Exotism bucureştean

Ce te faci dacă, într-o zi însorită de primăvară (se mai întâmplă câteodată), te cuprinde dorul de ducă? Şi vrei să mergi undeva, măcar 5 minute, într-un loc în care să ţi se pară că eşti departe de cenuşiul bucureştean, că eşti pe un tărâm exotic, într-o ţară a poveştilor?

Ei bine, se poate.
Dar e funcţie de posibilităţi.
Dacă ai un avion personal
Dacă ai un avion personal, te urci în el şi îi spui pilotului să te ducă în sudul Italiei, chiar în tocul cizmei, regiunea numită Puglia. Aterizezi la Bari şi de-acolo, cu o maşină, prin Casamassima şi Turi, într-o oră eşti la Alberobello.

E un orăşel cu case ciudate, căsuţe de turtă dulce cu acoperişuri ascuţite, ca în basmele fraţilor Grimm, un loc plin de poezie şi de inedit.Când vei ajunge acolo, cu siguranţă că o să te simţi scos din banalitatea zilnică.
Dar poate că nu ai avion
Dar poate că nu ai avion personal. Speranţa nu-i pierdută.
E suficient să te duci cu troleibuzul la intersecţia căii Moşilor cu strada Mihai Eminescu. Intri pe Eminescu şi o iei la dreapta pe Episcopul Radu. Treci de casa cu cavalerul de tinichea de la numărul 29, traversezi strada Ardeleni şi ai ajuns.

Pe dreapta, se deschide Intrarea Monahului.
E un loc care nu seamănă cu nimic din Bucureşti. O fundătură, mărginită la început, pe stânga, de un calcan, îţi deschide în faţă priveliştea neobişnuită a unor căsuţe de basm.

Probabil este o parcelare interbelică, în care un arhitect cu imaginaţie, nu am aflat care, a desenat acest ansamblu fantezist şi înzestrat cu coeziune.
Un arhitect ar spune
Un arhitect ar spune că sunt construcţii de stil naţional cu tendinţă bizantinizantă.
Unii dintre proprietari sunt de părere că locuiesc în case de stil neobrâncovenesc.
Alţii n-au nici o părere.
Alţii au chiar câini cu un pronunţat simţ al proprietăţii.

Oricum, sunt căsuţe roşii, ca de păpuşi, din belşug împodobite, e adevărat, cu motive împrumutate ŞI din repertoriul stilului neo-românesc, în general subliniate cu alb, cu turnuleţe acoperite cu conuri.
Este un izbitor hiatus între arhitectura anodin-vag-academist-neoromânească a cartierului şi arhitectura extrem de coerentă (s-ar putea spune în incoerenţa ei) a micului ansamblu de case.
Atmosfera roşiatică a fundăturii e luminată de grădiniţele din jurul caselor.

Unii proprietari, vizibil noi şi vizibil cu bani, au spart o breşă în unitatea ansamblului, refăcând fără mare respect câteva case şi păstrând – parţial sau deloc – ornamentaţia şi culoarea iniţială. Totuşi, în mare, locului i-a rămas aerul de poveste, care îmi aminteşte, în mic, de un Alberobello bucureştean, unde te poţi catapulta în necunoscut într-o zi însorită.

Copyright Silvia Colfescu 2011

Un bucureştean de adopţie

Cum ar putea cineva să lase atâtea urme durabile pe chipul Bucureştilor fără să fie considerat un adevărat fiu al oraşului, chiar dacă s-a născut în Moldova?

Cum poate acelaşi om să fie într-atâta uitat încât, într-un oraş în care munca mâinilor lui împodobeşte monumente de seamă ale urbei, să nu-şi aducă aminte aproape nimeni de numele lui? Paradoxal destin al lui Alexandru Dimitriu, personalitate marcantă a lumii industriaşilor români interbelici, autor al unora dintre cele mai complicate acoperişuri monumentale din Capitală.
Născut în 1871, „absolvent lauriat” al Şcolii de Arte şi Meserii din Iaşi, acest om de o hărnicie şi o ingeniozitate ieşite din comun a bătut întreaga Europă în căutarea perfecţiunii în meseria sa.
Mult mai târziu
Mult mai târziu, când numele lui era deja cunoscut în Bucureşti, când comenzile curgeau şi când pe strada General Dona (fostă Numa Pompiliu) No 26, era cunoscută

Fabrica de Produse Metalice

Specialitate:
Ornamentaţii Arhitectonice pentru Acoperişe

al cărei proprietar era, Alexandru Dimitriu şi-a comandat o hârtie cu antet extrem de revelator, un adevărat CV.

Sub numele lui, înscris în capul paginii, figurează lista instituţiilor cărora le datora pregătirea: nu era numai „vechi absolvent al Şcolii de Arte şi Meserii Iaşi”, ci şi „al Institutului de Electroplastie Berlin”, şi ucenicise într-un şir impresionant de ateliere artizanale din Viena, Köln, Berlin, Paris, Marsilia etc., specializate în prelucrarea artistică şi industrială a metalelor.

După o specializare atât de complexă, desigur că singurul oraş românesc suficient de mare ca să-i cuprindă talentul era Bucureşti. Iar oferta pe care o făcea locuitorilor oraşului era pe măsura civilizaţiei deprinse în Europa.

Şi, într-adevăr, oraşul a ştiut să-i întrebuinţeze ştiinţa şi îndemânarea, şi l-a răsplătit pentru ele. Una dintre recompensele cele mai dragi industriaşului a fost medalia de aur obţinută la Expoziţia Generală din 1906.

Aceeaşi hârtie cu antet
Aceeaşi hârtie cu antet informează clienţii că, printre lucrările executate de întreprinderea Alexandru Dimitriu, se află palate oficiale bucureştene, case particulare, biserici, uzine şi fabrici.

Palatul Patriarhal

Unele dintre ele, ca Ateneul, Biblioteca naţională (fosta Bursă), Palatul Patriarhal (fosta Cameră a Deputaţilor), casa Lipatti, casa Petraşcu, casa Dumitrescu, au păstrat până astăzi acoperişurile făurite de Dimitriu.

Casa Lipatti; Bursa, acoperiş, faţada dinspre Doamnei; casa Petraşcu

În alte cazuri, deşi clădirile au dăinuit, şi-au pierdut podoabele. În această situaţie sunt, de pildă, casa Oprea Soare, casa Geblescu sau Fundaţia Carol I – Biblioteca Universitară, al cărei acoperiş, deşi restaurat după incendiu, ar putea fi cu greu considerat operă a lui Alexandru Dimitriu.

Casa Oprea Soare; casa Geblescu

Iar din alte construcţii – Palatul Artelor, Palatul Sturdza, Palatul Funcţionarilor Publici – nu a mai rămas decât amintirea.

Palatul Sturdza

O casă cu un aer aparte
O casă cu un aer aparte se păstrează până în zilele noastre pe strada Episcopul Radu, fostă Birjarilor, la nr. 29. Este casa în care a locuit Alexandru Dimitriu.

Remanierea unei case de la sfârşitul secolului XIX, săvârşită de însuşi proprietarul, în 1932, a avut ca rezultat o clădire pitorească, încadrabilă (cu bunăvoinţă) în stilul neoromânesc, a cărei volumetrie originală se remarcă în peisajul înconjurător. Un cavaler de metal, înalt de vreo 3 metri, păzeşte solemn acoperişul casei, ridicând ameninţător un ciocan, cu siguranţă simbol al artei ornamentelor de metal. Statuia Sfântului Dumitru în armură, executată de Dimitriu, care împodobea până de curând acoperişul clădirii Primăriei sectorului 1 („de Verde”), este geamăna cavalerului de pe acoperişul propriei case.

Casa este acum locuită de membri ai etniei care predomină în cartier, oameni cumsecade, dar fără nici o legătură cu descendenţa lui Alexandru Dimitriu.
Între altele
Între altele, un panou afişat pe balconul din mijlocul faţadei anunţă că aici se află sediul Partidului Socialist Român, involuntar omagiu adus industriaşului care s-a preocupat în timpul vieţii de binele oamenilor mărunţi. Într-adevăr, el a organizat în atelierele lui o şcoală pentru meseriaşi, ajutându-i să-şi deschidă la rândul lor ateliere. Bine inserat în societatea bucureşteană (la un moment dat era secretar al Camerei de Comerţ), Dimitriu a fost cel care a pus bazele învăţământului seral pentru meseriaşi, cursurile fiind susţinute de membri de frunte ai breslelor constructorilor, între care inginerul Leonida, arhitectul Ştefan Burcuş (autorul clădirii Bursei), arhitectul Petre Antonescu (căruia i se datorează clădirea Primăriei Bucureştilor, casa lui N. Malaxa din Aleea Alexandru, casa Oprea Soare, Institutul de Istorie N. Iorga din Bd. Aviatorilor etc.).
Naşterea unei legende urbane
Ştiu casa demult şi mă duc din când în când să-i dau bineţe cavalerului de tinichea. În urmă cu câţiva ani, împinsă de curiozitate, am intrat în curte.
Nu e deloc spectaculoasă, aş zice chiar că e o curte proletară – şi poate că aşa se şi cuvine să fie curtea Partidului Socialist Român.

Pe treptele de la intrare, între cei doi stâlpi de ciment cu formă vagă, şedea o fetişcană de vreo 17 ani, frumoasă şi brunetă. Am întrebat-o, cu ascunsă maliţie, dacă ştie de când e statuia de metal de pe acoperiş.
-Demuuuult, mi-a răspuns ea, cu un aer misterios.
-Dar de când? am insistat.
-De prin 1970, m-a informat, cu aerul cuiva de 17 ani, care vorbeşte despre istoria antică. Apoi, evaluându-mi pofta de mister din priviri, mi-a şoptit: În statuia aia e un om. L-au omorât şi l-au băgat acolo, şi stă pe acoperiş de-atunci…
Pe liniştita stradă Alecsandri
Pe liniştita stradă Alecsandri se păstrează însă frumoasa casă pe care Alexandru Dimitriu a construit-o ca zestre pentru fiica lui. O parte din ea e încă proprietatea nepotului industriaşului, distinsul doctor Sava Dumitrescu.

Construită de arhitectul State Baloşin, în stilul neoromânesc pe care l-a adus la o expresie personală, uşor de recunoscut, casa e încă împodobită cu acoperişul executat în fabrica Dimitriu, cu ciocârlanii ornamentali vizibili de departe.

Alexandru Dimitriu s-a stins la 84 de ani, în 1955. A avut timp suficient să asiste la fenomenele care au însoţit venirea la putere a clasei pentru binele căreia s-a zbătut atât de mult.
Poate că le-a apreciat pozitiv.
Sau poate că nu.

Spre neuitare
Spre neuitare, iată mai jos o listă cu cele mai importante lucrări în metal din Bucureşti, din alte oraşe şi din alte ţări, executate în fabrica şi sub conducerea lui Alexandru Dimitriu:
Bucureşti: Palatul Grigore M. Sturdza, apoi MAE, 1899-1902, arh. J. Reinecke; Palatul Funcţionarilor Publici 1902, bombardat 1944 - arh. N. Michăescu, Al. Clavel; Turlele bisericii Sf. Silvestru 1903, arh. P. Petricu; Turlele bisericii Sf. Nicolae Vlădica din Prund 1904, arh. E. Leboeuf; Palatul Artelor, Expo 1906, arh. V. Stephănescu şi E. Doneaud; Palatul Camerei Deputaţilor 1907-1908, arh. Dim. Maimarolu; Palatul Cercului Ofiţerilor 1922-24 - interioare şi exterioare -, arh. D. Maimarolu; Casa arh. Dim. Maimarolu, fostă casa Şt. Sihleanu, Str. Mitropolit A. Şaguna - după 1899-1900; Palatul Fundaţiei Universitare Regele Carol I, 1894, 1914, arh. P. Gottereau; Palatul Camerei de Comerţ şi Industrie/Bursa, apoi BCS, arh. Şt. Burcuş, str. Doamnei colţ cu I. Ghica; Ateneul Român, faza II 1912-15 - recepţia lucrării arhitecţii Gr. Cerkez, Şt. Burcuş, P. Dumitrescu; Palatul Primăriei IV de Verde din bd. Banu Manta 1929, arh. N. Georgescu, G. Cristinel şi Pascal Georgescu - cavalerul a fost montat ulterior; Gara de Nord - după 1900; Casa At. Lipatti – 1906, arh. P. Antonescu; Casa Deşliu; Casa Geblescu; Casa ing. D. Matac (Matak); Casa Cesianu; Casa proprie, str. Episcopul Radu 29, 1933; Iaşi: Spitalul Sf. Spiridon - instalaţiile de băi, 1896; Băile Turco-romane, după 1896; Poarta monumentală a Cimitirului Evreiesc 1897; Castelul Sturdza-Miclăuşeni 1898 - lucrări de transformare în stil neogotic; Palatul Administrativ, azi Palatul Culturii; Abatorul Comunal; Cluj-Napoca: Catedrala ortodoxă; Galaţi, Sulina, Turnu-Măgurele – catedrale; Sibiu: Mitropolia; CFR: Gările liniei Iaşi-Dorohoi; Craiova: Banca Olteniei, arh. C. Iotzu; Administraţia Financiară 1912-13, arh. C. Iotzu; Germania: Düsseldorf - Sala Gării; Reichenberg – Rathaus; Serbia: Abazia, azi Opatija - Hotelul Stefanie; Fiume, azi Rijeka - Teatrul şi Foişorul de Foc.

Copyright Silvia Colfescu, 2011

Casa de pe chei (Casa Pompiliu Eliade)

Una dintre cele mai nedreptăţite case bucureştene. Mai dăinuieşte încă în Splaiul Independenţei 74 / Str. B.P. Hasdeu (fostă Apolon-nou) 3.
Una dintre cele mai deosebite, de asemenea. Cu o arhitectură mai rar întâlnită în Bucureşti, un melanj fericit de Art Nouveau cu sugestii romantice de factură wagneriană, casa arăta la momentul construirii ei, în 1907, ca un mic castel fantezist, oarecum bavarez, împodobit cu reliefuri cu frunze şi flori. Imaginea ei s-a păstrat şi circulă azi pe un CD, pe care şi l-au procurat toţi iubitorii Bucureştilor.

Ca şi acum, ca oricând, şi în 1907 aspectul unei case reflecta nu numai ştiinţa şi talentul arhitectului, ci şi gustul (sau uneori lipsa de gust) a comanditarului ei.
Acum mai bine de 1800 de ani, cărturarul latin Terentianus Maurus a scris o frază care, deseori trunchiată, se citează şi în zilele noastre. Incorect. Întreagă, şi tradusă corect, s-ar putea aplica nu numai cărţilor, ci şi caselor. Pro captu lectoris habent sua fata libelli, spune latinul (care, dacă ne gândim la numele lui, poate că nici nu era chiar atât de latin). Adică, funcţie de capacitatea de înţelegere a cititorilor, cărţile au destinul lor. Funcţie de discernământ, aş zice.
Aşa şi casele. Funcţie de discernământul constructorilor – dar nu mai puţin de cel al locatarilor, casele au destinul lor.
Dacă ne luăm după acest dicton
Dacă ne luăm după acest dicton, casa de pe chei şi-a început existenţa sub o zodie fericită. Se poate spune că bazele destinului ei au fost puse de oameni cu capacităţi de înţelegere: a legilor armoniei şi frumosului, a legilor convieţuirii în societate, a necesităţii adevărate.
Arhitectul casei, austriacul Henry baron de Susskind, ginerele fratelui generalului Petre Vasiliu Năsturel, este autorul unor construcţii de ţinută, între care chiar clădirea de vizavi, de pe celălalt colţ al Splaiului Independenţei cu strada B.P. Hajdeu, Institutul de Fiziologie şi Morfologie (azi Facultatea de Ştiinţe). Antreprenorul L. Schindl a construit multe case boiereşti în centrul Bucureştilor.
Comanditarul, Pompiliu Eliade (1869-1914), a fost istoric literar, profesor universitar, deputat, membru corespondent al Academiei. La vremea construirii casei, era director al Teatrului Naţional. Avea o familie frumoasă, o soţie distinsă, al cărei singur defect vizibil consta într-o cocoaşă, şi doi copii care, din fericire, nu moşteniseră îndoielnica podoabă.
Directorul Teatrului era bun prieten şi discipol al lui B.P. Hajdeu, ale cărui preocupări esoterice sunt binecunoscute. Hajdeu a murit chiar în anul construirii casei; după moartea sa, Eliade a intervenit pentru ca strada Apolon nou, la a cărei intersecţie cu Splaiul se construia casa lui, să poarte numele scriitorului, pe care-l păstrează şi astăzi. Înainte de a se muta la cele veşnice, scriitorul i-a desenat prietenului său o schiţă pentru viitoarea lui casă. Totul pentru ca destinul acestei case să fie unul benefic: un hol central, octogonal, ocupând ambele niveluri ale casei; planul în cruce, orientat spre punctele cardinale; cele 4 camere dispuse după criterii şi cifre esoterice. Casa aduce de altfel, într-o măsură, cu castelul Iuliei Hasdeu din Câmpina.

Castelul Iuliei Hasdeu, Câmpina
(imagine Wikipedia)

Pentru a-şi putea construi casa, Pompiliu Eliade a împrumutat o sumă importantă de la Creditul Urban. Din păcate, a murit înainte de a putea înapoia întreaga sumă.
Zodia fericită
Zodia fericită a casei a intrat în colaps, odată cu moartea proprietarului. Doamna Eliade s-a mutat împreună cu cei doi copii la Paris. Casa a intrat în patrimoniul Creditului Urban, în contul datoriilor neplătite. N-a cumpărat-o nimeni. Un timp, banca a închiriat-o; a funcţionat aici un cămin de studenţi. Casa n-a rezistat din cale-afară de bine nesăbuinţelor lor tinereşti.
Prin anii ’30, Creditul Urban a hotărât să vândă casa întrucâtva deteriorată. S-a organizat o licitaţie, la care nu s-a prezentat decât un singur participant.
Pentru casă se anunţau vremuri mai bune.
Noul proprietar
Noul proprietar, Anton Rădulescu, era magistrat, director juridic al Băncii Româneşti. S-a mutat în casă împreună cu familia.
A tras un planşeu între etaje, împărţind în două holul octogonal şi casa.
A rezervat un apartament ca zestre pentru fiica lui, Teodorina, care s-a măritat curând cu Grigore Ioan, un tânăr ziarist de viitor, fiul jurnalistului Olimp Ioan, membru al echipei de jurnalişti care îl seconda pe Nicolae Titulescu la Geneva. Dinspre partea unei bunici era nepot al Oteteleşanilor. Dinspre partea bunicului, familia Ioan era urmaşa maiorului Ioan, erou al Războiului de Independenţă.
Tinerii s-au mutat la etaj, iar la parter au rămas părinţii împreună cu fiul, Mircea Rădulescu, jurist şi funcţionar ministerial.
Se părea că, în sfârşit, casa urma să aibă parte de lungi ani de existenţă fericită.
Aşa a şi fost. Până prin 1946.
După scoaterea
După scoaterea cu forţa a României din robia capitalistă, mase mari de oameni ai muncii, în frunte cu leneşii de la sate, au fost eliberaţi de neplăcuta necesitate a muncii grele pe ogoare şi poftiţi în Bucureşti. Aici lumina şiroia când răsuceai un buton, apa curgea dintr-o ţeavă în perete, iar dinspre raionul de partid curgeau laptele şi mierea. Pentru toţi aceşti membri valoroşi ai societăţii era nevoie de locuinţe. De unde să le iei, dacă nu de la paraziţii foşti capitalişti, care se lăfăiau nemeritat în casele lor? Aşa s-a făcut că Grigore Ioan s-a restrâns cu nevasta şi copilul într-o cameră la etaj, iar socrii şi cumnatul s-au mulţumit, la parter, cu o cameră şi un vestibul. Restul încăperilor a fost alocat câtorva merituoşi: un tovarăş maior cu activităţi diversificate, tovarăşul activist Ion, la care veneau adeseori rudele de la ţară şi trăgeau căruţa în curte, ba chiar şi un tovarăş judecător, care tăia şi spânzura la Înalta Curte.
Viaţa în comun
Viaţa în comun nu era lipsită de farmec. Cum holul octogonal era prea esoteric pentru a fi locuit, în el îşi ţineau cu toţii murăturile. A rămas legendară seara când bătrânul magistrat Rădulescu l-a prins pe tovarăşul activist Ion însuşindu-şi fără drept borcanul de gogonele al proprietarilor.
-Ei, sunt ale mele! a protestat cu un perimat simţ al dreptăţii fostul om al legii, acum duşman de clasă şi pensionar.
-Sunt ale poporului! a răspuns cu superbie reprezentantul noilor autorităţi, administrându-i protestatarului un ghiont ştiinţific aplicat.
Din nefericire pentru tovarăş, bătrânul domn avea un nepot care era boxer amator; puţin mai târziu în acea seară, pe când activistul abia se aşezase să-şi digere murăturile câştigate cu trudă, boxerul s-a prezentat şi i-a ars pe îndelete o mamă de bătaie. Nu se ştie prin ce miracol au scăpat vinovaţii de previzibilele urmări.
Printre aventuri măreţe
Printre aventuri măreţe de acelaşi calibru, anii au trecut. Grigore Ioan, şcolit în copilărie la Paris, apoi la Liceul Sf. Sava, apoi la Universitate, apoi redactor la diverse ziare, apoi pilot de bombardier pe frontul de Est, îşi câştiga acum pâinea ca mecanic pe şantiere. Prin anii ’70, socrii lui au murit. Fiul lor s-a însurat târziu, n-a avut noroc şi, în cele din urmă, s-a sinucis.
Rămaşi moştenitori, Teodorina şi Grigore Ioan au fost siliţi de lege să vândă apartamentul de sus: cetăţenii Republicii nu aveau dreptul legal să deţină două apartamente.
Peste ani, fiul lor deveni inginer, se însură şi avu o fetiţă.
Peste alţi câţiva ani, casa de pe chei deveni strâmtă şi incomodă pentru o familie atât de numeroasă.
Iar la începutul anilor 2000, zgomotul circulaţiei de pe chei deveni infernal.

O nouă vânzare
O nouă vânzare a transferat casa în mâinile unei societăţi comerciale turceşti, iar pe vechii locatari într-o vilişoară cu aspect ieftin, pe o străduţă din cartierul Griviţa. E totuşi o locuinţă cu curte, iar strada e foarte liniştită.
Noii proprietari turci, pe care tradiţiile comune turco-române nu i-au dotat probabil cu capacitatea de a aprecia estetica romantică a casei de pe chei, au căutat pentru ea o destinaţie mai practică. Şi ce poate fi mai practic decât s-o dărâmi şi să o înlocuieşti cu un bloc?
Dar Bucureşti e un oraş complicat, o cetate a speranţelor risipite şi a surprizelor adeseori neplăcute. Nici până azi blocul n-a apărut. Casa e încă la locul ei.

Acum are alţi locatari
Acum are alţi locatari. Dezmoşteniţii sorţii au simţit că aici e rost de un acoperiş şi au invadat casa goală. Din nefericire nu numai pentru casă, ci şi pentru ei, sunt oameni care nu ştiu cum se locuieşte civilizat într-o casă. Şi nici nu-i interesează. Singurul lucru care-i interesează e să nu le cadă tavanul în cap. De aceea l-au proptit artistic cu nişte stâlpi.

Ultima oară când am fost să fac fotografii la „locuinţa” lor, am vorbit cu un june oacheş şi plin de bunăvoinţă. Mi-a spus că poliţia ştie că locuiesc aici clandestin şi că îi tolerează. Când l-am întrebat dacă ştie cine e proprietarul casei, mi-a făcut complice cu ochiul, m-a dus la uşa de intrare şi mi-a arătat plăcuţa de bronz pe care era gravat numele fostului proprietar Grigore Ioan. Din familia Ioan. Apoi a scos cartea de identitate şi mi-a arătat cu mândrie numele lui de familie: Gligore.
-Vedeţi că e acelaşi nume? Proprietară e mătuşă-mea.
Am plecat zâmbind. Ca zăpada care acoperă rănile oraşului, zâmbetul acesta lipsit de căldură ascundea o imensă şi ireparabilă deznădejde.

Copyright Silvia Colfescu 2011

Câteva străduţe bucureştene. Un microcosm

Casa Rosetti-Soleşti

Sunt străzi liniştite, cu case frumoase. Pe muchie între centrul şi nordul capitalei, adică un cartier bun.
Au fost trasate spre sfârşitul secolului XIX, în epoca în care se deschidea din actuala piaţă Romană spre nord bulevardul Colţea, numit azi, ca şi în interbelic, Lascăr Catargiu.
Era o arie acoperită de vii
Era o arie acoperită de vii, lucru de care mai amintesc azi numele unora dintre ele: Povernei, Viişoarei. Ca semn că în cartier sunt şi oameni subţiri, uneia i s-a pus numele Vasile Alecsandri. Cu x, Alexandri.
O stradă se numea Brutari. Cu siguranţă că pâinea şi vinul nu lipseau de pe masa bucureştenilor, în vremurile acelea. S-a dovedit că străduţei Brutari i s-a menit de către ursitoare un destin politic. De-a lungul vremii, s-a numit General Badoglio când era la putere Dreapta, Filimon Sârbu când au venit la putere comuniştii. Când s-au dus şi ei pe apa Sâmbetei, s-a nimerit un liberal să-şi aducă aminte că la numărul 14 a locuit doctorul Constantin Daniel, dintr-o familie cu simpatii ancestral-liberale. Era doctor psihiatru, dar era pasionat de orientalistică şi, până când murise, în 1984, tradusese sumedenie de texte din limbi orientale. Repede s-au făcut diligenţele necesare şi au apărut pe stradă plăcuţe cu numele
Strada Constantin Daniel
1917-1984
Orientalist.
Locuitorii străzii au oftat, şi-au schimbat buletinele şi au îndurat cu stoicism veşnicele confuzii cu strada Constantin Daniel Rosenthal, pictor, situată mai la nord, pe lângă televiziune. În sfârşit, când s-au dotat străzile cu plăcuţe noi, cu semicerc deasupra, ca la Paris, un funcţionar aiurit de la Primărie a comandat plăcuţe cu inscripţia
Strada Constantin Daniel
Pictor.
Doctorul s-a răsucit în mormânt, iar strada a rămas cu plăcuţe tărcate, una cu orientalist, vreo două cu pictor.
Pe-alături, strada Cometa
Pe-alături, strada Cometa a trecut şi ea prin avatarurile denumirilor. A chemat-o pe rând Lord Thomson, I.G. Duca, Bastiliei. De la o vreme, se numeşte Căderea Bastiliei.
Strada Sfântul Visarion a avut mai mult noroc; numele i-a rămas, dar, după cum bate vântul politicii, Sfântul ba dispare, ba reapare miraculos pe plăcuţe.
Toate străduţele
Toate străduţele acestea au plutit pe firul timpului cu linişte şi demnitate. Sunt mărginite de case solide, cele mai vechi doar cu parter, cele mai noi cu un singur etaj, rar cu două, cele mai multe construite cu îngrijire şi cu dragoste de frumos. Au locuit aici oameni de profesii diferite, de stări sociale diferite, dar formând o lume unitară, ghidată de legi care asigurau armonia micii şi marii societăţi. Erau ingineri, proprietari agricoli, artişti, funcţionari, prinţi, militari, artizani. Un microcosm. Cu chipuri tot atât de variate ca şi oamenii, casele cartierului formează un ansamblu de o uimitoare coerenţă, un portret al unor vremuri în care corectitudinea, eleganţa în maniere, simţul estetic dar şi simţul valorii, simţul ierarhiei, respectul, tihna erau valori primordiale ale societăţii şi preţuite aşa cum se cuvine. Casele şi terenurile şi-au schimbat uneori proprietarii, dar clădirile au dăinuit, înfruntând neclintite veacul. Iar locuitorii cartierului au fost neabătut oameni serioşi, cu familie şi, deseori, cu avere.
În piaţeta

În piaţeta de la intersecţia dintre străzile Povernei, Daniel şi Visarion, pe Povernei nr. 1-3, într-o casă construită în 1891 de arhitectul Wilhelm Bast, a trăit Teodor Rosetti-Soleşti, fratele Elenei Doamna, soţia lui Alexandru Ioan Cuza. Era căsătorit cu o fiinţă tot atât de aristocratică, Pulheria, mlădiţă a familiei Beldiman.

Pulcherie Rosetti-Soleşti
(fotografie obţinută prin amabilitatea Ruxandei Beldiman)

Casa lor, o mică minune bucureşteană, cu un aer nobil şi parcă puţin dispreţuitor, are acel decor caracteristic epocii, un soi de amestec de influenţe între care cel mai bine se simte neoclasicismul, ca un cocktail în care, peste gustul tuturor celorlalte ingrediente, domneşte aroma de ienupăr a ginului.


Înconjurată de horbota vegetală a gardului de simili-piatră, cu vrejuri şi frunze Art Nouveau, casa boierească s-a mai îmbogăţit în timp cu un alt corp de clădire, cu etaj, în 1928. Nu oricum. De clădire s-a ocupat Virginia Haret-Andreescu, prima femeie arhitect din România, nepoata pictorului Ion Andreescu şi soţia inginerului constructor Spiru Haret-Gold, nepotul marelui cărturar şi om politic Spiru Haret. A fost o arhitectă talentată, iar acest lucru se poate vedea şi în grija cu care a acordat volumetria şi decorul clădirii noi cu cele ale vechii case boiereşti. Mai apoi, casa veche a fost supraînălţată, devenind clădire de birouri. După război, pe case a pus gheara un "Sovrom" oarecare. Clădirile, după mai multe schimbări de proprietari, au trecut în proprietatea Institutului Proiect-Bucureşti. Deşi aflate pe Lista Monumentelor Istorice, acum au soarta tuturor caselor reprezentative din Bucureşti: sunt ameninţate, fie şi parţial, cu demolarea.
Vizavi
Vizavi, la adresa Povernei 2, se înalţă, în mijlocul unei defuncte grădini, casa generalului George Adrian, fost ministru liberal, căsătorit tot cu o doamnă de neam, Elena, născută Sturdza.

Este o casă tot atât de frumoasă ca şi vecina ei, şi nu e de mirare, dacă ne gândim că s-ar putea să fi fost construită de arhitectul Louis Blanc, autorul palatului Ministerului Agriculturii, al clădirii Facultăţii de Medicină, al reşedinţei monumentale H. Speyer şi al casei Take Ionescu. Ridicată înainte de 1889, dată la care a murit generalul Adrian, casa figurează, ca şi casa Rosetti Soleşti, pe planul Bucureştilor din 1911. Armonios desenată, ea îmbină fericit stilul academist, preponderent în epocă, cu trăsături ce anunţă stilul epocii următoare, cel neoromânesc. Stâlpii de lemn care susţin copertina de la intrare, ferestrele mari cu arc mâner de paner, cu ancadramente sculptate, coloanele cilindrice de piatră albă care subliniază rezalitul central dau edificiului individualitate.
Aflată de asemenea în proprietatea Institutului Proiect Bucureşti, casa generalului Adrian se pregăteşte şi ea, ca multe alte case istorice bucureştene, să lase locul unei hardughii „moderne”, care se va potrivi ca nuca în perete cu ambianţa cartierului.
Nu departe
Nu departe de piaţeta dintre cele trei străzi, pe strada Constantin Daniel, la numerele 14 şi 16, se află două case construite de doi ingineri constructori bucureşteni, inginerul Samuel Soru şi inginerul Victor Stăuceanu.

Ing. Samuel Soru Ing. Victor Stauceanu

Absolvenţi ai renumitei Şcoli Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti (Soru în 1896 şi Stăuceanu în 1897), cei doi ingineri erau amândoi masoni, şi şi-au arborat cu mândrie pe faţadă însemnele ordinului, precum şi iniţialele.

Casa S. Soru, 1914-1915 Casa V. Stăuceanu, 1908-1909

Aici se opresc asemănările. Casa Stăuceanu (nr. 16) a fost construită în 1908-1909, după desenele arhitectului Alexandre Clavel. Stilul ei eclectic asociază elemente gotice, neoromâneşti şi Art Nouveau, într-un amalgam care, deşi impunător, nu este întotdeauna plăcut vederii.

Casa Stăuceanu

Casa Soru (nr. 14) datează din 1914-1915; inginerul a fost propriul său arhitect şi antreprenor. Îmbrăcată în haină Art Déco, clădirea beneficiază de avantajele unei structuri în care s-a folosit betonul armat, inginerul Soru fiind un promotor al acestui material încă nou la începutul secolului XX. Interioarele sunt şi ele cât se poate de diferite: pe când la casa Stăuceanu întâlnim alături stucaturi rococo, capiteluri aurite, uşi cu motive neobrâncoveneşti, picturi murale de Cecilia Cuţescu-Storck şi un tavan pictat cu o dulceagă alegorie pastorală, la casa Soru interioarele, relaxat desenate, cu o nişă largă în holul principal de la fiecare nivel şi cu spaţii generoase, au un decor reţinut şi elegant, de sorginte Art Déco, armonizat cu decorul exterioarelor.
Ambele case sunt în stare bună, cu menţiunea că la nr. 16 s-au executat ample lucrări de restaurare şi de consolidare în anii ’90.
Printre foştii proprietari
Printre foştii proprietari ai caselor din cartier îl întâlnim pe Atanase (Tănase) Lipatti, tatăl pianistului Dinu Lipatti şi al diplomatului (devotat vederilor de stânga) Valentin Lipatti. Familia Lipatti a locuit întâi în Povernei 23, apoi în cunoscuta casă din bulevardul Lascăr Catargiu 12 colţ cu Visarion, ridicată în 1906 după planurile arhitectului Petre Antonescu, în stil Art Nouveau.

Bucureştenii sunt obişnuiţi cu priveliştea ciudată a acestei case, cu o proporţie stângace, care o face să arate ca un mic palat franţuzesc tăiat de la genunchi în jos.
Partea cu numere mari
Partea cu numere mari a străzii Vasile Alecsandri a fost, în vremea lui Carol I, fieful unei mici părţi a comunităţii nemţeşti din Bucureşti.

La numărul 16, azi Muzeul Storck, au locuit generaţii ale familiei Storck: sculptorul Frederic (Fritz) Storck, fiul sculptorului Karl Storck, a construit actuala casă împreună cu soţia lui, pictoriţa Cecilia Cuţescu-Storck. Casa a fost ridicată în 1914, după planurile arhitectului Alexandre Clavel. Stilul ei este romantic, aşa cum se cuvine unei case de artişti, amintind vechile case gotice germane. Pe faţada de un roşu adânc sunt încrustate reliefuri de piatră, sculptate de Fr. Storck. Fiica lui Frederic şi a Ceciliei, Cecilia, alintată Lita, ceramistă, a fost căsătorită cu fiul lui Jean Bart, pe numele lui adevărat Eugeniu Botez, autorul romanului Europolis. Clădirea muzeului se mai află încă în patrimoniul urmaşilor familiei. Din păcate, urmaşii familiei se mai află doar parţial în patrimoniul României.
Alături, la nr. 18, într-o fermecătoare casă romantică, a cărei arhitectură este marcată de Art Nouveau, cu interferenţe neoromâneşti, a locuit Eugeniu Buchman, secretarul particular al regelui Carol I.

În casa de pe colţul dintre strada Alecsandri şi strada Grigore Alexandrescu a locuit bijutierul curţii regale, Josef Resch.
Printre monumente
Printre monumentele istorice din strada Alecsandri se mai numără casa Dumitrescu, de la nr. 10, construită de Al. Dimitriu, autorul celor mai somptuoase acoperişuri decorative din capitală, pentru fiica şi ginerele său. Datând din 1929, clădirea în stil neoromânesc a fost ridicată după planurile arhitectului State Baloşin.

Casa Dumitrescu, la epoca de construcţie şi astăzi. Eficienţa şi-a spus cuvântul şi în acest caz: foişorul este acum spaţiu locuit, arcadele foişorului au căpătat ferestre (termopan, desigur), casa este locuită de mai multe familii

Tot în stil neoromânesc, dar de altă expresivitate, este clădirea de la numărul 20, a avocatului Octav Grigorescu. Autorul ei este arhitectul Statie Ciortan (c. 1920). Ca şi casa neoromânească de la nr. 10, şi aceasta a putut fi păstrată de urmaşii familiei, printre care îl găsim pe cunoscutul pictor Ioan Grigorescu.
Cu totul diferită, dar încadrându-se miraculos în peisajul străzii, casa de la nr. 5, construită în anii 1930 după desenele arhitectului Harry Stern , poartă pecetea stilului modern internaţional, modulat de sugestii Art Nouveau.

În interior, norocoşii cărora li se îngăduie să intre pe uşa cu ramă de fier care dă în stradă, pot admira balustrada Art Nouveau a unui balconaş care domină holul mare de la etajul I, sculptată într-o piatră de culoare caldă de sculptorul Borgo Prund. Tot el e autorul unui basorelief înfăţişând o mamă cu pruncul în braţe, montat pe peretele vestibulului. La fel ca şi străduţele din jur, întreaga stradă păstrează atmosfera de bogăţie neostentativă a primei jumătăţi a veacului XX, constituindu-se într-o mărturie a creşterii organice a civilizaţiei populaţiei bucureştene spre acel pisc care a justificat la un moment dat apelativul „Micul Paris” ce desemna oraşul Bucureşti.
Câţi mai citesc astăzi Alecu Russo?
Redus ca întindere, petecul de oraş format de cele câteva străduţe, enclavă de linişte într-un oraş în care se trăieşte la nivelul trepidant al zilelor noastre, este ameninţat din toate părţile de lăcomia şi lipsa de respect pentru istorie a aşa-zişilor afacerişti moderni.
Deja, au apărut ici colo binecunoscutele case goale, cu geamurile sparte, ca nişte ochi goi contemplând apropiata distrugere, lăsate de proprietari fără scrupule să se părăginească până la limita irecuperabilului, pentru ca, după demolarea lor, să se poată folosi terenul.

Ruinele casei Solacolu

Emblemă a unui viitor fără trecut şi fără identitate, în capătul dinspre bulevardul Catargiu al străzii Visarion, încântătoarea casă Solacolu, construită de arhitectul ID Berindey, îşi profilează dramatic ruinele pe blocul nou care se ridică pe locul unde, până acum câţiva ani, se afla casa scriitorului Alecu Russo.
La urma urmei, câţi mai citesc astăzi Alecu Russo?



Copyright Silvia Colfescu, 2011