Lunga poveste de dragoste dintre bucureşteni şi cafea (3)

Nicicând nu au avut cafenelele o mai mare pondere în viaţa cetăţii decât în cea de a doua jumătate a secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX. O modă atotputernică s-a răspândit în ţară şi mai ales în Bucureşti, aducând cafeneaua în prim-planul vieţii sociale şi intelectuale.

Desigur, cea mai selectă dintre cafenelele Bucureştilor era Capşa, mlădiţă importantă a afacerii fraţilor Capşa, nepoţii lui Dumitru Capşa, un român macedonean, cojocar şi negustor în Lipscani. Grigore (1841-1902), cel mai tânăr dintre fraţi, învăţase meseria de cofetar la Paris.

În Bucureştii europeni ai anului 1868, în plin avânt al modernităţii, când Consiliul Comunal se gândeşte deja să doteze oraşul cu tramvaie cu cai, când

apare (în sfârşit!) un regulament de circulaţie pentru trăsuri, când se pregăteşte iluminarea oraşului cu felinare cu gaz aerian – şi chiar se semnează un contract în acest sens cu inginerul Alfred Gottereau –, când începe să funcţioneze, pe şoseaua Basarab, fabrica de bere Luther (cumpărată apoi de fraţii Czell), când oraşul e înzestrat cu prima lui podoabă

sculptată, statuia lui Karl Storck înfăţişându-l pe Mihail Cantacuzino, fondatorul spitalului Colţea, păstrată şi azi tot în curtea spitalului, când e inaugurată linia ferată Bucureşti-Giurgiu şi când e aşteptată cu nerăbdare sosirea în Bucureşti a frumoasei principese Elisabeta de Wied, ce avea să

devină soţia principelui Carol şi viitoarea regină a României, ce putea fi mai potrivit decât deschiderea unei cofetării selecte?

Şi ce loc putea fi mai potrivit pentru asta decât casele Slătineanu de pe eleganta şi aglomerata Cale a Victoriei, deja frecventate de bucureşteni atunci când adăposteau celebra sală de bal Bossel? Aici aveau să înflorească, după succesul cofetăriei, restaurantul, hotelul şi, se putea altfel?, cafeneaua. Ea avea să ia fiinţă abia în 1891, iar viaţa ei avea să dureze numai 35 de ani, până în 1936, dar cafeneaua va rămâne o prezenţă aparte în memoria şi istoria bucureşteană, iubită, comentată şi chiar cântată în versuri.

Lumea se delecta aici cu celebrul „şvarţ” (Caragiale îi spunea „jvarţ”), o cafea neagră care se prepara dimineaţa, după următoarea reţetă: se fierbeau 10-15 litri de apă cu un amestec 50% cafea măcinată mare şi 50% cicoare, apoi se strecura fiertura.

Se mai bea cafea turcească, filtru, cafea cu lapte, Capuziner-ul importat din Viena, de fapt cel pe care-l cunoaştem acum sub numele de capuccino - cafea cu frişcă.

Evident, celebra cofetărie Capşa fiind alături, se mâncau cele mai fine prăjituri – să nu uităm prăjitura Joffre, inventată în 1920 de cofetarii de aici, în cinstea mareşalului venit în vizită în Bucureşti – dar povestea aceasta e scrisă peste tot, deci nu vă mai pisălogesc cu ea.

Frecventată mai întâi exclusiv de marea boierime, de oameni de stat, prinţi şi chiar regi, diplomaţi, generali etc., cafeneaua Capşa va fi adoptată de scriitori şi artişti în 1930, când se închide cafeneaua Oteteleşanu, fieful lor.

Atmosfera scorţoasă a cafenelei a devenit mai agitată odată cu „năvălirea” aici a scriitorilor şi artiştilor. Discuţiile au devenit mai aprinse, şi nu purtate cu voce scăzută, ca altădată, comentariile au devenit mai acide, ba uneori mai izbucneau şi mici certuri. Bârfa, mereu la modă în veselul mediu scriitoricesc, a dat naştere epigramei lui N. Crevedia: La Capşa unde vin toţi seniorii / Local cu două mari despărţituri / Într-una se mănâncă prăjituri / Într-alta se mănâncă scriitorii.

Tudor Muşatescu

Ca o dovadă a rolului pe care Capşa l-a jucat în viaţa literaţilor, să ne amintim că Tudor Muşatescu, îndeobşte un interlocutor incisiv, fiind întrebat de Mihai Petrovici: „Ce mai faci?” i-a dat un răspuns cât se poate de romanţios: „De treizeci de ani iubesc aceeaşi femeie: după nume e Capşa, iar de meserie e cafenea.” Iar actorul Ion Iancovescu spunea: „Aici la Capşa trăiesc, iar acasă dorm.”

Dintre marii scriitori, poeţi şi artişti care veneau aici (şi de majoritatea cărora un absolvent obişnuit de liceu din zilele noastre pun pariu că n-a auzit niciodată), făceau parte romanticul poet Ion Minulescu, dramaturgul Mihail

Mateiu Caragiale

Sorbul, snobul genial Mateiu Caragiale, poetul-matematician Ion Barbu, client statornic de fiecare zi, poetul Ion Pillat, criticul literar Şerban Cioculescu – profesor la liceul Sf. Sava şi apoi la Universitate, sculptorii Corneliu Medrea şi Oscar Han, pictorul Jean Al. Steriadi etc.

Ion Barbu

Foarte amuzant de aflat, din amintirile lui Vlaicu Bârna, că tineretul literat, care rareori intra în sanctuarul Capşei, se întâlnea în faţa vitrinelor nobilului stabiliment. Aici aveau loc discuţii înflăcărate, agrementate, fără îndoială, de priviri furişe şi pofticioase aruncate prin geamuri către "seniorii" care aveau drept de cetate pe scaunele de pluş ale cafenelei.

După ce s-a închis cafeneaua, prin comasarea ei cu restaurantul, cu toţii s-au mutat vizavi la Café de la Paix, sau au emigrat la cofetăria Capşa, aflată în aceeaşi clădire.

Capşa fiinţează şi astăzi, dar, cine ştie cum, anii i-au întunecat strălucirea. Restaurantul, care are intrarea pe strada Edgar Quinet, e mai mult pustiu. Iar mâncărurile şi serviciul - mai e oare nevoie s-o spunem? - nu se ridică la înălţimea renumelui din trecut. Pe faţada dinspre Calea Victoriei e un bistro - sau cam aşa ceva: splendoarea decorului de pe tavan arată trist deasupra unor mese risipite fără farmec, la care clienţi fără personalitate beau băuturi fără fantezie. Ehei, unde sunt conversaţiile sclipitoare de odinioară?

Dar nu numai Capşa şi-a lăsat pecetea asupra vieţii bucureştene, ci şi Fialkovschi, Kübler, Riegler, High Life… câte şi mai câte. Despre ele, zilele următoare.

Lunga poveste de dragoste dintre bucureşteni şi cafea (2)

Repede s-a răspândit micul viciu nu numai prin casele boiereşti, ci şi prin oraş: prima atestare documentară a unei cafenele în Bucureşti datează din 1667. Dar despre asta nu vom povesti, pentru că s-a tot vorbit despre cafeneaua turcului Kara Hamié, vândută în 1691 turcului Kavaz-Başa, şi spulberată demult în vijeliile istoriei.
Vremea lui Brâncoveanu s-a dovedit a fi propice nu numai pentru străzile oraşului, ci şi pentru cafenele: o mulţime de asemenea lăcaşuri ţinute de turci au apărut în Bucureşti, în special pe Podul Beilicului (pe care mai târziu bucureştenii aveau să-l cunoască sub numele de Calea Şerban-Vodă).
Ceva mai târziu, când securea călăului azvârlise deja de 20 de ani capul marelui voievod în praful milenar al Constantinopolului, un document aminteşte de cafeneaua lui Gheorghe Cafegiul, care-şi aştepta muşteriii pe „uliţa care merge la scaunele de carne”, adică la măcelării, uliţă care, vezi bine, nu putea fi în altă parte decât acolo unde nu mai aminteşte de ea decât numele bisericii Scaune, în spatele Colţei, loc în care altădată se vărsa gârla Bucureştioara în balta Carvasarà.

O fotografie a lui L. Angerer din 1855 ne înfăţişează piaţa Sf. Anton, în care putem recunoaşte biserica Curţii Vechi şi, în dreapta ei, Cafeneaua Veche. Piaţa poartă urmele dramatice ale marelui incendiu de la 1847, arată devastată. Biserica Sf. Anton, care a dat numele pieţei, precum şi cele mai multe clădiri dimprejur, au fost mistuite de flăcări. Dar cafeneaua, cu apărătoare de soare deasupra ferestrelor, are un aer cochet şi îmbietor.

Oare ce ne-am face dacă, în marea sa înţelepciune, Domnul n-ar fi hotărât ca Bucureştii să-şi păstreze până în zilele noastre una dintre cafenelele acelor vremuri, pentru ca, fie şi prin vălurile veacurilor care-l umbresc, să întrezărim chipul unui loc drag străbunilor noştri! La colţul străzii Covaci – unde nu mai sunt fierari – cu piaţa Sfântului Anton – unde nu mai e biserica Sfântului – a rămas albă, scundă, cu obloane întunecate la ferestrele încheiate în arc, Cafeneaua Veche. Nu se ştie nici măcar cine şi când a construit-o, tot ce se ştie e că un document din 1781 vorbeşte despre ea.


Probabil că erau multe asemenea ei, mai frumoase sau mai umile, pentru că între 1788 şi 1800 exista în Bucureşti o breaslă a cafegiilor, care-şi ţinea steagul în biserica Izvorul Tămăduirii, construită de Vodă Mavrogheni ca paraclis al palatului lui, demult dispărut.
Cu siguranţă că aceste cafenele îşi pierduseră demult statutul de prăvălie, pentru a accede la cel de punct de întâlnire, de socializare, de informare, cum ar fi în zilele noastre un fel de radio, TV şi jurnal totodată. La un filigean de cafea şi o narghilea se aflau ştirile şi se comenta politica, aşa de cu foc încât, în timpul ocupaţiei austriece (1789-1791) a „nemţilor cu coadă” – desigur era vorba de perucă –, Divanul interzice discuţiile politice în cafenele, cu ameninţarea închiderii stabilimentului, în caz de nesupunere.

Intrarea "nemţilor cu coadă" în Bucureşti, 1789

Dar parcă poţi să-i împiedici pe bucureşteni să comenteze faptele domnilor şi mersul lucrurilor?
Altă instituţie în care oamenii se întâlneau şi discutau era baia publică, loc dedicat plăcerilor trupului, dar în care un colţişor era rezervat şi bucuriilor minţii. Aceasta era chiar camera de cafea – un soi de mini-cafenea, unde, pe lângă filigeanul de cafea şi ciubucul aferent, lungi conversaţii întregeau perfecţiunea momentului.


O singură baie publică mai subzistă azi în Bucureşti, Baia Griviţa, aflată la colţul dintre Calea Griviţei şi strada Sfinţii Voievozi. Aflată într-o clădire care datează din 1897, cu ponosit decor eclectic cu tentă neoclasică, baia comunală adună zilnic numeroşi bucureşteni din clasa modestă, moştenitori, fără să ştie, ai unor obiceiuri aproape uitate. Oare o mai fi existând în baia asta comunală un locşor în care muşteriii ei să bea cafea şi să comenteze politica?
În secolul XIX, cafenelele s-au înmulţit. Hanurile, centre comerciale fortificate cu ziduri groase, au început să cadă în desuetudine. Au apărut peste tot prăvălii deschise spre stradă, hoteluri, restaurante şi cafenele. Către sfârşitul secolului XIX şi la începutul secolului XX, lumea bună, negustorimea, jurnaliştii, scriitorii îşi aleseseră deja cafenelele, fiecare după puterea pungii, şi le frecventau cu osârdie. Tendinţa avea să se accentueze în prima jumătate a secolului XX, cafenelele făcând parte din viaţa fiecăruia şi devenind o trăsătură importantă a chipului urbei.