Prinţi şi vopsitori (Mătuşi fabuloase 1)

Toată lumea îi spunea tante Marie. Era mică, subţire, cu părul alb amestecat cu fire negre, o chică viguroasă, care îi încununa creştetul cu o strălucire de argint vechi. Avea 86 de ani. Până la 84 umblase cu bicicleta prin Bucureşti, circulând pe străzi fără să se intimideze de bolizii care vâjâiau pe lângă ea. Căpătase prin căsătorie un nume princiar, cel al unei familii care în secolul XVIII domnise în Ţara Românească, nume pe care îl purta cu eleganţă şi simplitate, conştientă, atât cât trebuie, de valoarea lui istorică.

La mijlocul secolului XX, o întreagă clasă socială a trecut cu entuziasm de la sigla Chanel la sigla clasei muncitoare

Trăia prin anii 1980

Trăia prin anii 1980 într-un demisol, în compania surorii ei, tante Alexandra, purtătoare de asemenea a unui nume cu rezonanţă domnească. Cele doua bătrâne principese sporovăiau toată ziua pe franţuzeşte, zbierând, fără să-şi dea seama, cât le ţineau plămânii, întrucât erau amândouă aproape de tot surde.
Nepoţii mai treceau pe la ele din când în când şi le invitau la masă de sărbători, dar cel mai frecvent vizitator al lor era un şobolan, care ieşise într-o zi dintr-o gaură din podea, de după vasul de WC; incapabile să omoare vreo fiinţă vie, surorile îi oferiseră niscaiva pâine şi coji de caşcaval şîncepuseră să aştepte cu plăcere vizita zilnică a micului animal.
Desigur
Desigur că, în lunga lor viaţă, cele doua cucoane se confruntaseră cu felurite aventuri, dintre care nu lipseau ceva ani de închisoare, episod obligatoriu în biografia persoanelor dintr-o anumită pătură a societăţii.

Creatoarea de modă Coco Chanel în anii '30

Coada la Alimentara în anii '80

Cum aceasta este o povestire despre tante Marie, ne vom ocupa altădată de avatarurile mătuşii Alexandra.
Deci, la ieşirea din închisoare, ca orice om de bun simţ, tante Marie îşi căutase o îndeletnicire cu ajutorul căreia să-şi câştige traiul. Educaţia ei nu o înzestrase cu abilităţi pe deplin adecvate noilor vremuri, dar Marie (aflată atunci la vârsta tinereţii) moştenise curajul legendar al unor veacuri de mult apuse, aşa că a purces urgent la căutarea unui loc de muncă, fără să se încurce în văicăreli.
Doar că, atunci când aflau că postulanta nu numai că făcea parte din burghezo-moşierime, dar şi că abia ieşise de la zdup, potenţialii angajatori o refuzau, cu menajamente sau fără, aşa cum îi îndemna, la rândul lor, propria educaţie.
După vreo zece refuzuri
După vreo zece refuzuri, Marie nu-şi pierduse speranţa. Atunci, soarta hotărî să-i răsplătească perseverenţa scoţându-i-l în cale pe nea Ticu.
Persoana care răspundea la acest apelativ era un tovarăş îndesat, tuciuriu la faţă, cu nişte ochi bulbucaţi, cu albul gălbejit şi cu gene dese, negre: ocupa importanta funcţie de şef de echipă la ICRAL, o echipă care se dedica finisării interioare ale construcţiilor. În faţa lui se prezentă Marie, subţirică, mică şi cu un buletin pe care era înscris un nume imposibil (sau măcar foarte greu) de pronunţat.
Nea Ticu o privi dubitativ şi o întrebă:
- Tovărăşică, să vopseşti calorifere ştii?
Marie nu se dedase niciodată acestei ocupaţii, dar, cu îndrăzneala disperării, răspunse hotărât:
- Da!
Nea Ticu îi puse în mână o pensulă şi o cutie cu vopsea şi o lăsă în faţa unui calorifer cu aspect jerpelit, acordându-i o oră pentru a-şi demonstra competenţa.

Desen de modă Lanvin în anii '30

Desen pe coperta revistei Ştiinţă şi cultură în anul 1950

Marie nu vopsise în viaţa ei un calorifer
Marie nu vopsise în viaţa ei un calorifer, dar, fiind o adevărată prinţesă, făcea la perfecţie orice lucru pe care-şi punea în gând să-l facă. Se apucă de treabă, şi vopsi caloriferul cu un asemenea talent înnăscut, încât nea Ticu, de îndată ce văzu rezultatul muncii ei, îi spuse cu un entuziasm abia stăpânit:
- Eşti angajată!
Astfel încât Marie începu să vopsească vioi calorifere, spre marea satisfacţie a meşterului Ticu, fericit că avea în sfârşit în echipă un muncitor capabil să facă faţă acestei delicate sarcini.
Nu trecu mult
Nu trecu mult, şi din închisoare ieşi un alt membru al clasei duşmanilor burghezo-moşiereşti, cât se poate de prinţ şi văr îndepărtat al Mariei şi, la fel ca ea, începu să-şi caute un loc de muncă. Tot la fel ca Marie, primi refuzuri cu nemiluita.
În cele din urmă, cineva îi povesti despre reuşita profesională a verişoarei şi îi sugeră să o consulte în legătură cu posibilitatea unei angajări în cadrul aceleiaşi instituţiuni.

Rochie de seară Mme Vionet 1938

Coadă de seară la pâine 1988

Zis şi făcut. Marie, fire devotată familiei, îl duse numaidecât în faţa lui nea Ticu.
- Tovărăşele, să vopseşti calorifere ştii? îşi rosti meşterul sloganul binecunoscut.
- Da! răspunse proaspăt eliberatul principe, hotărât să facă necesarele concesii pentru a obţine locul râvnit.
Şi, pus în faţa aceleiaşi încercări ca şi verişoara, se achită de sarcină la fel de bine, că deh, prinţ era şi el şi, ca un adevărat prinţ, făcea la perfecţie orice lucru pe care-şi punea în gând să-l facă.
Urmă o perioadă fastă
Urmă o perioadă fastă, în care cei doi verişori vopseau veseli calorifere, iar nea Ticu prospera, dând satisfacţie şefilor şi fericindu-i pe locatarii apartamentelor şi birourilor pe care le repara ICRAL-ul.
După încă o bucăţică de vreme, din închisoare fu eliberat un alt duşman de clasă, vag rudă cu Marie. Scenariul se repetă, noul prinţ se dovedi a fi un vopsitor tot atât de devotat ca şi rubedeniile sale, meşterul îşi mări cu bucurie echipa, iar cei trei prinţi se puseră pe vopsit de zor calorifere, spre mulţumirea tovarăşilor cu munci de răspundere.
Nu mai e nevoie să spun că, după încă ceva timp, o altă beizadea fanariotă fu izgonită din mediul educativ al închisorii şi, expusă incertitudinilor vieţii din libertate, făcu apel la Marie, pe care-o cunoştea din copilărie.
Nea Ticu se convinsese
Nea Ticu se convinsese deja că duşmanii de clasă sunt înzestraţi cu unele folositoare aptitudini, aşa că, la prima solicitare, îl angajă fără ezitare.
Aşa se întâmplă şi la următoarea eliberare, apoi la încă una, iar echipa de prinţi continuă să se mărească şi să vopsească vioi calorifere, cu mult elan muncitoresc şi cu rezultate optime.
Treaba ar fi mers la nesfârşit, dacă, într-o bună zi, ştatul de plată al echipei nu i-ar fi căzut în mână unui tovarăş de la cadre, care beneficiase de ceva şcoală. Uluit să constate că sub ochii lui, pe ştat, se înşiră toată istoria evului mediu al patriei, tovarăşul îl chemă la ordine pe nea Ticu, cerându-i imperativ să dea afară moşierimea încuibată în trupul principial al ICRAL-ului.
-A, nu, se împotrivi meşterul, în viaţa mea n-am avut aşa o echipă de vopsitori harnici şi de treabă! Dacă pleacă ei, plec şi eu!
Degeaba
Degeaba îl ameninţă tovarăşul de la cadre, nea Ticu avea o meserie de aur şi o origine indubitabil sănătoasă, aşa că avea motive să se ţină tare pe poziţie.
În cele din urmă, au fost daţi afară cu toţii, iar nea Ticu (care, cu siguranţă, avea vreun bulibaşă printre antecesori, căci numai astfel se explică puritatea diamantină a caracterului său) împărtăşi destinul echipei.
Tante Marie, cu sufletul întărit de revelaţia posibilităţilor multiple pe care ni le oferă viaţa, îşi găsi foarte repede o slujbă de curieră la un institut: calităţile de ciclistă au jucat un rol esenţial în promovarea ei pe acest loc.

Circulaţia în Bucureşti în anii '60 era mai mult dacât rarefiată: o curieră pe bicicletă avea deplină libertate să gonească....

În curând, la directorul institutului au venit în vizită doi parteneri străini, ocazie cu care s-a constatat că directorul nu vorbea nici o limbă străină. Culmea ghinionului, translatorul angajat era în concediu medical.
Atunci, portăreasa
Atunci, portăreasa, persoană la curent cu toate metehnele angajaţilor, îi şopti la ureche directorului că tovarăşa curieră vorbeşte fluent franţuzeşte, nemţeşte şi englezeşte. Directorului nu i-a prea convenit, dar, fiind la ananghie, n-a avut încotro şi s-a folosit de cunoştinţele Cenuşăresei institutului.
A fost, pentru tante Marie, punctul de plecare al unei cariere hiperintelectuale. Deşi, în acte, a rămas pe postul ei de curieră, în fapt a tradus texte şi a lucrat ca translatoare până când s-a pensionat.
A murit la puţin timp după '89, ducând într-o lume mai bună comorile ei de speranţă, optimism şi bunăvoinţă.

Copyright Silvia Colfescu 2010