"Magherniţe" istorice care otrăvesc zilele „investitorilor imobiliari”: generalul Magheru, generalii Tell, Lascăr Catargiu etc., etc.

Azi, despre generalii Tell

În inima Capitalei, o străduţă cotită, care face legătura între prelungirea bulevardului Dacia şi strada Biserica Amzei, poartă numele generalului Christian Tell (1808-1884). Altă mărturie a recunoştinţei nepieritoare pe care naţia română, prin mijlocirea nobililor săi edili, o arată eroilor neamului.

O biografie a generalului Christian Tell este lesne de găsit, aşa că ne vom mărgini a spune aici că generalul a jucat un rol important în Revoluţia de la 1848, în compania prietenilor săi Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Ion Heliade-Rădulescu, Nicolae Golescu, C.A. Rosetti, generalul Magheru etc. etc.

A fost ministru de război atât după vremelnica izbândă a Revoluţiei cât şi pe vremea lui Al. I. Cuza (când a fost şi ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice), şi un susţinător fervent al Unirii Principatelor.

Fiul lui, Alexandru (1846-1925), a fost de asemenea general al armatei române; a luptat în Războiul de Independenţă în 1877, câştigând medalia de aur Virtutea Militară. Tatăl şi fiul, cunoscuţi pentru vitejia şi tăria lor de caracter, au fost supranumiţi „generalii de bronz”.

În amintirea generalului tată, numele său a fost acordat străzii Luminii, pe care se afla locuinţa generalului fiu. Pe planul Bucureştilor de la 1911 se poate vedea localizarea acestei case. Din păcate, aşa cum s-a dovedit deja în numeroase împrejurări, recunoştinţa românului are picioare scurte, aşa că locuinţa cu pricina a fost dărâmată în vremea comunismului biruitor, iar pe locul ei s-a înălţat un bloc.

Deşi în continuarea blocului de deasupra casei generalului Tell, spre colţul cu Dacia, s-a construit un front de alte blocuri, au dăinuit pe stradă şi în intrarea Christian Tell câteva case care păstrează atmosfera elegantă a Bucureştilor vechi.

Strada nu a rezistat în întregime în timp, fiind ciuntită prin deschiderea prelungirii bulevardului Dacia, practicată pe vremea lui Ceauşescu, dar, în linii mari, numerotarea este asemănătoare cu cea din planul de la 1911.

Singurul monument istoric clasat este la nr. 9, pe colţ, cu faţada principală situată pe strada Biserica Amzei (fostă Lascăr Catargiu). Este casa generalului Teodorescu (1898), mai apoi a Mariei general Dimitrescu, n. Mihăescu (celebră în Bucureşti sub numele de „Miţa Biciclista”).

Casa, construită înainte de 1898, a fost remaniată în 1910 de arhitectul N. Mihăescu, într-un stil neobaroc cu apăsate tonuri de Art Nouveau, ornamentat din belşug, se pare după gustul originalei sale proprietare.

Tradiţia spune că amarnica femeie i-ar fi arătat arhitectului o fotografie a unei clădiri din Paris şi i-ar fi poruncit să-i construiască o casă întru totul asemănătoare. O adevărată bombonieră, casa este din păcate într-o stare proastă de conservare, deşi a beneficiat de o restaurare în 1985.

Vizavi, făcând astăzi parte din sediul Ambasadei franceze, se află casa lui Iancu şi a Irinei Marghiloman, născută Izvoranu, bogaţii părinţi ai omului politic Alexandru Marghiloman, fost ministru al Justiţiei, al Lucrărilor Publice şi al Afacerilor Externe, preşedinte al Partidului Conservator.

Construită în stil neoclasic în 1873 de arhitectul Carol Benisch, care a avut o prezenţă marcantă în cartier, casei i se aduc în 1894 adăugiri şi modificări exterioare şi interioare, datorate arhitectului Paul Gottereau.

Pe faţada dinspre curte se păstrează monograma Irinei Marghiloman, care figurează în acte ca proprietăreasă a casei, după tradiţia des întâlnită în acea vreme, care cerea ca proprietatea casei să revină femeii.

Clădirea consulatului Franţei, în spate, spre intrarea Christian Tell, a fost construită în 1935, după planurile arhitectei Henrietta Delavrancea-Gibory.

Pornind din strada biserica Amzei spre bulevardul Dacia, lăsăm pe mâna stângă, la nr. 11, o casă de la începutul secolului XX, cu un ciudat bovindou pătrăţos, sprijinit pe console geometrizante, apoi, la nr. 13, o casă minuţios restaurată, datând cu siguranţă din perioada interbelică şi construită în acel stil pretenţios şi heteroclit care era cunoscut în epocă sub numele de „florentin”. O plăcuţă ne informează că arhitectul clădirii a fost S.S. Nicolau. Gura lumii ne informează că proprietarul casei ar fi norocosul nepot al celebrei mătuşi Tamara.

Oarecum vizavi, la nr. 10, Biblioteca Metropolitană, filiala Ion Creangă, e găzduită în fostele case D. Apostolu, de la sfârşitul secolului XIX, de stil academist, preponderent neoclasic.

Urmează alte case care ilustrează stilurile prezente la sfârşitul secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX. La nr. 19, o casă academistă de sfârşit de secol XIX, cumplit mutilată de termopane de început de secol XXI. La nr. 21, casa I. Slăteanu, construită înainte de 1898 în stil academist cu rapeluri neobaroce.

În sfârşit, ascunsă într-o vegetaţie dezlănţuită, printre copaci urbani, dintre care nu lipseşte omniprezentul oţetar, şi protejată de gardul de origine, agrementat cu o sinistră „cuşcă” de portar, frumoasa casă Alex. Costescu, ridicată în 1911 de arhitectul Paul Smărăndescu, în stil neoromânesc, cu ecouri neoclasice în decorul faţadei.

Într-un articol pe care l-am semnalat acum aproape o lună, Observatorul Urban anunţa că o parte din strada Christian Tell este ameninţată de unul dintre deja trist-celebrele PUZ-uri (Planuri Urbanistice Zonale), care prevede dispariţia unora dintre frumoasele case de epocă păstrate pe această stradă. Casele în primejdie se află la numerele 16-31.

Despre ele, mâine.

Copyright Silvia Colfescu, 2011

O vizită la Muzeul Spiru Haret din capitală

Atraşi pe strada Gh. Manu 7 din Capitală de o placă indicând existenţa aici a Muzeului Spiru Haret, am avut curiozitatea să intrăm. Un bloc burtos, lipit literalmente de ea, fereşte de vânt frumoasa clădire (pentru detalii privind arhitectura casei vezi articolul precedent, cel cu… ruşinea naţională).

Intrarea monumentală, între două coloane, este (poate temporar) blocată, dar o primire caldă îi aşteaptă pe vizitatori la intrarea secundară.

Holul de la parter al casei este împodobit cu un şemineu alb, aşezat într-o nişă cu decor de stucatură, şi de trei arcade elegante, care marchează scara principală. O nişă cu un şemineu asemănător poate fi văzută la etaj.

Aşteptându-se probabil la vizita unui mare număr de şcolari sprinteni şi respectuoşi, administratorii muzeului dedicat unuia dintre părinţii şcolii româneşti au considerat desigur că la etaj nu mai este nevoie de balustradă.

Dispariţia ei trezeşte unele suspiciuni legate de încălzirea localului, mai ales că, într-una dintre încăperile etajului, urmele de pe defunctul parchet te duc cu gândul la focuri vesele aprinse pitoresc pe duşumele, în iernile reci bucureştene.

Ferestrele dau spre stradă, spre grădina din spate şi spre frumoasa casă Niculescu Dorobanţu, alăturată, monument istoric, palat neogotic construit de bogatul industriaş pentru soţia lui Tatiana, delicata fiică a marelui om politic I. Brătianu.

Încăperile casei Haret, holuri, sufragerie, birou, bibliotecă, dormitoare, nu păstrează decorul din timpul vieţii cărturarului: mâini dibace au împodobit interioarele cu picturi pline de fantezie, dându-le un aer modern. Totuşi, camerele şi-au păstrat destinaţia firească, astfel încât putem remarca într-un dormitor un pat. Nu ne-ar trece prin minte că ar fi chiar patul în care şi-a odihnit capul plin de gânduri marele Spiru, dar e cu siguranţă un pat în care a dormit cineva.

Din respect pentru aceste locuri aproape sacre, locatarii vremelnici nu şi-au permis să le necinstească dându-şi frâu liber fireştilor nevoi. Dar, cum slăbiciunile trupului nu îngăduie să fie trecute uşor cu vederea, aceşti oameni sensibili s-au retras în cele mai izolate cotloane pentru a le da curs. De aceea vă sfătuim ca, la vizitarea spaţiosului pod al casei, să vă prevedeţi cu o mască de gaze. Şi da, nenumăratele grămăjoare de culoare închisă care împestriţează duşumelele podului, însoţite de felurite hârtioare colorate, sunt alcătuite exact din materia la care vă gândiţi. De altfel, materia cu pricina poate fi întâlnită şi în unele încăperi mai ferite ale casei, poate ca o ofrandă a unor locatari mai grăbiţi – sau cu picioare mai şubrede.

În spatele casei, două terase şi o verandă cu balustrade frumos ornamentate fac legătura între spaţiul interior şi grădină. Peste grămezile de gunoi, înşirate artistic în grădină, stăruie umbra deasă a copacilor rămaşi ici-colo după masiva defrişare ale cărei urme se ghicesc în faţa casei.

Veranda te îmbie la răgazuri visătoare, agrementate de modernul „grătărel” al zilelor noastre, pentru care a fost prevăzută la faţa locului instalaţia necesară, constând din două suporturi de cărămizi pe care este aşezat un grilaj de provenienţă casnică.

Ne retragem în vârful picioarelor, ca să nu tulburăm liniştea acestei case în care mai pluteşte încă duhul marelui matematician, om politic şi reformator al învăţământului românesc.

Pe lângă veneraţia pe care ne-o inspiră amintirea patriotismului său, suntem copleşiţi şi de o vie recunoştinţă pentru marii oameni ai zilelor noastre, edili luminaţi, oameni de cultură patrioţi, care, în aceste vremuri marcate de un josnic materialism, au depus cuvenitele strădanii pentru păstrarea valorilor trecutului. Căci ele nu sunt ale noastre, ci ale copiilor copiilor noştri! La trecutul nobil, nobil viitor!

Copyright Silvia Colfescu, 2011

Casa Spiru Haret – o ruşine naţională

The English translation follows

Ca toate popoarele europene, au şi românii oamenii lor de seamă. Ca toate popoarele europene, şi românii le onorează memoria: scriu cărţi despre viaţa lor, le ridică statui, dau numele lor străzilor, liceelor, universităţilor. Atât. În alte ţări europene, casele în care au trăit oamenii de seamă devin case memoriale, muzee, iar şcolarii se plimbă cu respect prin încăperile lor, încercând să se impregneze de atmosfera în care au vieţuit marii oameni ai neamului. Nu în România. Cel mai adeseori, la noi, aceste case devin… ruşini naţionale.

Unul dintre cărturarii

Unul dintre cărturarii cei mai importanţi ai României a fost Spiru Haret. Născut la Iaşi în 1851, el a fost primul român care a obţinut titlul de doctor în matematici la Facultatea de Ştiinţe din Paris (1878), devenind apoi profesor la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. A îndeplinit de trei ori mandatul de ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor (1897-1899, 1901-1904, 1907-1910), rămânând în acest post mai bine de 10 ani. Şi-a lăsat amprenta atât asupra învăţământului primar, cât şi asupra celui liceal. Mai cu seamă, a înfiinţat liceele cu profil real, ceea ce a contribuit în mod esenţial la înflorirea învăţământului ştiinţelor în România. A instituit examenul de bacalaureat. A scris manuale şi a predat la înalte şcoli româneşti. Este greu (şi poate inutil) să inventariem aici toate faţetele bogatei şi diversificatei sale activităţi.

O casă în Bucureşti

O casă în Bucureşti păstrează între zidurile sale amintirea vieţii lui Spiru Haret. Situată pe strada Gheorghe Manu (fostă Verde, fostă Lemnea) la numărul 7, este o clădire armonioasă, cu o arhitectură îngrijită, de stil neoclasic, cu elemente de decor în stil neobaroc. Cererea de autorizaţie datează din 1888. Planurile nu s-au păstrat, dar volumetria elegantă, proporţiile armonioase şi claritatea compoziţiei ar indica drept autor un arhitect talentat. Într-un articol foarte bine documentat din Jurnalul Naţional, se descrie istoria acestei case. Este interesant de văzut că un ministru al acelor vremuri a avut nevoie de două împrumuturi bancare pentru a-şi construi o casă (care nu este un palat), şi că i-au trebuit ani de zile pentru a-şi plăti datoriile.

Istoria familiei

Istoria familiei nu a fost una norocoasă. Spiru Haret s-a stins în 1912 şi a lăsat casa moştenire soţiei sale Ana. Mariajul nu a fost binecuvântat cu copii, astfel încât Ana a îngăduit nepoţilor ei de soră să poarte numele cărturarului. Sora Anei Haret era măritată cu inginerul Iosif Gold. Mihai, cel mai mare dintre fraţii Gold, a fost adoptat de Ana Haret. Mihai Haret-Gold (n. 1884) a absolvit cursurile de ştiinţe naturale ale Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti. A devenit o figură proeminentă a turismului românesc, scriind un mare număr de lucrări de specialitate. A murit cu un an înaintea mamei sale adoptive, care l-a urmat în 1941.

Istoria casei

Istoria casei a fost şi ea umbrită de lipsa de noroc a familiei care a construit-o. Rămasă moştenire unor nepoţi, casa a fost vândută Institutului Naţional al Cooperaţiei - INCOOP, care a înfiinţat aici un mic muzeu. Nepoţii au donat muzeului obiectele personale, biblioteca şi manuscrisele lui Spiru Haret, care au fost expuse în biroul şi biblioteca în care lucrase acesta.Tăvălugul comunismului nu s-a abătut imediat după 1944 asupra micului muzeu. Abia în 1950 muzeul a fost desfiinţat. Obiectele au fost trimise Bibliotecii Academiei, iar clădirea a fost pusă la dispoziţia Ministerului Învăţământului.

Zilele cele mai negre

Zilele cele mai negre pentru casă au venit, în mod paradoxal, după eliberarea de comunism. Casa a fost retrocedată urmaşei INCOOP – Centrocoop, care a preluat-o în anul 2000 şi a vândut-o cu mare grabă unor persoane particulare în anul 2001. La rândul lor, acestea au vândut-o în anul 2005 societăţii comerciale Invest Lux Construct.

Un şir de fenomene inexplicabile

Un şir de fenomene inexplicabile a împins inexorabil clădirea pe povârnişul pierzaniei. Printr-o nebăgare de seamă inexplicabilă, casa marelui cărturar nu a fost inclusă în Lista Monumentelor Istorice. Abia în anul 2005 această lipsă a fost suplinită (pe LMI/2010 casa se află la poziţia 1399, cod B-II-m-B-19130). Printr-un dezinteres tot atât de inexplicabil, în 2005, la revânzarea casei, Ministerul Culturii nu s-a deranjat să facă rost de cei 1.140.000 euro care au reprezentat preţul de vânzare, astfel încât societatea imobiliară a devenit proprietara ei.

Există în Bucureşti

Există în Bucureşti o stradă Spiru Haret, un liceu Spiru Haret, o bogată universitate particulară Spiru Haret şi chiar şi o statuie a lui Spiru Haret, care, cu lipsa de respect pentru valorile naţionale care caracterizează vremurile noastre, a fost trambalată de pe locul ei de tradiţie din faţa Universităţii, până în parcul Izvor, unde stă stingheră lângă o poartă, în compania celorlalte trei statui, victime ale municipalităţii bucureştene.

Între milioanele cheltuite

Între milioanele cheltuite pentru cazarea în Bucureşti a parlamentarilor proprietari de case în Capitală, milioanele necesare pentru întreţinerea îmbuibării aleşilor noştri, milioanele aruncate pentru asfaltarea repede pieritoare a şoselelor noastre şi milioanele risipite pentru nefolositoarea înlocuire a bordurilor etc., etc., Statul, Primăria bucureşteană nu au găsit în vistieria lor suma necesară pentru salvarea casei lui Spiru Haret. Ar fi fost de aşteptat ca măcar universitatea care câştigă nenumărate milioane (de euro) sub flamura numelui Spiru Haret să găsească milionul necesar pentru a se putea făli cu nobila faptă a prezervării unei părţi a patrimoniului naţional şi înfiinţarea unui meritoriu muzeu. Nimeni nu a făcut un gest.

Iar nefericita casă

Iar nefericita casă a urmat drumul clasic al caselor istorice bucureştene. Întâi i s-au descuiat porţile. Imediat a fost invadată de ţigani. Aceştia au făcut ce fac de obicei. În încăperile în care Spiru Haret a scris şi a meditat, în care au stat la sfat miniştri, învăţaţi, literaţi, doamne elegante, locatarii „clandestini” au rupt, au ros, au murdărit, au distrus, au spart. În câţiva ani, casa s-a transformat în ceva intermediar între o cocină şi o ruină.

Între timp, s-au dat avize (ilegale, pentru că, chiar dacă la momentul acordării avizelor casa încă nu fusese înscrisă pe LMI, ea se afla în zona de protecţie a monumentului istoric alăturat, casa Niculescu-Dorobanţu), s-au întocmit planurile pentru un bloc de 7 etaje şi s-a aşteptat momentul favorabil.

De câtăva vreme

De câtăva vreme porţile sunt închise, iar în casă nu se mai vede viermuiala veselă a ţiganilor. Asta nu e semn bun. „Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să moară”. Probabil că ţiganii au fost în sfârşit daţi afară. Dar nu ca să se cureţe şi să se restaureze casa. Nu. Probabil că i-a bătut ceasul.

Se pare că acum

Se pare că acum a venit momentul favorabil. Pentru distrugere. Pentru tâlhărirea oraşului de comorile lui istorice. Pentru dezlănţuirea lipsită de ruşine a lăcomiei. Pretutindeni în capitală zumzăie buldozerele. Se demolează ziua şi noaptea (în special noaptea, mai ales atunci când e de aşteptat o reacţie), se rad de pe faţa pământului martorii devenirii istorice a oraşului, dispar pe neaşteptate clădiri construite să dureze, mai ales colţurile de stradă sunt despuiate de case şi de copaci.

Iar bucureştenii noştri stau neclintiţi cu berea în mână şi cu ochii înfipţi în televizor, la meci sau la telenovele. O apatie inexplicabilă a lovit întreaga naţiune. Primeşti un singur răspuns: „Ce să-i faci?” Cu varianta nepăsătoare: „N-avem ce face.”

De ce n-ar cădea şi casa Spiru Haret?

UPDATE 2013 Statuile din Piața Universității, între care și cea a lui Spiru Haret, și-au reintegrat locul, într-o piață despuiată de orice urmă de verdeață, un deșert de ciment...

UPDATE 2014 Din toamna anului 2013, casa Spiru Haret nu mai există. S-a păstrat un zid placat cu beton, care va face parte din blocul ce se va ridica pe acest loc.

Our dear friend – Romania’s friend, Bucharest’s friend, Sarah in Romania translated this article into English, to make it “accessible to more readers and arouse more condemnation against these consistent, very organized attacks on a capital of Europe, a country, a people and, indeed, a whole history”. Let’s hope she will be heard abroad. Let’s hope my words will awake some of our compatriots, the sleeping Romanians. We say here “the hope is the last to die”. Thanks again, dear Sarah!

Casa Spiru Haret - A National Shame

Like all European nations, Romania too has prominent figures throughout her history. And, just like all European nations, Romanians honour their memory: they write biographies, they erect statues, they name their streets after them along with their high schools, their universities. But that's about as far as it goes. In other European countries, the homes of these prominent figures become memorial houses, museums, visits for schoolchildren to walk respectfully through the rooms in an attempt to soak up the atmosphere in which these great men lived. Not in Romania. Here, on the whole, these homes become ... a national shame.

A name among names

One of the most prominent scholars in Romania's history was Spiru Haret. Born in Iasi in 1851, he was the first Romanian to earn his Ph.D. in mathematics at the Faculty of Sciences in Paris (1878) and became a professor at the parallel Faculty of Sciences in Bucharest. He took office three times as Minister of Public Education and Religious Affairs (1897-1899, 1901-1904, 1907-1910) and remained there for more than 10 years. He left his imprint on both primary and secondary education. In particular, he established good profile high schools, which contributed substantially to the flourishing of science education in Romania. Furthermore, he implanted the baccalaureat, wrote textbooks and taught in Romanian high schools. It is difficult (and perhaps unnecessary) to list all his rich and diversified activities.

A house in Bucharest

In Bucharest, there is a house which holds the memory of Spiru Haret's life within its walls. Str Gheorghe Manu (formerly str Verde, formerly str Lemnea) 7 is a harmonious building with neat neoclassical-style architecture, and elements of Neo-Baroque decor. Applications for the house's approval date from 1888. Plans have not been preserved, but the volumetric elegance, the harmonious proportions and sheer clarity of composition would indicate a talented architect. In a very well documented article in the National Journal, the history of this house unfolds. It is interesting to see that a minister of that time took two bank loans to build his house (not a palace), and that it took years to pay off the debt.

Family history

The family history was not a very happy one. Spiru Haret died in 1912 and his wife Ana inherited the house. They were not blessed with children, so Ana allowed her sister's children to bear the scholar's name. Ana Haret's sister was married to the engineer, Iosef Gold, and Mihai, the eldest of the Gold brothers, was adopted by Ana Haret. Mihai Haret-Gold (b. 1884) graduated from the Faculty of Natural Sciences in Bucharest and became a prominent figure in Romanian tourism, writing a large number of literary works. He died a year before his adoptive mother, who lived on until 1941.

House history

The history of the house seems equally marred by the sadness of the family who built it. At the wish of the nephews, the house was bequeathed to the National Institute of Cooperatives - INCOOP, who established a small museum there. They donated personal items, and manuscripts from Spiru Haret's library, exhibited in both the library and the study where Haret had worked. The suffocation of communism didn't hit the small museum until after 1944. In 1950 the museum was closed. The items were sent to the Bibliotecii Academiei, and the building was made available to the Ministry of Education.

Darkest days

Paradoxically, the house's darkest days came after liberation from communism. It was returned to INCOOP. Centrocoop took over in 2000 and sold it at great speed to private individuals in 2001. In turn, they sold it on to Lux Invest Construct in 2005.

Unexplained mysteries

A series of unexplained mysteries have inexorably pushed the building down the steep hill to eventual loss. For inexplicable reasons, the home of this great scholar was not included in the list of Historic Monuments. Only in 2005 was this omission corrected (LMI/2010 1399, Code B-II-mB-19130). An equally inexplicable happening was the disinterest in 2005, at the reselling of the house, when the Ministry of Culture did not bother to put in a bid for the house's value at 1.14 million euro, which lead to the real estate agency becoming the new owner.

There is in Bucharest...

There is in Bucharest... a str Spiru Haret, a Spiru Haret High School, a rich Spiru Haret private university and even a statue of Spiru Haret, which, in total disrespect for national values so characteristic of our times, was moved from its traditional spot in front of the University to Parcul Izvor, where it stands near the entrance in the company of three other statues, all victims in Bucharest's municipality.

Millions...

Amongst the millions spent on accommodation for Bucharest's parliamentarian homeowners in the Capital, the millions necessary for the maintenance of chosen indulgences, the millions thrown into the quick surfacing of roads and the millions squandered on the replacement of curbs nobody wants etc etc., the State and Bucharest's City Hall do not have the funds in their treasure troves to save Spiru Haret. One would even have expected the University, which makes numerous millions (of euros) under the banner name of Spiru Haret, to have boasted the noble gesture of preserving a part of its national heritage and creating a worthy museum. No such gesture was made.

The unfortunate house

This unfortunate house has been shoved down the classic path of Bucharest's historic homes. First the doors were left unlocked, leaving it to be over-run with gypsies. They did what they usually do. In the places where Spiru Haret wrote and meditated, where he gave advice to ministers, scholars, the literati and elegant ladies, "illegal" locals wrenched, gnawed, polluted, destroyed and shattered. In the space of only a few years, the house was transformed into something between a pigsty and a ruin.

Meanwhile, approvals were given (illegal, because it is in the protected Dorobantu-Niculescu House zone of listed historic monuments) and plans prepared for a seven-storey block, waiting for a rainy day.

A bad sign

For a while now, the gates have been closed and the house is no longer swarming with gypsies. That's not a good sign. Done and dusted. Perhaps the gypsies have finally been expelled but not so that cleaning and restoration can be done. No. The knell has sounded.

The time has come

The time has come for destruction; for pillaging the city of her historical treasures; for the unleashing of sleazy greed and shamelessness.... Bulldozers have engulfed the city and demolish day and night (especially at night when a reaction is less likely), laughing at the martyred earth as the city's history and the buildings meant to last suddenly vanish, especially on street corners, robbed of their houses and trees.

Our Bucharesteans sit around with beer in hand, eyes glued to the TV. An inexplicable apathy has hit the entire nation. To the question, "What can we do?", you get only one answer - the response of uncaring indifference: "There's nothing we can do."

So why bother with Casa Spiru Haret?

Translation Romanian-English by Sarah in Romania

Copyright Silvia Colfescu 2011

Adevarata dimensiune a strazilor Povernei, Alecsandri etc.

Mai jos, câteva fotografii ale străzilor din cartierul Povernei - Alecsandri, unde Alecsandri Estates şi Rosetti Estates doresc să construiască 4 blocuri de birouri cu 4-7 etaje, care vor aduce pe aceste străduţe încă 400-500 automobile. Fotografiile sunt luate în jurul orei 16, când încă mai sunt parcate pe străzi automobile ale celor care lucrează la întreprinderile din jur. După-amiaza târziu sunt tot atâtea maşini, ale proprietarilor caselor...

Strada Vasile Alecsandri: sens unic, maşini parcate pe dreapta şi pe stânga, un singur fir pentru circulaţie. Încă se mai vede cerul, marele bloc cu 7 etaje încă nu a fost construit.


Mica piaţă de la intersecţia străzilor Povernei, Visarion, Constantin Daniel: maşini parcate în jurul rondului central şi pe margini, un fir de circulaţie. Aceeaşi situaţie ca pe strada Alecsandri de alături.


Strada Constantin Daniel. Sens unic, maşini pe dreapta şi pe stânga, un fir de circulaţie. În stânga, ar trebui să se afle intrarea în parcajul subteran al complexului de blocuri. Circulaţia este deja sufocată în cartier, cum va fi când vor mai veni aici alte câteva sute de automobile?

Expoziţie de fotografii din Bucureşti

Asociaţia Editorilor Români, Bookfest, Ioana Filipescu şi editura Vremea prezintă la Bookfest expoziţia de fotografii

Bucuresti, o capitală europeană

Bookfest, cel mai important târg de carte din Bucureşti, are loc în pavilioanele C1-C6 ale Romexpo (Complexul expoziţional din Piaţa Scânteii), între 25-29 mai.
Programul de vizitare orele 10-22
Intrarea liberă

What one sees and what one can't

Mulţumită lui Sarah, acest articol a fost tradus în engleză. Puteţi găsi versiunea românească mai jos.
Thanks to Sarah, this article is translated into English.
Maybe it will be useful for some of you, dear visitors. You'll find the Romanian version below.

One can see a) how crowded it is and b) the vastness of the complex

What is seen and what is not seen from images published by Alecsandri Estates who have claimed this land on streets Alecsandri and Povernei for construction? Remember, in order to make way for this office complex, savage demolitions took place only last week.

At first glance.

The 'wonders' one sees of the foreseen architecture due to replace the elegant Adrian house along with the solid building of the Resita headquarters are in fact nothing more than giant rectangles. Though claims say otherwise, there is no originality, no thrill of creativity. It is nothing more than common architecture, widely used over the last few decades - banal, dull forms, which are all the more dreadful since they clash so with the general ambiance of the neighbourhood.

The planned office complex takes up so much of the Alecsandri and Povernei land that it is cumbersome -the three buildings suffocate all the space available. And yet, no image appears on the right side, the four-storey block that is also expected to be built in place of the demolished monumental Rosetti-Solesti villa. This gigantic building will further choke the area and inevitably block the little square at the intersection of str Povernei, str Constantin Daniel and str Visarion.

What one can't see

What one cannot see is due to the simple fact that a drawing or a computerised image cannot create impressions that truly portray the reality. Cases in point:

1) One cannot see, for example, the relationship between the new complex and the buildings around it.

Str Alecsandri has a number of classified historical monuments (LMI 2010) at n°s 1-3, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 13, 16, 18, 20.

Opposite the colossal new complex there are monuments at n°s. 3 (P), 5 (P+2) and 7 (P+2) as well as n°s 6 (P 1), 8 (P), 10 (P 2). These monuments have a maximum height of two floors. There is no cohesion between them and the new buildings facing them. To have a seven-storey building opposite them will crush the ensemble, reducing them to squashed little cottages.

The same situation awaits str Constantin Daniel and str Povernei, both lined with mostly elegant homes on the whole from the early twentieth century, both with and without historical monument status.

2) One is also unable to see the true width of the streets and thus, therefore, the traffic situation.

The streets fall short of 10m in width and pavements less than 3m. Car owners and those who work in the area park on both sides of the streets, leaving one strip free for circulation. Once again, with the construction of the blocks on Căderea Bastiliei at the bd. Iancu de Hunedoara end, the traffic on this street and the perpendicular str. Grigore Alexandrescu has become a nightmare.

A year or two ago, police imposed one-way traffic on this street for that very reason. The circulation and parking problems were not solved, but nothing else could be done to improve matters.

From the images presented by Alecsandri Estates, any details that could give allusion to the appalling congestion these office blocks will cause here have been skilfully obscured. The streets appear empty and the little square at the intersection seems so large that you could be forgiven for thinking you were at Pta Charles de Gaulle.

The circulation plans presented by Alecsandri Estates are pure fantasy. Entrances to underground garages will be the same as those of the new blocks on Căderea Bastiliei - crowded, narrow, dangerous, and thus barely used. The lives of residents in the neighbourhood will become sheer bedlam, with fierce battles for parking spaces and the unresolved problem of the exodus at rush hour.

Furthermore, this underground parking which should be for the whole complex and thus 450 cars, is actually for 358, which will leave drivers going round and round the neighbourhood looking for parking spaces which are... non-existent.

Taking into account the disfiguring of the neighbourhood through heavy traffic, discomfort to local residents as well as to employees and increased pollution, I wonder how we can open real estate 'developers' eyes as to the impossibility involved in the implementing of such construction in a city's historic centre.

There's enough room in the suburbs after all for wide-spread construction, with correct and easy access via new roads, adapted to the land and suitable for the needs of traffic.

We, citizens of Bucharest, should start another revolution.

Copyright Silvia Colfescu, 2011
Translation Roumanian to English by Sarah In Romania

Thanks, Sarah!