destin al lui Alexandru Dimitriu, personalitate marcantă a lumii industriaşilor români interbelici, autor al unora dintre cele mai complicate acoperişuri monumentale din Capitală.
Născut în 1871, „absolvent lauriat” al Şcolii de Arte şi Meserii din Iaşi, acest om de o hărnicie şi o ingeniozitate ieşite din comun a bătut întreaga Europă în căutarea perfecţiunii în meseria sa.
Mult mai târziu
Mult mai târziu, când numele lui era deja cunoscut în Bucureşti, când comenzile curgeau şi când pe strada General Dona (fostă Numa Pompiliu) No 26, era cunoscută

Fabrica de Produse Metalice

Specialitate:
Ornamentaţii Arhitectonice pentru Acoperişe

al cărei proprietar era, Alexandru Dimitriu şi-a comandat o hârtie cu antet extrem de revelator, un adevărat CV.

Sub numele lui, înscris în capul paginii, figurează lista instituţiilor cărora le datora pregătirea: nu era numai „vechi absolvent al Şcolii de Arte şi Meserii Iaşi”, ci şi „al Institutului de Electroplastie Berlin”, şi ucenicise într-un şir impresionant de ateliere artizanale din Viena, Köln, Berlin, Paris, Marsilia etc., specializate în prelucrarea artistică şi industrială a metalelor.

După o specializare atât de complexă, desigur că singurul oraş românesc suficient de mare ca să-i cuprindă talentul era Bucureşti. Iar oferta pe care o făcea locuitorilor oraşului era pe măsura civilizaţiei deprinse în Europa.

Şi, într-adevăr, oraşul a ştiut să-i întrebuinţeze ştiinţa şi îndemânarea, şi l-a răsplătit pentru ele. Una dintre recompensele cele mai dragi industriaşului a fost medalia de aur obţinută la Expoziţia Generală din 1906.

Aceeaşi hârtie cu antet
Aceeaşi hârtie cu antet informează clienţii că, printre lucrările executate de întreprinderea Alexandru Dimitriu, se află palate oficiale bucureştene, case particulare, biserici, uzine şi fabrici.

Palatul Patriarhal

Unele dintre ele, ca Ateneul, Biblioteca naţională (fosta Bursă), Palatul Patriarhal (fosta Cameră a Deputaţilor), casa Lipatti, casa Petraşcu, casa Dumitrescu, au păstrat până astăzi acoperişurile făurite de Dimitriu.

Casa Lipatti; Bursa, acoperiş, faţada dinspre Doamnei; casa Petraşcu

În alte cazuri, deşi clădirile au dăinuit, şi-au pierdut podoabele. În această situaţie sunt, de pildă, casa Oprea Soare, casa Geblescu sau Fundaţia Carol I – Biblioteca Universitară, al cărei acoperiş, deşi restaurat după incendiu, ar putea fi cu greu considerat operă a lui Alexandru Dimitriu.

Casa Oprea Soare; casa Geblescu

Iar din alte construcţii – Palatul Artelor, Palatul Sturdza, Palatul Funcţionarilor Publici – nu a mai rămas decât amintirea.

Palatul Sturdza

O casă cu un aer aparte
O casă cu un aer aparte se păstrează până în zilele noastre pe strada Episcopul Radu, fostă Birjarilor, la nr. 29. Este casa în care a locuit Alexandru Dimitriu.

Remanierea unei case de la sfârşitul secolului XIX, săvârşită de însuşi proprietarul, în 1932, a avut ca rezultat o clădire pitorească, încadrabilă (cu bunăvoinţă) în stilul neoromânesc, a cărei volumetrie originală se remarcă în peisajul înconjurător. Un cavaler de metal, înalt de vreo 3 metri, păzeşte solemn acoperişul casei, ridicând ameninţător un ciocan, cu siguranţă simbol al artei ornamentelor de metal. Statuia Sfântului Dumitru în armură, executată de Dimitriu, care împodobea până de curând acoperişul clădirii Primăriei sectorului 1 („de Verde”), este geamăna cavalerului de pe acoperişul propriei case.

Casa este acum locuită de membri ai etniei care predomină în cartier, oameni cumsecade, dar fără nici o legătură cu descendenţa lui Alexandru Dimitriu.
Între altele
Între altele, un panou afişat pe balconul din mijlocul faţadei anunţă că aici se află sediul Partidului Socialist Român, involuntar omagiu adus industriaşului care s-a preocupat în timpul vieţii de binele oamenilor mărunţi. Într-adevăr, el a organizat în atelierele lui o şcoală pentru meseriaşi, ajutându-i să-şi deschidă la rândul lor ateliere. Bine inserat în societatea bucureşteană (la un moment dat era secretar al Camerei de Comerţ), Dimitriu a fost cel care a pus bazele învăţământului seral pentru meseriaşi, cursurile fiind susţinute de membri de frunte ai breslelor constructorilor, între care inginerul Leonida, arhitectul Ştefan Burcuş (autorul clădirii Bursei), arhitectul Petre Antonescu (căruia i se datorează clădirea Primăriei Bucureştilor, casa lui N. Malaxa din Aleea Alexandru, casa Oprea Soare, Institutul de Istorie N. Iorga din Bd. Aviatorilor etc.).
Naşterea unei legende urbane
Ştiu casa demult şi mă duc din când în când să-i dau bineţe cavalerului de tinichea. În urmă cu câţiva ani, împinsă de curiozitate, am intrat în curte.
Nu e deloc spectaculoasă, aş zice chiar că e o curte proletară – şi poate că aşa se şi cuvine să fie curtea Partidului Socialist Român.

Pe treptele de la intrare, între cei doi stâlpi de ciment cu formă vagă, şedea o fetişcană de vreo 17 ani, frumoasă şi brunetă. Am întrebat-o, cu ascunsă maliţie, dacă ştie de când e statuia de metal de pe acoperiş.
-Demuuuult, mi-a răspuns ea, cu un aer misterios.
-Dar de când? am insistat.
-De prin 1970, m-a informat, cu aerul cuiva de 17 ani, care vorbeşte despre istoria antică. Apoi, evaluându-mi pofta de mister din priviri, mi-a şoptit: În statuia aia e un om. L-au omorât şi l-au băgat acolo, şi stă pe acoperiş de-atunci…
Pe liniştita stradă Alecsandri
Pe liniştita stradă Alecsandri se păstrează însă frumoasa casă pe care Alexandru Dimitriu a construit-o ca zestre pentru fiica lui. O parte din ea e încă proprietatea nepotului industriaşului, distinsul doctor Sava Dumitrescu.

Construită de arhitectul State Baloşin, în stilul neoromânesc pe care l-a adus la o expresie personală, uşor de recunoscut, casa e încă împodobită cu acoperişul executat în fabrica Dimitriu, cu ciocârlanii ornamentali vizibili de departe.

Alexandru Dimitriu s-a stins la 84 de ani, în 1955. A avut timp suficient să asiste la fenomenele care au însoţit venirea la putere a clasei pentru binele căreia s-a zbătut atât de mult.
Poate că le-a apreciat pozitiv.
Sau poate că nu.

Spre neuitare
Spre neuitare, iată mai jos o listă cu cele mai importante lucrări în metal din Bucureşti, din alte oraşe şi din alte ţări, executate în fabrica şi sub conducerea lui Alexandru Dimitriu:
Bucureşti: Palatul Grigore M. Sturdza, apoi MAE, 1899-1902, arh. J. Reinecke; Palatul Funcţionarilor Publici 1902, bombardat 1944 - arh. N. Michăescu, Al. Clavel; Turlele bisericii Sf. Silvestru 1903, arh. P. Petricu; Turlele bisericii Sf. Nicolae Vlădica din Prund 1904, arh. E. Leboeuf; Palatul Artelor, Expo 1906, arh. V. Stephănescu şi E. Doneaud; Palatul Camerei Deputaţilor 1907-1908, arh. Dim. Maimarolu; Palatul Cercului Ofiţerilor 1922-24 - interioare şi exterioare -, arh. D. Maimarolu; Casa arh. Dim. Maimarolu, fostă casa Şt. Sihleanu, Str. Mitropolit A. Şaguna - după 1899-1900; Palatul Fundaţiei Universitare Regele Carol I, 1894, 1914, arh. P. Gottereau; Palatul Camerei de Comerţ şi Industrie/Bursa, apoi BCS, arh. Şt. Burcuş, str. Doamnei colţ cu I. Ghica; Ateneul Român, faza II 1912-15 - recepţia lucrării arhitecţii Gr. Cerkez, Şt. Burcuş, P. Dumitrescu; Palatul Primăriei IV de Verde din bd. Banu Manta 1929, arh. N. Georgescu, G. Cristinel şi Pascal Georgescu - cavalerul a fost montat ulterior; Gara de Nord - după 1900; Casa At. Lipatti – 1906, arh. P. Antonescu; Casa Deşliu; Casa Geblescu; Casa ing. D. Matac (Matak); Casa Cesianu; Casa proprie, str. Episcopul Radu 29, 1933; Iaşi: Spitalul Sf. Spiridon - instalaţiile de băi, 1896; Băile Turco-romane, după 1896; Poarta monumentală a Cimitirului Evreiesc 1897; Castelul Sturdza-Miclăuşeni 1898 - lucrări de transformare în stil neogotic; Palatul Administrativ, azi Palatul Culturii; Abatorul Comunal; Cluj-Napoca: Catedrala ortodoxă; Galaţi, Sulina, Turnu-Măgurele – catedrale; Sibiu: Mitropolia; CFR: Gările liniei Iaşi-Dorohoi; Craiova: Banca Olteniei, arh. C. Iotzu; Administraţia Financiară 1912-13, arh. C. Iotzu; Germania: Düsseldorf - Sala Gării; Reichenberg – Rathaus; Serbia: Abazia, azi Opatija - Hotelul Stefanie; Fiume, azi Rijeka - Teatrul şi Foişorul de Foc.

Copyright Silvia Colfescu, 2011